Disertatia desemneaza o "demonstratie - argumentatie" riguroasa si metodica, avand a converti totdeauna un enunt in problema, in asa fel incat sa lucreze la rezolvarea acesteia, sa determine problema fara a o dezagrega vreodata si sa raspunda la formularea subiectului. In definitiv, disertatia se inrudeste cu un exercitiu spiritual.
Demonstratia filosofica nu este realmente asimilabila unei demonstratii matematice, unei operatii mentale care stabileste in mod deductiv adevarul unei propozitii evidente. Aceasta distinctie a genurilor se impune printr-un dublu motiv: pe de o parte, disertatia filosofica recurge la termenii limbajului - fie curent, fie specializat -, ale carui semnificatii nu sunt univoce. Bineinteles, acesti termeni desemneaza concepte si tin de o abordare riguroasa. Dar polisemia inerenta limbajului poate fi o sursa de ambiguitate. Dimpotriva, semnele matematice sunt lipsite de orice echivoc. Pe de alta parte, disertatia filosofica se bazeaza in acelasi timp pe argumentatie si pe demonstratie, in opozitie cu itinerarul matematic, in mod fundamental demonstrativ. In filozofie, nu trebuie numai sa demonstram, ci si sa argumentam, adica sa punem in joc un ansamblu de procedee care fac posibila admiterea unei teze.
Efortul de matematizare constituie un caz limita care nu poate oculta, in nici un caz, specificitatea demersului filosofic; calea filosofica se caracterizeaza printr-o autonomie straina demonstratiei matematice: libertatea de miscare este, in filozofie, vadita, in timp ce, dimpotriva, in matematica, derularea se efectueaza plecand de la date mult mai constrangatoare si urmeaza un fir logic mai putin suplu decat cel al argumentarii filosofice. Asadar, disertatia filosofica se bazeaza pe o "argumentatie-demonstratie", in timp ce calea matematica este pur demonstrativa.
O demonstratie argumentata
Ireductibila la eseu, dar si la demonstratia matematica pura si simpla, inrudita cu exercitiul spiritual, disertatia filosofica trebuie, in consecinta, sa fie definita in specificitatea ei. ce desemneaza ea? O demonstratie progresiva, riguroasa, coerenta, demonstratie care nu neglijeaza defel trama argumentarii. Aceasta demonstratie opereaza plecand de la o problema dinainte definita si care survine din analiza unei chestionari orientate si organizate privind subiectul disertatiei. Aceasta chestionare organizata se insereaza si se integreaza intr-un proces global: problematica. Este deci vorba de a structura un ansamblu de intrebari subiacente formularii subiectului, de a le corela in mod logic, de a circumscrie intrebarea fundamentala si decisiva inerenta subiectului si de a raspunde progresiv, printr-o "argumentatie-demonstratie" coerenta, la elementele inscrise in problematica, astfel incat sa se ajunga la determinarea si "rezolvarea" problemei, rezolvare care exclude orice rigiditate, orice solutie dogmatica. A conchide inseamna a aduce un raspuns, a lua pozitie, a efectua un anumit bilant fara a imobiliza vreodata viata sau a dogmatiza (ceea ce ar fi in contradictie cu interogatia filosofica).
Disertatia filosofica poate fi deci definita ca un itinerar mobil si dinamic, care poate duce la o concluzie clara, prin intermediul unei problematici si al unei discutii organizate.
Analiza unui citat
Tratare si analiza specifice ale "subiectului-citat"
Ceea ce se prezinta studentului, in subiectul-citat, este o teza pe care el trebuie sa o identifice. Cu alte cuvinte, analiza subiectului se dovedeste a fi, sub un anumit unghi, mai complexa decat in cazul subiectului intrebare. Pe de o parte, trebuie pusa in evidenta o intrebare subiacenta formularii subiectului, intrebare care va conduce la o problematizare sistematica. Pe de alta parte, studentul trebuie sa circumscrie si sa recunoasca, in specificitatea sa, doctrina sau teza (neexplicita) a autorului citatului. Aceste examinari in profunzime a citatului, sub unghiul intrebarii, problemei si tezei, trebuie sa-i urmeze o reflectie critica si o evaluare a doctrinei analizate mai inainte. Sa notam deci elementele specifice ale acestei abordari:
. Reducerea citatului la o intrebare si examinarea problemei ridicate la intrebare.
