Retorica activa in exercitiile filosofice se defineste deci astfel: o arta de a gandi si de a te exprima bine, de a-ti desfasura argumentele in buna ordine, astfel incat sa obtii adeziunea spiritelor ca si a oricarui auditor. Sub acest unghi, filosofia si retorica sunt doua surori gemene, a doua punand in forma ideile clare ale celei dintai pentru ca o desfasurare judicioasa si argumentata sa serveasca adevarului. Invatarea tehnicilor de expresie se adevereste, in aceasta perspectiva, o necesitate absoluta.
Argumentatie si demonstratie
Doua concepte distincte
. Demonstratia desemneaza o operatie mentala care stabileste adevarul unei propozitii in mod deductiv; in algebra sau in geometrie, bunaoara, derularea logica se efectueaza intr-un mod pur demonstrativ: este vorba de a lega o propozitie de alte propozitii evidente, organizand propozitiile intr-un ansamblu, printr-o legatura necesara. Se va demonstra, de pilda, pe aceasta cale demonstrativa si deductiva, ca suma unghiurilor unui triunghi este egala cu doua unghiuri drepte (cel putin in ce priveste geometria euclidiana).
. Argumentatia se defineste, dimpotriva, in opozitie cu demonstratia, ca un ansamblu de procedee oratorice utilizate pentru a face ca o teza sa fie acceptata. Ea urmareste adeziunea spiritelor carora se adreseaza. In timp ce demonstratia contine in sine evidenta si necesitate, argumentatia se refera la ceva verosimil si opereaza in directia unui auditor.
Calea filosofica nu este insa numai demonstrativa. Ea tine de exercitarea argumentarii si se adreseaza unui auditor particular.
Argumentatie si auditoriu filosofic
Scopul exercitiilor filosofice este sa construiasca o argumentatie, sa se adreseze unui auditoriu si sa opereze in functie de el, un auditoriu ce desemneaza un ansamblu de persoane care asculta sau citesc, care trebuie convinse sau persuadate.
A convinge si a persuada
Argumentarea voastra filosofica se exercita deci in directia unui auditoriu virtualmente universal, dar asta nu inseamna deloc ca ati opera numai si complet in afara evidentei rationale. Campul in care va exercitati poate sa corespunda cailor demonstrative si deductive, dar si sferei verosimilului si probabilului, sferei a ceea ce este intemeiat pe ratiuni valabile, lasand totusi sa subziste o anumita marja de eroare. Pe scurt, argumentatia filosofica nu repudiaza parerea adevarata sau macar plauzibila si demna de a fi admisa. Ce este parerea? "Parerea este considerarea a ceva ca adevarat, avand constiinta ca aceasta considerare este insuficienta atat subiectiv cat si obiectiv." (Kant). Daca deductia formeaza unul din orizonturile exercitiului filosofic, credinta si parerea adevarata figureaza si ele aici la loc de cinste si trebuie sa fie structurate printr-o argumentatie bine condusa.
Asadar, daca studentul nu opereaza numai in modalitatea deductiva, ci si in sfera verosimilului si a credintei, ce rezulta de aici? El este nevoit sa faca apel nu doar la gandirea obiectiva, dar si la arta persuasiunii. In realitate, aceasta din urma se deosebeste de convingere si arta de a persuada se deosebeste de arta de a convinge, cum a aratat atat de bine Pascal in De l'art de persuader: a convinge inseamna a obtine de la cineva recunoasterea adevarului unei propozitii cu ajutorul unor dovezi pur rationale. Or, in filozofie, verosimilul constituie un camp de reflectie privilegiat. Cine va vorbi vreodata despre Dumnezeu sau despre suflet in termeni de pura rationalitate? De aceea trebuie sa convingem, dar si sa persuadam, adica sa urmarim adeziunea completa - rationala si de asemenea afectiva - a interlocutorului sau auditoriului. Ca sa convingem, ne adresam spiritului si intelectului, dar ca sa persuadam, avem in vedere persoana intreaga; oare Pascal, cu arta dea persuada, nu pune accentul pe o cale esentiala a argumentarii filosofice? A convinge inseamna a influenta intelectul si inteligenta. Exercitiile filosofice vor avea ca scop, bineænteles convingerea cititorului si auditoriului. Dar rationamentul, ca sa fie probant, va trebui sa se adreseze si vointei, sa intereseze si sa placa. Va veti stradui astfel sa persuadati si sa miscati cu finete sufletul celui ce va va citi, neuitand niciodata persoana insasi a interlocutorului vostru, acel profesor de filozofie care tinde catre rationalitatea universala, dar nu se sustrage ordinii inimii (definita, in sens pascalian, ca spontaneitate cunoscatoare).
