Ca fapt-de-a-fi-in-lume, Dasein-ul des-copera de fiecare data deja o "lume". Aceasta des-coperire intemeiata in mundaneitatea lumii a fost caracterizata ca eliberare a fiintarii catre o totalitate a menirilor functionale. Faptul-de-a-face-ca-ceva-sa-functioneze (potrivit menirii sale) si astfel de a-l elibera se implineste in modul trimiterii de sine de ordinul privirii-ambientale, care trimitere, la rindul ei, se intemeiaza intr-o intelegere prealabila a semnificativitatii. Am aratat de acum ca faptul-de-a-fi-in-lume de ordinul privirii-ambientale este spatial. Si numai deoarece Dasein-ul este spatial in modul dez-departarii si orientarii, numai de aceea fiintarea-la-indemina de ordinul privirii-ambientale poate fi intilnita in spatialitatea ei. Eliberarea unei totalitati de meniri functionale este in chip tot atit de originar un fapt-de-a-face-ca-ceva-sa-functioneze (potrivit menirii sale) - care totodata dez-departeaza si orienteaza, aflindu-se in-preajma unei regiuni (de ustensile) - adica este eliberare a apartenentei spatiale a fiintarii-la-indemina. Prin semnificativitate, cu care Dasein-ul este familiar ca fapt-de-a-salaslui-in de ordinul preocuparii, este deschis totodata in chip esential spatiul.
Spatiul astfel deschis o data cu mundaneitatea lumii nu are inca nimic din pura multiplicitate a celor trei dimensiuni. In cazul acestei deschideri care ne este cea mai aproape, spatiul ramine inca ascuns ca pur "in" al unei ordonari metrice a locurilor si al determinarii pozitiilor. Acel ceva prin care spatiul a fost des-coperit in prealabil in Dasein l-am indicat deja o data cu fenomenul regiunii (de ustensile). Intelegem regiunea ca un "incotro" al apartenentei posibile a complexului ustensilic la-indemina, care trebuie sa poata fi intilnit ca orientat si dez-departat, [111] deci ca ocupind un loc. Apartenenta se determina pornind de la semnificativitatea constitutiva lumii si articuleaza, inauntrul "incotro"-ului posibil, "aici"-ul si "acolo"-ul. "Incotro"-ul in genere este prefigurat printr-un ansamblu de trimiteri fixat intr-un "in-vederea-a-ceva" propriu preocuparii, ansamblu inauntrul caruia se trimite faptul-de-a-face-ca-ceva-sa-functioneze (potrivit menirii sale) si care elibereaza. Ustensilul, intilnit ca fiintare-la-indemina, isi implineste menirea functionala in cuprinsul unei regiuni (de ustensile). Totalitatii menirilor functionale, care constituie fiinta fiintarii-la-indemina din lumea ambianta, ii apartine menirea functionala a spatiului de ordinul regiunii. Pe temeiul acestei meniri functionale, fiintarea-la-indemina poate fi aflata si determinata dupa forma si dupa directie. De fiecare data in functie de transparenta posibila a privirii-ambientale pe care o pune in joc preocuparea, fiintarea-la-indemina intramundana este, laolalta cu fiinta factica a Dasein-ului, dez-departata si orientata.
Atunci cind, in virtutea faptului-de-a-fi-in-lume, facem ca fiintarea intramundana sa fie intilnita, noi "dam spatiu". Aceasta "dare-de-spatiu", pe care o numim si rinduire-a-unui-spatiu, este eliberarea fiintarii-la-indemina catre spatialitatea sa. Ca mod de a des-coperi in prealabil o totalitate posibila de locuri (totalitate determinata a menirilor functionale), aceasta rinduire face cu putinta orientarea factica de fiecare data. Preocupindu-se de lume la nivelul privirii-ambientale, Dasein-ul poate sa mute lucrurile din jurul lui, sa le dea la o parte sau sa "le rinduiasca intr-un spatiu"; toate acestea sint cu putinta numai pentru ca rinduirea-unui-spatiu - inteleasa ca existential - apartine faptului-de-a-fi-in-lume. Insa nici regiunea des-coperita de fiecare data in prealabil, nici in general spatialitatea de fiecare data nu se afla explicit in cimpul privirii. In sine, aceasta spatialitate este prezenta pentru privirea-ambientala in modul ne-iesirii in evidenta proprii fiintarii-la-indemina, cu care privirea-ambientala, preocupindu-se, se contopeste. O data cu faptul-de-a-fi-in-lume, spatiul este des-coperit in prima instanta prin aceasta spatialitate. Pe terenul spatialitatii astfel des-coperite, spatiul insusi devine accesibil pentru cunoastere.
Spatiul nu este in subiect si nici lumea nu este in spatiu. Dimpotriva, spatiul este "in" lume, in masura in care faptul-de-a-fi-in-lume, constitutiv pentru Dasein, a deschis spatiu. Spatiul nu se gaseste in subiect, iar acesta nu doar considera lumea ("ca si cum" ea ar fi intr-un spatiu), ci "subiectul" pe deplin inteles ontologic - adica Dasein-ul - este spatial intr-un sens originar. Si deoarece Dasein-ul este spatial in modalitatea descrisa, de aceea spatiul se arata ca un apriori. Acest termen nu inseamna ceva precum apartenenta prealabila la un subiect in prima instanta lipsit de lume, care ar proiecta din sine un spatiu. Aprioritate inseamna aici: caracterul prealabil al intilnirii spatiului (ca regiune), ori de cite ori intilnim, in cuprinsul lumii ambiante, fiintarea-la-indemina.
