Metoda si ordine: mostenirea carteziana
Definitia carteziana a metodei
Evitarea hazardului. Fara metoda, suntem supusi hazardului; de aceea ea se dovedeste a fi riguros indispensabila. Fara indoiala exista si posibilitatea descoperirii adevarului gratie intamplarii, dar cercetarea noastra depinde atunci de elemente independente de noi, pe care nu le putem stapani. "Oamenii de rand sunt dominati de o atat de oarba curiozitate incat adeseori ei isi conduc mintea pe cai necunoscute, fara nici un motiv de speranta, ci numai pentru a vedea daca ce cauta ei nu ar exista, precum cineva care ar fi cuprins de o dorinta atat de nebuneasca de a descoperi o comoara, incat ar strabate necontenit drumurile, sa vada daca, din intamplare, nu va gasi ceva care fusese pierdut de un calator [.]. Nu neg, de buna seama, ca uneori ei merg astfel la nimereala cu suficient noroc ca sa gaseasca vreun adevar; acesta nu este totusi un motiv ca sa recunosc ca ei sunt mai iscusiti; ci doar ca sunt mai norocosi." (Descartes).
Cercetarea rationala si inaintarea metodica spre adevar ne vor face deci sa evitam vicisitudinile hazardului si sa gasim "comori", nu datorita "norocului" sau "sansei", ci, in mod sigur, gratie unei respectari scrupuloase a regulilor.
"Reguli sigure si usoare". Metoda, necesara pentru a ajunge in mod sigur la adevar, desemneaza o atitudine rationala, respectarea scrupuloasa a unor reguli sau principii indicand calea de urmat pentru a ajunge la un rezultat pozitiv: o derulare transparenta si dominata care ne permite sa conjuram irationalul sau necunoscutul unei experiente sau unei cercetari. Metoda nu este nimic altceva decat travaliul spiritului care ne ingaduie sa economisim energia omeneasca si sa progresam in chip rodnic si sigur. Sa nu incredintam sansei sau hazardului conducerea intreprinderilor noastre. Sa ne inzestram, dimpotriva, cu unelte bune. "Prin metoda, inteleg reguli sigure si usoare, gratie carora toti cei care le respecta cu exactitate nu vor presupune niciodata drept adevarat ceea ce este fals si vor ajunge sa se osteneasca in eforturi inutile, ci sporind treptat stiinta lor - la cunoasterea adevarata a tot ce pot ei atinge." (Descartes).
Cele patru precepte ale Discursului despre metoda
Enuntarea celor patru reguli. Aceste "reguli sigure si usoare", care corespund folosirii normale a ratiunii si despre care Descartes ne vorbeste in Reguli pentru indrumarea spiritului, sunt reduse, in Discurs despre metoda, la patru precepte care fixeaza trasaturile distinctive ale adevaratei metode rationale. El dezvaluie insasi functionarea mintii, in efortul ei metodic, atunci cand gandirea, autonoma si activa, se purifica de toate proastele opinii anterioare, de tot ce fusese conceput fara ca ea sa-l creeze cu adevarat. Iata cele patru precepte:
1. sa nu admitem nimic care sa nu fie evident;
2. sa procedam pe calea analizei;
3. sa ne conducem in ordine gandurile mergand de la mai simplu la mai complex,
4. sa facem o enumerare completa a datelor problemei studiate.
Prima regula priveste evidenta, intuitie intelectuala a ideii clare si distincte. Adeziunea spontana la continuturile reprezentarii este indepartata: trebuie sa ne suspendam judecata si sa nu primim ca adevarat decat ceea ce este evident, cu alte cuvinte clar si distinct. Nu trebuie sa confundam evidenta rationala cu pseudotransparenta evidentei empirice.
O idee clara este aceea care e prezenta si evidenta pentru o minte atenta, in opozitie cu domeniul obscurului. O idee distincta este aceea care e atat de precisa si diferita de toate celelalte incat nu cuprinde in sine decat ceea ce pare evident celui care o considera cum se cuvine. Ideea distincta nu poate fi deci confundata cu nici o alta idee. Ea se opune ideii confuze.
Regula evidentei contine doua remarci fundamentale pentru noi: trebuie sa evitam graba - neajuns care consta in a judeca inainte de evidenta deplina, precum si prejudecata - persistenta unor judecati nereflectate care provin din copilaria noastra. Aceasta din urma reprezinta, de fapt, sursa a numeroase dificultati sau erori. Pentru ca am fost copii inainte de a fi maturi, am acumulat prejudecati care ne guverneaza inca, de unde aceasta exigenta fundamentala: suspendarea judecatii pentru a ne indeparta de ceea ce a fost considerat ca adevarat sub imperiul prejudecatii initiale, fara ca noi sa-i fim autorul liber si responsabil, care isi creeaza adevarurile in lumina si claritatea ideii.