Argumentarea filosofica se sprijina deci pe sfera verosimilului - aceea care corespunde sensului si valorilor, care nu tin de deductie - si depinde partial, de o retorica a persuasiunii.
Figuri retorice
Definitia figurii
Fara a se reduce la arta figurilor, retorica recurge la ea ca la un instrument de persuasiune. Dar ce este figura? Fontanier i-a dat o definitie foarte reusita: "Figurile discursului sunt aspectele, formele sau intorsaturile mai mult sau mai putin remarcabile si de un efect mai mult sau mai putin izbutit, prin care discursul, in exprimarea ideilor, gandurilor sau sentimentelor se indeparteaza mai mult sau mai putin de cea ce ar fi fost exprimarea lor simpla sau comuna". Se disting in mod curent figurile de cuvinte, figurile de sens sau "tropi", figurile de constructie si, in sfarsit, figurile de gandire. Printre aceste diferite figuri le citam pe cele care sunt utile sau chiar indispensabile studentului in filozofie.
Figurile de cuvinte
Ele corespund unor procedee care utilizeaza substanta sonora a limbii: bunaoara aliteratia, repetare a consoanelor initiale intr-o succesiune de cuvinte apropiate, sau antanaclaza, "repetarea aceluiasi cuvant luat in diferite sensuri, proprii sau considerate ca atare". Este citata in acest din urma caz formula lui Pascal: "Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste". Jucandu-se cu "ratiune" si "ratiuni", Pascal face din antanaclaza un instrument al persuasiunii.
Figurile de sens sau tropii
Ce este un trop? O figura prin care un cuvant sau o expresie sunt abatute de la sensul lor propriu: termenul sau expresia vor fi atunci intrebuintate cu o semnificatie pe care nu o au in general.
. Metonimia este o figura de retorica de consta in desemnarea unui concept prin intermediu unui termen exprimand un alt concept care se uneste cu primul printr-o legatura necesara. Atunci cand filosoful vorbeste despre Liceu, Portic sau Academie, el semnifica, uneori, doctrinele nascute in acele locuri. Legatura obisnuita permite desemnarea unui obiect (o filosofie) prin numele unui alt obiect (un loc de exercitare).
. Metafora desemneaza un trop prin asemanare. Aceasta figura a retoricii - comparatie prescurtata, se spune indeobste - desemneaza un obiect cu care intretine un raport de analogie. Ea are o mare putere persuasiva, intrucat sugereaza verosimilul si ne poate astfel calauzi in analizele noastre. In aceasta privinta, exemplele filosofice sunt foarte numeroase. Iata ce scrie, bunaoara, Descartes in Discursul despre moda: "Asemenea unui om care merge singur pe intuneric, m-am hotarat sa pasesc atat de incet si sa-mi iau atatea precautiuni in toate privintele, incat, daca nu inaintam decat foarte putin, ma feream cel putin sa cad". Sunt apropiati aici filosoful in cautarea adevarului si hoinarul singuratic: suntem la granita dintre comparatie si metafora.