. Analiza tezei. Studierea sau explicarea ei.
. Efectuarea unui demers critic privind teza. Elaborarea unei reflectii personale in legatura cu ea.
. Alcatuirea unui bilant global.
Subiectul-citat poate conduce uneori la un plan in doua parti, dar aceasta dihotomie ni se pare sumara si planul are de castigat din integrarea intr-un demers clasic.
Analiza unui concept sau a unei notiuni
Notiunea desemneaza ćn general o reprezentare mai elementara decat conceptul; ea are o functie si o valoare sintetice inferioare celor pe care le detine conceptul.
Cateva subiecte
. "Natura denaturata".
. "Dreptul celui mai slab".
. "Senzatia".
. "Imitatia"
. "Artificialul".
Dupa cum observati, analiza unui concept se poate specifica in analiza unui concept determinat sau a unei expresii (ex.: Dreptul celui mai slab).
Analiza unui concept se poate prezenta in egala masura sub forma unei intrebari. Exemplu: Ce este justitia?
Demersul cerut
Analiza unui concept sau a unei notiuni prezinta un interes considerabil. Intr-un fel, ea simbolizeaza si incarneaza intreg travaliul filosofic. A purcede la o reflectie filosofica inseamna, in mod fundamental, a chestiona conceptele, a te intreba cu privire la sensul lor, la presupozitiile lor, la functia lor euristica (La ce foloseste conceptul? Ce imi aduce el pe planul gandirii si al reflectiei? etc.) Este necesar, de aceea, sa reflectam asupra demersului care se impune in acest caz.
Este imperativ:
. sa definiti conceptul sau notiunea, realizand un studiu si procedand la o analiza a multiplelor sensuri. O notiune este in general polisemica;
. sa alcatuiti un inventar al conceptelor apropiate (de ex., daca subiectul se refera la idee, o veti distinge de termeni care nu sunt defel sinonimi cu ea, ca tip, notiune, gand concept etc.) sau opuse (ex.: opinie sensibila etc.);
. sa regrupati astfel maximum de aspecte ale conceptului sau notiunii intr-un ansamblu articulat;
. sa inregistrati problemele esentiale legate de concept sau de notiune;
. sa alegeti problema-cheie care permite organizarea unei dezbateri;
. sa inserati dezbaterea in planul care corespunde analizei unei notiuni.
Compararea a doua sau mai multe notiuni sau concepte
Cateva subiecte
. "Imagine si limbaj".
. "Autonomie si instrainare".
. "Apropiatul si indepartatul".
. "Conceptul si ideea".
. "Regret, remuscare, cainta".
Daca subiectele care contin doua concepte sau notiuni sunt, potential, numeroase, ele se intalnesc, de fapt, mai curand la oral si corespund atunci unor lectii.
Demers specific
. Examinati daca formularea subiectului sugereaza o comparatie (ex.: Conceptul si ideea) sau relatii intre termeni (ex.: Adevar si subiectivitate). Avem de-a face cu o comparatie in cazul unor termeni apropiati sau opusi, si cu o relatie atunci cand termenii apar ca dependenti; uneori poate fi decelata o ambiguitate. Daca subiectul contine mai multe concepte sau notiuni, se impune in general studiul comparativ.
. Daca este vorba de compararea unor concepte sau notiuni, aveti grija sa desprindeti diferente, jocuri de opozitii sau asemanari. Trebuie sa realizati aici o analiza semantica subtila.
. Abordarea este diferita daca este vorba nu de a face o comparatie, ci de a stabili relatii. Un subiect care sugereaza stabilirea de relatii conduce la o interogatie cu privire la determinarile si influentele fie reciproce, fie analizabile de la un termen al ansamblului la celalalt, fara reciprocitate.
. Luati aminte la acest risc consubstantial unui asemenea tip de subiecte: a face mai multe disertatii separate, despre fiecare concept, notiune sau termen, fara a ajunge cu adevarat la interactiunea dialectica ce reprezinta nucleul acestui tip de subiecte.