A doua regula este cea a analizei: mintea noastra trebuie sa imparta notiunile complexe in elemente simple si in chestiuni elementare si sa descompuna astfel intregul, refractar la gandire, in parti constitutive: mintea reduce astfel necunoscutul la probleme partiale, mult mai usor de rezolvat fiecare in parte decat in complexitatea lor initiala.
In fata unui enunt dificil si complex, a unei intrebari ce pare ambigua sau echivoca, sa procedam la impartirea dificultatilor in cate parti socotim ca este util si sa ne straduim sa rezolvam fiecare problema partiala care, astfel analizata, pare mai putin refractara spiritului nostru. Actiunea de a desface si de a transforma un intreg in partile sale se dovedeste aici a fi unul din procedeele cele mai bune pentru studentul care cauta o metoda. Regula analizei cheama al patrulea precept (enumerarea) si nu-si dobandeste adevarata semnificatie decat prin regula ordinii.
Regula ordinii. Metoda lui Descartes reprezinta, de fapt, o punere in ordine. Cu aceasta idee, atingem un element decisiv pentru subiectul nostru, caci nu exista exercitiu filosofic coerent si orientat care sa nu presupuna practicarea ordinii. Sa ne amintim ca, sub raport etimologic, "ordine" vine din latinescul ordo, sir, dispunere regulata, succesiune. Ordinea desemneaza astfel o succesiune de termeni satisfacatoare pentru ratiune. Despre ce ordine este vorba in Discurs? Tocmai despre organizare regulata a gandurilor, mergand de la mai simplu la mai compus. Mintea reconstituie deci complexul plecand de la ai simplu si presupunand ordine unde ea nu exista.
Dupa cum se vede, ordinea este introdusa de gandire. Mai mult construita si creata decat constatata, ea exprima initiativa nestirbita a mintii, forma insasi a ratiunii, puterea gandirii autonome in cautarea adevarului. Ordinea si metoda reprezinta deci doua notiuni inseparabile si se cheama una pe alta. Practicarea ordinii constituie nucleul metodei. Ea formeaza spiritul in mod riguros si sigur, pe calea sa rationala spre adevar.
In Reguli pentru indrumarea mintii, Descartes insistase deja asupra acestei dimensiuni formatoare. Nu toate spiritele sunt la fel de inclinate "sa descopere in mod spontan lucrurile prin propriile lor forte". Unele inteligente raman pasive. Pentru a le exersa si perfectiona, trebuie ca ele sa fie modelate de ordine. Studiul sistematic al dependentelor seriale - fie si foarte modeste - constituie un sfat bun: in exercitiile filozofice, un asemenea studiu obisnuieste spiritele sa lucreze dupa ratiune. "Pentru ca spiritul sa dobandeasca intelepciune, trebuie sa-l exersezi in cercetare a ceea ce a fost descoperit deja de catre altii, si in parcurgerea cu metoda a tuturor meseriilor oamenilor, chiar si a celor mai putin importante, dar mai ales a celor care explica odinea sau o presupun. [.] Nu trebuie sa te ocupi imediat de lucrurile mai dificile si arzatoare, ci [.] sa aprofundezi in primul rand artele cele mai putin importante si cele mai simple, mai ales pe cele in care ordinea stapaneste cu precadere."
Inaintarea in ordine desemneaza astfel o "deprindere intelectuala ce trebuie dobandita" (Gilson), prin diferite exercitii simple. In Reguli, Descartes ne da cateva exemple: a lua in considerare ordinea care stapaneste in arta mestesugarilor care fac tesaturi sau covoare sau cea care opereaza in broderiile femeilor. La fel, studentul in filozofie va lua in considerare arta de a discerne trecerea progresiva de la simplu la compus si o va considera a fi cu totul altceva decat o simpla reteta: ca forma intelectuala care trebuie stapanita in mod progresiv si dobandita prin diferite exercitii sau cazuri simple. De ce sa nu te atasezi de enunturile sau textele filosofice cele mai putin complexe si sa te exersezi astfel in observarea ordinii din aceste cazuri pe atat de simple pe atat de rodnice? La fel, examinarea seriilor matematice nu ar fi inutila pentru dobandirea unui mecanism intelectual riguros. Atunci cand ordinea se sustrage, cand se disimuleaza vederii, imaginatia este chemata sa inventeze succesiunea indispensabila rezolvarii problemei. Descartes subliniaza, in Reguli, aceasta necesitate a unei puneri in ordine nascuta din imaginatie si spirit; asa se intampla in cazul descifrarii unui scris (exemplu deja mai complex decat cele date anterior).