Sa-l citam si pe Pascal: : "Omul nu este decat o trestie, cea mai neputincioasa din natura, dar o trestie ganditoare". In sfarsit, Hegel, de asemenea, departe de a fi ramas la pura abstractie filosofica, s-a folosit din plin de retorica si de jocurile si seductiei metaforei, pe care le gasim pretutindeni pe traseele operei sale si cu deosebire in Prefata la Principiile filosofiei dreptului: "A recunoaste ratiunea ca fiind trandafirul in crucea suferintei prezente [.]. Bufnita nu-si ia zborul decat in amurg".
Reflectia filosofica nu se poate dispensa de metafora, care pare a avea o functie poetica, inventiva si creatoare. Regasim astfel postulatul nostru de baza: departe de a fi o disciplina stearpa si moarta, retorica desemneaza o metoda a inventiei, pe care studentul trebuie s-o cunoasca si s-o aprofundeze.
. Litota desemneaza un fel de a exprima mai multa gandire intr-un volum foarte mic, o figura care altereaza expresia pentru a face sa se inteleaga mai mult, spunand mai putin: in opozitie cu redundanta, acest procedeu, "in loc sa afirme in mod pozitiv un lucru, neaga absolut lucrul contrar sau il diminueaza mai mult sau mai putin, anume pentru a da mai multa energie si greutate afirmatiei pozitive pe care o disimuleaza" (Fontanier).
Or, litota are un privilegiu atunci cand trebuie sa dozezi cu iscusinta forta argumentelor filosofice, de-a lungul seriei argumentative. Nu ar fi oare, foarte adesea, eficace sa stii sa-ti moderezi gandirea pentru a persuada auditoriul? Litota se integreaza astfel in ceea ce putem numi "tehnicile de atenuare".
Prin schimbarea sau deturnarea pe care o opereaza in intrebuintarea unui cuvant sau a unei locutiuni, tropii pot deveni astfel instrumentele expresiei sau creatiei filosofice. Notam ca, datorita intrebuintarii frecvente, ei isi pierd adesea puterea si devin clisee, banalitati, locuri comune. Aici, forta lor persuasiva se estompeaza si studentul in filozofie le va arata o dubla neincredere: din punct de vedere retoric, banalitatea expresiei reprezinta o arma stangace; din punct de vedere filosofic, intrebuintarea stereotipului si a parerii gata facute opereaza, evident, contrar strategiei adevarate a dezbaterii. Tropii sunt astfel amenintati de pericolul eroziunii si degradarii. Resuscitarea tropilor presa uzuali ramane totusi oricand posibila, ca in cazul metaforei, pe care Kant o dezvolta si o readuce la viata printr-un procedeu abil, imbogatind-o progresiv: "El (Hume) nu a adus lumina in acest fel de cunoastere, dar a facut totusi sa scapere o scanteie de la care s-ar fi putut aprinde o lumina, daca s-ar fi gasit o materie a carei palpaire sa fi fost intretinuta si sporita cu grija cuvenita" (Kant, Prolégomènes a toute métaphisique future).
Figurile de constructie
Aceste forme privesc sintaxa sau ordinea frazei: elipsa, bunaoara, opereaza prin suprimarea unor cuvinte, care "ar fi necesare integritatii constructiei". Limitandu-se la un minimum de semnificanti, enuntul eliptic concentreaza esentialul si evita elementele lenese sau de prisos. El detine deci o functie retorica si filosofica evidenta si o forta de persuasiune absolut reala. Totusi, un anumit stil eliptic si excesiv telegrafic - procedeu frecvent in lucrarile studentilor - sfarseste prin agasarea auditoriului datorita formei sale prea suprimate si sacadate.
. Antiteza retorica, diferita de antiteza filosofica, prezinta o idee inversa negand-o, cu scopul de a pune in relief ideea principala. Fontanier distinge doua forme:
antiteza retorica ce opune intre ele doua obiecte;
cea care opune lui insusi un obiect, considerandu-l sub doua raporturi contrare.
