Reguli necesare pentru definitii:
. A nu admite fara definitie nici unul dintre termenii cat mai obscuri sau echivoci.
. A nu intrebuinta in definitii decat termeni perfect cunoscuti sau deja explicati.
Reguli necesare pentru axiome
. A nu admite in axiome decat lucruri evidente.
Reguli necesare pentru demonstratii
. A demonstra toate propozitiile si a nu intrebuinta in demonstrarea lor decat axiome pe deplin evidente prin ele insele sau propozitii deja demonstrate sau acceptate. A nu abuza niciodata de echivocul termenilor, omitand sa substitui mintal definitiile care ii restrang sau ii explica.
Acestea sunt regulile care alcatuiesc tot ce este necesar pentru a face ca demonstratiile sa fie convingatoare.
Stiinta introducerii
Multe lucrari vadesc o mare stangacie in a introduce subiectul, a se interoga asupra naturii intrebarii puse. Intrebarea nu poate fi precizata fara sa te interoghezi asupra sensului fiecarui termen si asupra articularii lor.
Introducere lipsita de vigoare, devenita o disimulare a saraciei; ea a devenit acoperirea clasica a abaterii de la subiect. Se poate:
1. s-o aduci la ideile care iti sunt dragi;
2. sa faci din ea o "incarcatura" scolareasca, plata, stabila si linistitoare;
3. sa expui teorii ale diversilor autori, cu inevitabilele iesiri din subiect;
4. sub pretextul unor analize minutioase ale termenilor enuntului, sa-l fragmentezi pe acesta din urma pana la a-i ucide sensul, care, evident, nu este dat decat in indivizibila sa totalitate.
Prea putine lucrari pun in introducere o problema si dau la iveala o miza filosofica. Toate juriile deplang inclinatia prea frecventa de a presupune subiectul cunoscut, apoi de a se abate rapid spre o intrebare care are un raport indepartat cu intrebarea initiala, ansamblul acestui demers presupunand o nesocotire radicala a functiei introductive.
Pericole diverse
. Absenta introducerii. Pericolul rezida, evident, in eliminarea textului preliminar pe care il reprezinta introducerea. Unii demareaza brutal, fara preambul, ei ataca direct discutia organizata, fara a chestiona subiectul. Aceasta abordare constituie o grava eroare, denotand un tip de gandire prea brutal, insuficient preocupat de nuante, strain de adevarata idee de problematizare, care trebuie sa apara inca din introducere. Aceasta din urma nu este deloc gratuita: intr-un discurs, in viata, in general, orice data trebuie justificata; nimic nu se impune ca atare. Nerealizarea unei introduceri inseamna sa transgresezi toate regulile jocului, retorice, filosofice, umane. Lipsa introducerii nu ar desemna un esec in "arta de a trai", in semnificatia deplina a acestei expresii?
. "Introducerea-parafraza". Introducerea in subiect nu inseamna defel repetarea, parafrazarea lui, inlocuind, mai mult sau mai putin abil, un termen cu altul (apropiat). Acest demers frecvent este de tip repetitiv sau redundant: candidatul nu aduce nimic nou, nici o deplasare de perspectiva, nici un itinerar. Acest demers, static, care nu anunta nici problema, nici problematica, nici strategia, este antifilosofic.
. Introducerea prea generala sau paspartu. Alaturi de redundante, clisee si generalitati ameninta, in mod sigur, demersul introductiv: nestiind cum sa faca introducerea, studentul, fara sa repete cu adevarat subiectul, elimina introducerea in specificitatea ei si "placheaza" pe enunt cu truisme si generalitati, cum ar fi "interesul universal al intrebarii puse". Oricat de raspandite ar fi, aceste banalitati sunt straine de functia introductiva, pe care o nesocotesc total.
. Abordarea ironica dezarticuleaza subiectul, il demonteaza, ii subliniaza dimensiunile absurde. Candidatul se pregateste sa elimine, intr-un fel, un subiect imposibil: formulare refractara! Aceasta dimensiune ludica si ironica nu prea este de dorit, si inca mai putin in proba scrisa decat la oral, unde candidatul se poate adapta mai bine la auditoriul sau.
