Ceea ce ontologic avem in vedere prin termenul situare afectiva este, ontic vorbind, lucrul cel mai cunoscut si cel mai cotidian: dispozitia, tonalitatea afectiva. Inainte de a face recurs la o psihologie a dispozitiilor, care de altminteri se afla complet la inceput, e cazul sa privim acest fenomen ca pe un existential fundamental si sa-l conturam in structura lui.
Seninatatea imperturbabila ca si proasta dispozitie pe care le aflam in preocuparea cotidiana, trecerea continua de la una la alta, alunecarea in indispozitie - toate aceste fenomene nu pot fi socotite drept nule din punct de vedere ontologic, chiar daca ele sint trecute cu vederea, fiind considerate ca tot ce poate fi mai indiferent si mai trecator in Dasein. Faptul ca dispozitiile se pierd si pot sa se schimbe radical arata doar ca Dasein-ul este de fiecare data deja determinat tonal-afectiv. Lipsa de tonalitate afectiva ce survine adesea - persistenta, plata si cenusie - care nu trebuie confundata cu indispozitia, nu poate fi trecuta cu vederea ca si cum ar fi nimic, de vreme ce tocmai in ea Dasein-ului ajunge sa-i fie sila de el insusi. Intr-o astfel de indispozitie, fiinta locului-de-deschidere devine o povara. De ce, nu se stie. Si Dasein-ul nu poate sa stie asemenea lucruri, deoarece posibilitatile de deschidere pe care ni le ofera cunoasterea bat prea aproape in raport cu deschiderea originara infaptuita de dispozitii, prin care Dasein-ul este adus ca loc-de-deschidere in fata fiintei sale. Si tot astfel se poate ca o dispozitie excelenta sa ne elibereze de povara manifesta a fiintei; la rindul ei, o astfel de dispozitie deschide caracterul de povara al Dasein-ului, chiar daca ne elibereaza de aceasta povara. Dispozitia face manifest "cum anume iti este". In acest "cum iti este", tonalitatea afectiva transpune fiinta in al sau "loc-de-deschidere".
Avind tonalitate afectiva, Dasein-ul este intotdeauna dispozitional deschis ca acea fiintare careia el i-a fost remis in fiinta sa; el a fost astfel remis acelei fiinte pe care el o are de implinit. "Deschis" nu inseamna "cunoscut ca atare". Si tocmai in cotidianitatea cea mai indiferenta si mai banala fiinta Dasein-ului poate sa se iveasca in nuditatea "faptului ca el este si ca are de a fi". Faptul pur "ca el este" e unul care ni se arata, in vreme ce "de unde"-le si "incotro"-ul ramin in obscuritate. Faptul ca Dasein-ul nu "cedeaza" [135] chiar zilnic unor astfel de dispozitii, ca el nu urmeaza deschiderii lor si nu se lasa adus in fata a ceea ce ele deschid, nu este defel o dovada impotriva starii de fapt fenomenale prin care fiinta locului-de-deschidere se deschide dispozitional in simplul sau fapt "ca ea este", ci, dimpotriva, o dovada in favoarea ei. Cel mai adesea, Dasein-ul evita, la nivel ontic-existentiel, fiinta deschisa prin dispozitie; ontologic-existential asta inseamna: chiar prin acel ceva caruia o astfel de dispozitie nu-i da nici o atentie, Dasein-ul este dezvaluit in al sau fapt-de-a-fi-remis locului-de-deschidere. In evitarea insasi locul-de-deschidere este deschis.