Antichitatea gusta din plin antiteza: aceasta figureaza, alaturi de metafora, alegorie etc., in lista principalelor procedee retorice din dialogul Gorgias; ea desemneaza acea comparatie a persoanelor sau a lucrurilor care se opun. Mai tarziu, vor fi recurs la ea Seneca si Sfantul Augustin.
. Chiasmul , figura de constructie scumpa multor ganditori sau filosofi, consta in a incrucisa termeni, in "a situa in ordine inversa segmentele unor grupuri de cuvinte sintactic identice". Sa-l citam aici pe Pascal, care practica aceasta figura retorica totodata sugestiva pentru imaginatiune si rodnica pentru gandire: "Daca el se lauda, il scobor; daca se scoboara, eu il laud". (Pensées et Opuscules).
Toate aceste exemple arata ca filosofia a facut frecvent din retorica un instrument puternic. Teoria discursului persuasiv si cunoasterea figurilor par indispensabile in elaborarea argumentarii filosofice si in intelegerea marilor texte si opere oferite reflectiei studentului. De-a lungul secolelor, retorica a patruns profund gandirea. Este necesar sa-i cunoastem figurile pentru a practica in mod judicios hermeneutica textelor. Dar legatura filozofie - retorica apare indisolubila o data cu figurile de gandire si mai ales cu alegoria.
Figurile de gandire
In opozitie cu figurile de cuvinte sau de constructie, aceste figuri privesc in mod esential structuri de gandire. Printre ele, alegoria. Pentru a o defini mai bine, sa distingem fora, ansamblul concret si exprimat in imagini, ceea ce este realmente spus, si tema, ceea ce trebuie descifrat, interpretat si inteles intr-un fel, continutul expresiv. Alegoria desemneaza un sir de elemente narative in care fiecare element corespunde detaliilor temei, ideii exprimate. Aici fora si tema nu trebuie considerate global, ca in metafora, ci, dimpotriva, element cu element. Sa luam un exemplu: in "Alegoria pesterii", fora desemneaza forma concreta (oamenii sunt ca niste prizonieri inchisi inca din copilarie, intr-o pestera etc.) si tema reprezinta continutul intelectual (in viata lor obisnuita, oamenii au acces doar la lumea sensibila, care nu este decat aparenta, in raport cu realitatile ideale etc.). Putem sa "decriptam" alegoria, bucata cu bucata, element cu element, punct cu punct, si sa degajam astfel, de-a lungul seriei exprimate in imagini sau metaforic, o serie, de data aceasta abstracta, un ansamblu coerent de adevaruri. Iata cateva exemple referitoare la aceasta corespondenta, in alegoria platoniciana:
Fora Tema
Prizonieri inchisi intr-o pestera
Pestera sau inchisoarea
Urcarea in lumea de sus, la lumina
Soarele Oamenii in sanul lumii sensibile
Lumea vizibila
Urcarea sufletului in lumea inteligibila
Ideea binelui, izvor de intelepciune.
Dupa cum se vede, alegoria contine un element dinamic si progresiv. Din treapta in treapta, aceasta alegorie celebra tinde sa ne comunice un adevar esential. Si, de fapt, alegoria se caracterizeaza printr-un anumit raport cu adevarul. De aceea il intereseaza, cu totul special pe filosof.
. Ironia si umorul. Etimologia celei dintai - de la grecescul eirõneia, actiune de a pune intrebari simuland ignoranta - este deja semnificativa; suntem trimisi, intr-adevar, la insesi radacinile ironiei, la nucleul ei originar. Ce desemneaza, de fapt ironia socratica? Un anumit fel de a interooa, cu o naivitate simulata si prefacuta, de a pune astfel de intrebari la care in aparenta este usor de raspuns, dar care, in realitate, sunt foarte adesea aporetice, generatoare de incurcaturi. De acest fel era, in sensul propriu al termenului, ironia socratica; ea se contopeste atat de strans cu metoda filosofica incat nici un student nu o poate uita. Vladimir Jankélevitch ne-a vorbit foarte bine despre aceasta ironie socratica: ea dezumfla complezentele, arunca indoiala, distruge siguranta inselatoare a falselor evidente. Ironia socratica este legata de o anumita jena, ea il persuadeaza pe fiecare de ignoranta sa precum si de necesitatea de a se intelege si de a se cunoaste: ironia sau adevarata metoda spirituala.