Un exemplu: cogito-ul, ca principiu al ordinii. Trebuie, spune Descartes, sa plecam intotdeauna de la lucruri simple, pentru a ne ridica, progresiv, pana la notiunile mai compuse, a caror cunoastere depinde de cele precedente. Aici, cogito-ul ne aduce o ilustrate foarte clara a demersului cartezian. El desemneaza un element (constiinta mereu identica) mult mai simplu decat continuturile complexe si diverse. Acest principiu reprezinta deci un punct de vedere solid, evident, clar si solid. De acest prim principiu se vor atasa, dupa ordine, toate celelalte adevaruri. Cogito-ul desemneaza primul adevar care se prezinta unui spirit ce gandeste in mod ordonat. Faptul de a pleca de la acest prim principiu este absolut conform cu a treia regula din Discurs. Acesta este inceputul itinerarului progresiv de la simplu la complex: principiul simplu, care trimite la ordinea gandurilor, este cogito-ul.
Ideea de sinteza. Al treilea precept exprima deci plenar necesitatea ordinii, asa cum ne-o semnaleaza exemplul cogito-ului. Dar el expliciteaza deopotriva notiunea de sinteza. In timp ce a doua regula este, intr-adevar cea a analizei - impartirea problemelor in elemente separabile -, a treia face apel la deductie, adica la inlantuirea propozitiilor, ca si la sinteza, operatie intelectuala care procedeaza plecand de la elemente simple la consecinte, reunificand progresiv aceste idei simple.
Reconstituirea complexului plecand de la simplu, pe o cale sintetica, reprezinta un demers central in filosofie. In filosofie , ca si in orice activitate riguroasa, stiintifica, artistica., sinteza este indeobste practicata.
Unii ganditori, precum Leibnitz, vor privilegia, din cand in cand, analiza, vazand in ea firul conducator pentru a gasi drumul in labirintul cunoasterii. "Adeseori se ajunge la adevaruri importante prin sinteza, mergand de la simplu la compus, dar in cazul in care trebuie sa gasim tocmai mijlocul de a face ceea ce ni se propune, de obicei sinteza nu este de ajuns [.]. Asadar, analiza trebuie sa ne ofere un fir conducator in acest labirint atunci cand lucrul este posibil." (Leibnitz)
In pofida acestei restrictii, sinteza, ca si analiza, desemneaza un demers fundamental al gandirii, care opereaza in orice exercitiu filosofic. A doua descompune intregul in elementele sale si prima reuneste elementele simple. In absenta practicarii acestor doua procese nu exista organizare logica si intelectuala.
Al patrulea precept: numaratoarea sau enumerarea. Aceasta a patra regula din Discurs consta in enumerarea diverselor parti ale unui intreg, in trecerea de la o judecata la alta printr-o miscare continua a gandirii, astfel incat sa clarifice ansamblul.
Inainte de Discurs, Regulile pentru indrumarea mintii insistasera asupra acestui travaliu al gandirii continuu si neintrerupt, destinat sa elimine orice interventie a memoriei si sa permita a concepe in mod distinct mai multe lucruri in acelasi timp, strangand ansamblul intr-o intuitie. In regula XI, Descartes da exemplul unei serii de rapoarte. Fie descoperirea unui raport existent intre o prima si o a doua marime, intre a doua si a treia etc. Cum se ajunge in mod clar la raportul intre prima si ultima? Numaratoarea sau enumerarea garanteaza adevarul ansamblului. Este necesar sa parcurg lungul lant deductiv "prin intermediul gandirii, pana ce am trecut de la primul [raport] la ultimul destul de rapid ca sa mi se para ca vad totul in acelasi timp prin intuitie, fara a lasa memoriei nici un rol". (Descartes)
Aceasta regula corespunde unei exigente de fecunditate: ea sporeste puterea si amploarea spiritului pentru ca ne ingaduie sa concepem distinct mai multe elemente in acelasi timp si sesizam astfel adevarul unor lungi inlantuiri deductive. Prin enumerare, studentul in filosofie va conferi unui ansamblu deductiv si refractar intelegerii si ratiunii o claritate, transformandu-l intr-un obiect al cunoasterii care poate fi stapanit. Parcurgerea, intr-o miscare continua a gandirii, a diverselor articulatii din Meditatii sau din Etica ne permite sa strangem astfel intregul intr-o situatie clara si distincta, luminata de evidenta spirituala.