Aceasta caracteristica a fiintei Dasein-ului - acest simplu fapt "ca el este" -, ne ramine invaluita in ce priveste al sau "de unde" si al sau "incotro", insa ea e cu atit mai neinvaluit deschisa in ea insasi; aceasta caracteristica o numim starea de aruncare a acestei fiintari in al sau loc-de-deschidere; si ea este astfel aruncata incit, ca fapt-de-a-fi-in-lume, este locul-de-deschidere. Sintagma "stare de aruncare" e menita sa sugereze facticitatea remiterii. "Faptul ca el este si ca are de a fi", deschis o data cu situarea afectiva a Dasein-ului, nu este acel "ca" menit sa exprime ontologic-categorial factualitatea proprie simplei-prezente. Aceasta factualitate devine accesibila doar atunci cind luam act de ea privind-o pur si simplu. Dimpotriva, acel "ca el este", deschis o data cu situarea afectiva, trebuie conceput ca determinatie existentiala a acelei fiintari care este in modul faptului-de-a-fi-in-lume. Facticitatea nu este factualitatea in sens de factum brutum al unei simple-prezente, ci o caracteristica a fiintei Dasein-ului care, desi respinsa in prima instanta, este preluata in existenta. Facticitatea lui "ca el este" nu poate fi niciodata aflata printr-o percepere intuitiva.
Fiintarea care are caracter de Dasein este propriul sau loc-de-deschidere intr-un astfel de mod incit, explicit sau nu, ea se gaseste in starea sa de aruncare. In situarea afectiva, Dasein-ul este intotdeauna adus in fata lui insusi, el s-a gasit intotdeauna pe sine, dar nu printr-o aflare-de-sine de ordin perceptiv, ci printr-o gasire-de-sine tonal-afectiva. Ca fiintare remisa fiintei sale, el ramine deopotriva remis faptului ca el trebuie dintotdeauna sa se fi gasit pe sine - sa se fi gasit printr-o gasire care corespunde nu atit unei cautari directe, cit unei fugi. Felul in care dispozitia deschide nu este acela in care noi privim la starea de aruncare, ci acela prin care ne apropiem si ne indepartam de ea. Cel mai adesea dispozitia nu se apropie de caracterul de povara al Dasein-ului care este manifest in ea, si cu atit mai putin se apropie de el atunci cind sintem eliberati de aceasta povara gratie unei bune dispozitii. Aceasta indepartare nu este niciodata ceea ce este decit in modul situarii afective.
Ar insemna sa intelegem total gresit din punct de vedere fenomenal ce anume si cum anume deschide dispozitia, daca am vrea sa punem pe acelasi plan ceea ce este astfel deschis cu ceea ce, "in acelasi timp", Dasein-ul tonal-afectiv cunoaste, stie sau crede. [136] Chiar atunci cind Dasein-ul, cuprins de credinta, este "sigur" de "incotro"-ul sau sau crede ca stie, cu ajutorul luminilor sale rationale, ceva despre "de unde"-le sau, aceasta nu schimba cu nimic situatia fenomenala prin care dispozitia aduce Dasein-ul in fata simplului fapt "ca el este", propriu (?)"aici"-ului sau care, ca atare, il tintuieste cu privirea in inexorabilul enigmei sale. Din punct de vedere existential-ontologic nu exista nici cea mai mica justificare de a minimaliza "evidenta" pe care o aduce cu sine situarea afectiva, luind pentru ea ca masura certitudinea apodictica pe care ne-o ofera cunoasterea teoretica a ceea ce e doar simpla-prezenta. Insa cu nimic mai neinsemnata este si acea falsificare a fenomenelor care impinge aceasta "evidenta" in spatiul irationalului. Irationalismul, care nu e altceva decit strategia inversa rationalismului, se multumeste sa vorbeasca ambiguu despre lucruri fata de care rationalismul este orb.