Sesizam, cu Socrate, cea mai pura miscare a constiintei ironice, care permite gandirii sa se elibereze si sa se desprinda de orice captivitate. Ce desemneaza ironia in semnificatia ei retorica mai stricta - ca figura? Un anumit fel de a spune contrarul a ceea ce gandim prin intermediul unei glume: gandim ceva si spunem altceva. Dar, in esenta ei, aceasta figura retorica este conforma cu semnificatia greceasca a termenului, cu interogatia. In argumentatia filosofica, procedeul ironic il conduce pe cititor sa se intrebe cu privire la ce a vrut sa spuna autorul. Ironia, chiar si retorica, este un apel la ascultare si intelegere.
Ironia este deci cultura spiritului si unul din modurile privilegiate de exprimare ale filosofului si ganditorului. Kierkegaard, Proudhon si atatia altii au celebrat-o pentru ca este tot una cu actul prin care spiritul se dedubleaza si se elibereaza: este o categorie existentiala si nu doar un fel de-a vorbi sau o figura retorica. Daca ironia se adevereste a fi cultura spiritului, ea pare deci imanenta oricarei strategii si oricarei argumentari filosofice. Nu este ea "baia in apa tineretii" despre care a vorbit asa de bine Kierkegaard?
Umorul apartine, de asemenea, spiritului. El difera de ironie prin aceea ca umoristul se contine totdeauna in ceea ce ridiculizeaza. Aceasta figura se exercita impotriva marilor ganduri si marilor sentimente, incluzand subiectul in tot ceea ce pune sub semnul intrebarii. Umorul atrage auditoriul de partea sa. El contine o dragalasenie eficace si malitioasa: este un bun procedeu literar, retoric si filosofic.
. Prosopopeea, in fine, ale carei exemple filosofice sunt atat de numeroase, nu trebuie sa fie ignorata de nici un student. Ea desemneaza acea figura prin care sunt pusi in scena si facuti sa vorbeasca un mort, o fiinta supranaturala, o realitate neinsufletita etc. Absentul sau mortul survin atunci in prezent, ideea se incarneaza si dobandeste o forma completa.
Astfel, in Criton, Socrate isi imagineaza ca legile personificate se ridica in fata lui si iau cuvantul, reamintindu-i ce le datoreaza, tot ce au facut ele pentru el. aceasta este faimoasa "Prosopee a legilor". La fel, Jean-Jacques Rousseau, in Discurs asupra stiintelor si artelor, il interpeleaza pe Fabricius - om politic roman celebru pentru incoruptibilitatea si integritatea sa - si il face sa vorbeasca: "Zeilor! Ce s-a intamplat cu acele acoperisuri de paie si cu acele camine rustice locuite odinioara de moderatie si de virtute?"
Facand ca absentul sa fie prezent, prosopopeea apeleaza la suprareal si se insereaza intr-o intreaga strategie a persuasiunii.
Stapanirea figurilor retorice joaca un rol esential: ea permite auditoriului sa cunoasca bucuria textului, procura cititorului o anumita placere legata de comprehensiunea, de armonia frazelor, de socul pe care ele il suscita in noi. Mesajul se transmite infinit mai bine, prin placerea discursului, daca studentul dispune, ca sa-si exprime gandirea, de un registru retoric important. Dar forta figurilor nu poate vehicula o persuasiune autentica decat daca este insotita de cunoasterea principiilor logice care opereaza in campul argumentarii.
Principiile si regulile retoricii filosofice si argumentarii
Principiul nonparafrazei