Spatialitatea fiintarii intilnite in prima instanta la nivelul privirii-ambientale poate [112] sa devina tematica pentru privirea-ambientala insasi si poate sa devina o sarcina a calculului si a masurarii, asa cum de pilda se intimpla cind construim o casa sau cind masuram un teren. In aceasta tematizare predomina inca privirea-ambientala prin care spatiul in el insusi ajunge deja, intr-un anumit fel, in cimpul privirii. Spatiul care se arata astfel poate fi observat in chip pur prin simpla lui vizare, renuntindu-se la posibilitatea pina atunci unica de a avea acces la el, adica renuntindu-se la calculul de ordinul privirii-ambientale. "Intuitia formala" a spatiului des-copera posibilitatile pure ale relatiilor spatiale. In acest caz survine o gradatie in eliberarea spatiului pur, omogen, care se intinde de la morfologia pura a structurilor spatiale vizind o analysis situs si pina la stiinta pur metrica a spatiului. Considerarea acestor corelatii nu tine de cercetarea noastra22. Problematica noastra se rezuma la a fixa ontologic terenul fenomenal pe care se grefeaza apoi des-coperirea si prelucrarea tematica a spatiului pur.
Atunci cind spatiul este des-coperit in absenta privirii-ambientale, in speta prin simpla lui vizare, regiunile lumii ambiante sint neutralizate, devenind pure dimensiuni. Locurile ustensilelor aflate la-indemina si totalitatea acestor locuri orientata de privirea-ambientala sint reduse la o multiplicitate de pozitii ale unor lucruri oarecari. Spatialitatea fiintarii-la-indemina intramundane isi pierde o data cu aceasta caracterul ei de menire functionala. Lumea isi pierde ambientalul specific, lumea ambianta devine lume a naturii. "Lumea" ca ansamblu ustensilic la-indemina este spatializata fiind redusa la un complex de lucruri intinse care sint doar simplu-prezente. Spatiul omogen al naturii se arata doar atunci cind fiintarea pe care o intilnim este astfel des-coperita intit se produce o dez-mundaneizare specifica a fiintarii-la-indemina, aceasta pierzindu-si caracterul mundan.
Potrivit faptului sau de a-fi-in-lume, Dasein-ului ii este dat, desi in chip netematic, un spatiu de fiecare data deja des-coperit. Spatiul in el insusi, dimpotriva, in masura in care contine in el posibilitatile pure ale unei pure fiinte spatiale a unui lucru, ramine inca, in prima instanta, acoperit. Faptul ca spatiul se arata in chip esential intr-o lume nu este inca decisiv pentru felul lui de a fi. El nu are nevoie sa aiba felul de a fi al unei fiintari-la-indemina sau al uneia simplu-prezente, ele insele spatiale. Pe de alta parte, fiinta spatiului nu are nici felul de a fi al Dasein-ului. Din faptul ca fiinta spatiului insusi nu poate fi conceputa in felul de a fi al lui res extensa nu rezulta nici ca el trebuie sa fie determinat ontologic [113] ca "fenomen" al acestei res - el nu s-ar distinge in acest caz in fiinta sa de ea -, nici ca fiinta spatiului ar putea fi echivalata cu cea a lui res cogitans si conceputa ca pur "subiectiva", facindu-se total abstractie de caracterul problematic al fiintei acestui subiect.
Impasul, perpetuat pina in zilele noastre, in care se afla interpretarea fiintei spatiului nu isi are temeiul intr-o cunoastere insuficienta a continutului real al spatiului, cit in lipsa unei transparente fundamentale a posibilitatilor de fiinta in general si a interpretarii ontologic conceptuale a acestora. Decisiv pentru intelegerea problemei ontologice a spatiului este ca intrebarea privitoare la fiinta spatiului sa fie eliberata din ingustimea acelor concepte de fiinta care se intimpla sa ne fie disponibile si care, in plus, sint cel mai adesea rudimentare, iar problematica fiintei spatiului (atit in privinta fenomenului insusi cit si a diferitelor spatialitati fenomenale) sa fie indreptata catre lamurirea posibilitatilor fiintei in genere.
In fenomenul spatiului nu poate fi aflata determinatia ontologica primordiala a fiintei fiintarii intramundane, determinatie care nu este nici unica, nici una in rind cu altele. Cu atit mai putin spatiul constituie fenomenul lumii. Spatiul nu poate fi conceput fara recurs la lume. Spatiul nu devine accesibil doar atunci cind are loc o dez-mundaneizare a lumii ambiante, ci spatialitatea poate fi in genere des-coperita numai pe temeiul lumii, astfel incit spatiul face parte din constitutia lumii, tot asa cum spatialitatea Dasein-ului insusi apartine in chip esential constitutiei fundamentale a faptului-de-a-fi-in-lume.