Dar regula enumerarii ingaduie de asemenea sa conchidem ca nu am omis nimic. Intr-adevar, odata rezolvate numeroase chestiuni, cum sa garantam ca nu ne-a scapat nimic? Prin enumerare se efectueaza o cercetare sistematica a totalitatii notiunilor puse in joc. In fata unei lungi inlantuiri, singura operatia enumerarii ne poate asigura ca nici un punct partial - dar fundamental - nu a fost uitat. In strategia disertatiei mai cu seama, regula enumerarii apare deci inzestrata cu o mare fecunditate si cu o putere de verificare absolut remarcabila.
Descartes: cele patru precepte ale Discursului despre metoda
"Prima era de a nu accepta niciodata un lucru ca adevarat daca nu-mi aparea astfel in mod evident; adica de a evita cu grija precipitarea si prejudecata si de a nu introduce nimic in judecatile mele decat ceea ce s-ar prezenta clar si distinct spiritului meu, neputand nicicum sa fie pus la indoiala.
A doua, de a imparti fiecare dificultate analizata in cate fragmente ar fi posibil si necesar pentru a fi mai bine rezolvate.
A treia, de a-mi conduce in ordine gandurile, incepand cu obiectele cele mai simple si mai usor de cunoscut, pentru a ma ridica putin cate putin, ca pe niste trepte, la cunoasterea celor mai complexe si presupunand o ordine chiar intre cele care nu se succed in mod firesc.
Si ultima, de a face peste tot enumerari atat de complete si revizuiri atat de generale, incat sa fiu sigur ca n-am omis nimic." (Descartes - Discurs asupra metodei)
Procedeele si instrumentele carteziene
Indoiala metodica: Refuzul de a afirma sau de a nega in absenta oricarei evidente.
Evidenta: Ceea ce se prezinta clar si distinct.
Claritate: Cunostinta prezenta si vadita unei minti atente.
Distinctie: Cunostinta diferita de toate celelalte.
Intuitie: Conceptie a unui spirit pur si atent.
Analiza: Descompunere a unei dificultati in elementele ei constitutive.
Sinteza: Reconstituire graduala plecand de la elemente.
Deductie: Operatie prin care din una sau mai multe premise inferam propozitii necesare.
Ordine: "Ordinea consta numai in aceea ca lucrurile propuse a fi cele dintai trebuie sa fie cunoscute fara ajutorul urmatoarelor, si ca urmatoarele trebuie apoi sa fie astfel dispuse incat sa fie demonstrate numai prin lucrurile care le preced."
Bilant privind metoda carteziana
O invitatie la gandire proprie. Intreaga metoda se confunda cu o punere in ordine, cu impunerea personala a ordinii, nascuta din functionarea autonoma si riguroasa a mintii. Pentru a gasi ordinea sau, mai degraba, pentru a inventa si imagina, e nevoie de antrenament in recurgerea la noile tale forte, la intelectul si ratiunea ta. Departe de a se reduce la un ansamblu de retete, metoda desemneaza deci un proces de dobandire a ordinii logice, un mod de inaintare de la simplu la complex, mod infinit rodnic si euristic pentru studentul aflat in cautarea unui instrument de formare in exercitiul reflectiei filosofice.
Metoda carteziana, invitatie la gandire prin sine insusi, la elaborarea personala a unor judecati care se desfasoara dupa ordinea ratiunilor, constituie una din bazele lucrarilor filozofice.
In centrul atentiei - intuitia si deductia. Orice metoda ne permite, prin destinatie, sa sustinem judecati ferme, sa ne exercitam spiritul in mod sigur. De aceea ea ne trimite la doua acte ale intelectului, prin care putem cunoaste fara nici o teama de eroare: intuitia si deductia. Sa definim aceste doua operatii in acceptia lor carteziana. Ambele joaca un rol fundamental in efortul si exercitiile filosofice. Intuitia desemneaza un mod de cunoastere imediat si rational, conceptia unui spirit pur si atent, care se naste doar din lumina ratiunii. Aceasta imediatete a cunoasterii intuitive, departe de a fi data, este cucerita printr-un indelungat travaliu al subiectului (indoiala metodica si atentie). Cat priveste deductia, ea reprezinta miscarea spiritului, care inainteaza de la o intuitie la alta astfel ca termenii extremi ai seriei sa se gaseasca uniti printr-o legatura necesara. Deductia este caracterizata de succesiune, in timp ce intuitia este dintr-o singura bucata. Regula enumerarii permite reducerea propozitiilor deduse la o adevarata intuitie, la o sesizare nemijlocita.