In chip factic, Dasein-ul poate, trebuie si chiar e constrins sa devina, prin cunoastere si vointa, stapin al dispozitiilor sale. In anumite posibilitati pe care le implica existenta, acest lucru poate sa trimita la o preeminenta a vointei si cunoasterii. Numai ca de aici nu trebuie sa ajungem la contestarea ontologica a dispozitiei intelese ca fel de a fi originar al Dasein-ului, in care el este deschis lui insusi inaintea oricarei cunoasteri si vointe si mult mai mult decit il pot ele deschide. Si mai trebuie de asemenea spus ca noi nu ajungem niciodata sa stapinim o dispozitie eliberindu-ne de orice dispozitie, ci, de fiecare data, pornind de la o dispozitie contrara. Obtinem astfel o prima caracteristica ontologica esentiala a situarii afective: situarea afectiva deschide Dasein-ul in starea sa de aruncare dar in prima instanta si cel mai adesea facindu-l sa se indeparteze de ea si sa o evite.
Se poate deja constata ca situarea afectiva nu are nimic comun cu ceva de ordinul unei stari sufletesti. Ea nu are defel caracterul unei cunoasteri care rataceste fara incetare; dimpotriva, tocmai pentru ca locul-de-deschidere este deja deschis prin situarea afectiva, tocmai de aceea e cu putinta reflectia imanenta care descopera "trairi". "Pura dispozitie" deschide in chip mai originar locul-de-deschidere, insa corelativ ea il si inchide cu atit mai tare decit orice ne-percepere.
Lucru pe care il arata indispozitia. In ea, Dasein-ul devine orb fata de el insusi, lumea ambianta a preocuparii se voaleaza, privirea-ambientala, pe care o pune in joc preocuparea, este deturnata. Situarea afectiva nu este defel obiect al reflectiei; ea asalteaza Dasein-ul tocmai atunci cind acesta se livreaza si se dedica in chip nereflectat "lumii" preocuparii. Dispozitia ne ia cu asalt. Ea nu vine nici "din afara", nici "dinauntru", ci, ca mod al faptului-de-a-fi-in-lume, ea se desprinde si se inalta din acesta chiar. Insa o data ce am ajuns sa distingem in chip negativ situarea afectiva de sesizarea prin reflectie a "interiorului", putem intelege in mod pozitiv [137] caracterul ei de deschidere. Dispozitia a deschis de fiecare data deja faptul-de-a-fi-in-lume ca intreg si face cu putinta pentru prima oara orientarea-catre. Tonalitatea afectiva nu se raporteaza in prima instanta la realitatea sufleteasca, ea nu este ea insasi o stare interioara care apoi s-ar exterioriza in chip misterios, punindu-si insemnul ei pe lucruri si persoane. Si cu aceasta se manifesta cea de a doua caracteristica esentiala a situarii afective. Ea este un mod existential fundamental al deschiderii deopotriva de originare a lumii, a Dasein-ului-laolalta si a existentei, deoarece aceasta este ea insasi in chip esential fapt-de-a-fi-in-lume.
Pe linga aceste doua determinari esentiale ale situarii afective - deschiderea starii de aruncare si deschiderea de fiecare data a faptului-de-a-fi-in-lume in intregul lui -, se cuvine sa mentionam o a treia, care, inainte de toate, contribuie la intelegerea mai pregnanta a mundaneitatii lumii. Am spus mai inainte3: lumea care a fost deschisa in prealabil face ca tot ceea ce e in interiorul lumii sa fie intilnit. Aceasta deschidere prealabila, apartinind faptului-de-a-salaslui-in, este constituita in buna parte de situarea afectiva. Faptul-de-a-face-ca-ceva-sa-fie-intilnit este primordial de ordinul privirii-ambientale, nereducindu-se la ceva perceput doar senzorial sau la o fixare cu privirea. El pune in joc privirea-ambientala si preocuparea si are - acum putem vedea lucrul mai limpede in lumina situarii afective - caracterul faptului de a fi cumva afectat. Insa faptul de a fi afectat de incapacitatea de a sluji, de rezistenta sau de caracterul amenintator a ceea-ce-este-la-indemina nu este posibil ontologic decit in masura in care faptul-de-a-salaslui-in ca atare este in prealabil existential determinat, astfel incit el poate fi incitat in felul acesta de ceea ce este intilnit in interiorul lumii. Aceasta capacitate de a fi incitat isi are temeiul in situarea afectiva; ca o atare situare afectiva, capacitatea de a fi incitat a deschis deja lumea, ca de pilda atunci cind ceva din interiorul ei ne ameninta. Doar ceea ce se afla in situarea afectiva a fricii, in speta a neinfricarii, poate sa des-copere fiintarea-la-indemina a lumii ambiante ca pe ceva amenintator. Tonalitatea situarii afective constituie existential deschiderea catre lume a Dasein-ului.