Punand accentul pe intuitie si deductie, Descartes se situeaza in centrul metodei, cum bine o semnalizeaza regula III: "Cu privire la obiectele propuse studiului nostru trebuie sa cercetam nu ceea ce au gandit altii sau ceea ce presupunem noi insine, ci lucrul a carui intuitie clara si evidenta o putem avea sau ceea ce putem deduce cu certitudine, caci stiinta nu se poate dobandi altfel".
De la sinteza rationala la sinteza dialectica: dialectica si metoda ei
Trecerea la dialectica: necesitatea de a o studia
Ajungem astfel, acum, la un nou fundament filosofic al metodei: dialectica.
De ce sa acordam interes acestui mod de gandire? Pentru ca el comanda accesul la o unificare reala, acordand intre ele elemente dispersate si organizandu-le intr-o totalitate spirituala. Iar aceasta cerinta si acest proiect sunt decisive pentru a duce la bun sfarsit exercitii sau lucrari filosofice. Intr-adevar, din punct de vedere filosofic interesul rezida intr-o dezvoltare globala si intr-o sinteza reala: a gandi, nu inseamna oare mai intai a unifica si a reflecta intr-o totalitate ceea ce parea disjunct si separat?
Ideea hegeliana de totalitate
Gandirea dialectica se defineste in primul rand prin exigenta totalitatii. Ceea ce inseamna ca nici un element nu poate fi inteles in mod izolat, ca ansamblu da sens si figura fragmentelor, bucatilor sau partilor. Daca distinctiile, diferentierile si determinarile se stabilesc necontenit, ele se clarifica totusi prin miscarea intregului, adica a spiritului in formare. Ajungand asadar, la ansamblu, gandirea si filosofia iau calea stiintei, a cunoasterii asigurate, globale si riguroase si se sustrag subiectivitatii (punctului de vedere al unui singur subiect) ca si cotingentei (unor elemente nonnecesare, care provin din opinii particulare sau parcelare).
Gandirea dialectica desemneaza astfel justa sesizare organica a intregului, a ansamblului spiritual global, a miscarii unitare a Spiritului sau a Ideii (inteleasa ca forma superioara a Spiritului). "Un continut isi gaseste justificarea numai ca moment al intregului; in afara acestuia insa, el este o simpla presupozitie lipsita de temei sau o certitudine subiectiva, numai scrieri filosofice se marginesc sa exprime in felul acesta simple convingeri si opinii subiective". (Hegel)
Aceste propozitii sunt decisive. Intr-adevar. Pentru a nu se dovedi van si formal, exercitiul filosofic trebuie sa se expliciteze ca un proces de integrare a diferitelor momente ale reflectiei, ca o totalitate in care fiecare contradictie este inteleasa si depasita, in cadrul unei forme noi. Travaliul filosofic rodnic se supune in intregime exigentei de unitate. Putem lua astfel exemplul disertatiei: daca fiecare parte sau fragment se inchide in sine fara legatura organica cu desfasurarea ansamblului, pariem ca cititorul va ramane nesatisfacut, caci, lipsita de orice metoda riguroasa si totalizanta, analiza se fragmenteaza, partile nesupunandu-se unei unitati organice. Disertatia reusita reprezinta un exercitiu de aplicare a dialecticii hegeliene. O parte criticata este oare cu adevarat respinsa? Dimpotriva, se integreaza in desfasurarea ansamblului si in unitatea totala a gandirii.
Regula totalitatii este asadar decisiva, dar presupune, ea insasi, negativitatea.
"Munca negativului"
Ce desemneaza aceasta expresie celebra? Momentul diferentierii in sanul intregului proces global: fiecare realitate neaga, de fapt, ansamblul in care se integreaza.
Ratiunea dialectica
Procedurile hegeliene
Negativitate: Proces de diferentiere prin care ceea ce a fost este negat si renegat.
Depasire dialectica Ea desemneaza actul de depasire care conserva. Aufheben: a suprima - a conserva.
Ritm ternar al depasirii Teza: afirmatie; antiteza: negatie; sinteza: negare a negatiei.
dialectice:
Legea totalitatii: Nimic nu este izolat si separat. "Numim dialectica miscarea rationala superioara prin care termeni in aparenta separati trec unii in altii spontan, in virtutea a ceea ce sunt ei, ipoteza separatiei lor fiind astfel eliminata."
Suport si motor al dialecticii: Conceptul.