Si numai pentru ca "simturile" apartin unei fiintari care are ca fel de a fi faptul-de-a-fi-in-lume de ordinul situarii afective, numai de aceea pot fi ele "miscate" de ceva si pot sa fie "sensibile la" ceva, astfel incit ceea ce le misca se arata in afect. Ceva precum afectul nu ar putea sa apara oricit de mare ar fi presiunea asupra noastra si rezistenta la ea; rezistenta ar ramine in chip esential nedes-coperita daca faptul-de-a-fi-in-lume de ordinul situarii afective nu ar fi depins deja de capacitatea de a fi incitat de catre fiintarea intramundana, capacitate prefigurata prin dispozitii. In situarea afectiva se afla in chip existential o stare de dependenta de lume cu valoare de deschidere, si tocmai pornind de la ea [138] poate fi intilnit ceea-ce-ne-incita. In fapt, din punct de vedere ontologic, trebuie in principiu sa concedem "purei dispozitii" des-coperirea primordiala a lumii. O pura intuire, chiar daca ar patrunde pina in fibrele ultime ale fiintei unei fiintari-simplu-prezente, nu ar fi niciodata in stare sa des-copere ceva precum amenintatorul.
Faptul ca privirea-ambientala cotidiana, functionind pe temeiul situarii afective care deschide primordial, ajunge sa se insele si ca ea este in mare masura victima iluziei, reprezinta desigur, cind e raportat la ideea unei cunoasteri absolute a "lumii", un m¾ Ôn*. Daca vom face insa astfel de evaluari care ontologic sint nejustificate, caracterul existential-pozitiv al capacitatii de a ne iluziona ne va scapa cu desavirsire. Tocmai cind privim "lumea" cu nestatornicia noastra, dind curs fluctuatiilor si dispozitiilor noastre, tocmai atunci ni se arata fiintarea-la-indemina in mundaneitatea ei specifica, care in nici o zi nu este aceeasi. Modul teoretic de a privi lucrurile a impins lumea, rapindu-i contururile, in uniformitatea fiintarii-simplu-prezente, chiar daca aceasta uniformitate cuprinde in sine, ce-i drept, o bogatie a ei, una a lucrurilor ce pot fi des-coperite prin pura lor determinare. Insa nici macar cea mai pura qewr.a nu a reusit sa lase deoparte orice dispozitie; chiar si atunci cind privim teoretic fiintarea care e doar simpla-prezenta, aceasta nu ni se arata in purul ei aspect decit atunci cind qewr.a o poate face pe aceasta sa vina catre noi, cu conditia sa zabovim calm in-preajma fiintarii, in deplin .vstènh si diagwg».4 - Asa stind lucrurile, chiar daca orice determinare cognitiva se constituie din punct de vedere existential-ontologic prin situarea afectiva a faptului-de-a-fi-in-lume, acest lucru nu inseamna ca intentionam sa livram stiinta, ontic vorbind, "sentimentului".
Diferitele moduri ale situarii afective si felul in care ele sint corelate in fundarea lor nu pot fi interpretate inauntrul problematicii acestei cercetari. Sub numele de "afecte" si "sentimente", aceste fenomene sint cunoscute ontic de multa vreme si au fost dintotdeauna luate in considerare in filozofie. Nu este defel o intimplare faptul ca prima interpretare sistematica a afectelor, din cele care ne-au fost transmise, nu a fost facuta in cadrul "psihologiei". Aristotel le cerceteaza sub numele de p£qh in cartea a II-a a Retoricii. Aceasta lucrare - contrar orientarii traditionale, potrivit careia retorica e conceputa oarecum in genul unei "discipline scolare" - trebuie considerata ca fiind prima hermeneutica sistematica a cotidianitatii faptului-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul. Spatiul public ca fel de a fi al impersonalului "se" (cf. § 27) nu are numai in general tonalitatea sa afectiva, ci el are nevoie si de dispozitii pe care si le "confectioneaza" anume pentru sine. Tocmai plasindu-se in aceste dispozitii si pornind de la ele vorbeste oratorul. El [139] are nevoie de intelegerea posibilitatilor dispozitiei pentru a putea sa o trezeasca pe aceasta si sa o orienteze cum trebuie.
Felul in care aceasta interpretare a afectelor a fost dusa mai departe in stoicism, precum si felul in care teologia patristica si scolastica au transmis-o pe aceasta in epoca moderna sint bine cunoscute. Se trece totusi cu vederea faptul ca interpretarea ontologica fundamentala a vietii afective in general nu a fost in stare, de la Aristotel incoace, sa avanseze in chip decisiv. Dimpotriva: afectele si sentimentele sint subsumate tematic fenomenelor psihice si constituie cea de a treia clasa a lor, dupa reprezentare si vointa. Ele decad la rangul de fenomene insotitoare.
Este un merit al cercetarii fenomenologice de a fi redobindit o privire mai libera asupra acestor fenomene. Si nu numai atit; raspunzind impulsurilor date de Augustin si Pascal5, Scheler a orientat aceasta problematica catre felul in care actele "de reprezentare" si cele "de interes" sint corelate in fundarea lor. Desigur, nu e mai putin adevarat ca fundamentele existential-ontologice ale fenomenului de act in general ramin in obscuritate.
Situarea afectiva nu numai ca deschide Dasein-ul in starea sa de aruncare si in starea sa de dependenta de lumea care se deschide de fiecare data deja o data cu fiinta sa; ea este ea insasi felul de a fi existential in care Dasein-ul se livreaza "lumii" si se lasa incitat de ea, in asa fel incit el ajunge cumva sa se eschiveze in fata lui insusi. Constitutia existentiala a acestei eschive va deveni limpede in fenomenul caderii.
Situarea afectiva este un mod existential fundamental in care Dasein-ul este propriul sau loc-de-deschidere. Ea caracterizeaza nu numai din punct de vedere ontologic Dasein-ul, ci totodata, pe temeiul deschiderii pe care o aduce cu sine, ea are pentru analitica existentiala o semnificatie metodologica fundamentala. Aceasta analitica, asemeni oricarei interpretari ontologice in general, nu poate, asa zicind, interoga in fiinta sa decit fiintarea care s-a deschis in prealabil. Si ea nu va urmari decit posibilitatile de deschidere privilegiate si care bat cel mai departe ale Dasein-ului, cu scopul de a obtine de la ele informatia despre aceasta fiintare. [140] Interpretarea fenomenologica trebuie sa-i dea Dasein-ului insusi posibilitatea deschiderii originare si sa-l lase, asa zicind, sa se expliciteze el insusi pe sine. Ea se multumeste sa tina pasul cu aceasta deschidere doar cu scopul de a aduce in chip existential la concept continutul fenomenal a ceea ce a fost deschis.
Mai tirziu (cf. § 40) vom face interpretarea angoasei ca o astfel de situare afectiva a Dasein-ului si ca una care este importanta din punct de vedere existential-ontologic. Cu gindul la aceasta interpretare se cuvine acum sa facem dovada si mai concreta a fenomenului de situare afectiva oprindu-ne la acel mod determinat care este frica.