. Abordare interminabila si lenta. Nu-l plictisiti pe corector cu dezvoltari verbioase care nu se mai termina! O regula de aur a introducerii: ea trebuie sa fie destul scurta. Analiza interminabila a conceptelor nu constituie o introducere. Acest tip de neajuns presupune neintelegerea regulilor elementare ale retoricii. Indeplinind o functie problematica, introducerea trebuie sa atraga atentia cititorului.
. Raspunsul enuntat dinainte. Comparabile cu un roman politist care ar oferi cheia enigmei de la primele pagini, unele introduceri, pline de bunavointa, ne dau, de la inceput, solutia problemei. Aceasta abordare incalca, si ea, orice retorica iscusita si inteligenta! Introducerea este harazita sa opereze o chestionare si sa formuleze "problema-aporie", nu sa anticipeze asupra rezultatelor ulterioare ale discutiei. A inlesni cercetarea, a lasa deschisa atentia corectorului, a pregati un demers reflexiv fara a-l inchide: toate aceste exigente duc la respingerea ideii unei formulari anticipate a raspunsului.
Momentul decisiv, introducerea anunta si schiteaza calea operei, efectuand o prima dezvaluire. Ea este cea care anunta:
. O intrare in interogatia propriu filosofica. Departe de a corespunde unui artificiu verbal sau a unor generalitati, introducerea permite accesul la formularea subiectului ca obiect de reflectie filosofica. Evident, ea opereaza trecerea de la datele brute ale subiectului la interogatia filosofica insasi. Aceasta trecere de la "filosofic" la "problematic", presupune intreaga munca pregatitoare initiala: introducerea condenseaza, intr-o schita rapida de strategie dinamica, activitatea pregatitoare, aducand astfel reflexul conceptual al analizei conduse pentru a elabora si pune in forma subiectul.
. Functia problematica a introducerii. Fruct al muncii preliminare, ea enunta clar si distinct sensul formularii subiectului, dupa ce va fi transformat termenii enuntului in concepte. Introducerea determina legaturi conceptuale, preocupandu-se de raporturile reciproce ale termenilor sau conceptelor. Ea pune problema plecand de la chestionarea initiala, de la jocul organizat al intrebarilor. Asadar, introducerea trebuie sa fie eminamente problematica: functia sa proprie este sa puna problema inerenta disertatiei. In sfarsit, ea face vizibila miza filosofica: castigul speculativ sau practic legat de anumite enunturi, strategii sau teme.
. Functia "aporetica" a introducerii. Intrucat pune si ridica problema la un mod interogativ - chiar si in cazul in care subiectul nu este enuntat sub aceasta forma - , introducerea reprezinta un exercitiu intrebator si chiar aporetic: ea poate sublinia, in unele cazuri, dificultatile sau obstacolele care bareaza, provizoriu, calea analizei. In masura in care problema si aporia se confunda, enumerarea obstacolelor sau dificultatilor cercetarii poate aparea a fa constitutiva introducerii.
. Introducerea, schita a viitoarelor stadii ale gandirii. Repudiind cu grija orice raspuns anticipat, introducerea poate sa enunte, fara rigiditate si dinamic, planul viitor al lucrarii.
De ce aceasta introducere? Unele dezvoltari opace sau obscure il pune pe corector in incurcatura. Enuntarea planului viitor inlatura unele echivocuri si aduce un al Ariadnei cititorului descumpanit. Mai trebuie ca aceasta enuntare sa se limiteze la a prezenta stadii ulterioare ale gandirii si cai de cercetare, directii si jaloane, fara a explica un continut, ceea ce ar elimina demersul viu al exercitiului. In rezumat, enuntarea planului trebuie sa apara drept expresia clara si concentrata a strategiei si inaintarii ulterioare.
Elaborarea unei introduceri
. Exploatarea unei contradictii. Enuntul introductiv poate sa survina din analiza unei contradictii imanente titlului. In interiorul subiectului functioneaza un sistem de opozitie: punerea in evidenta a unei contradictii posibile ofera patrunderea reflexiva in aceasta din urma, punctul de plecare care problematizeaza si chestioneaza. Exemplu: "Gandirea asupra mortii are un obiect?" - se poate pune in evidenta o contradictie inerenta formularii, care constituie o cale de intrare in subiect.
. Opozitia opiniei curente fata de paradoxul continut in enunt. Unele subiecte filosofice se prezinta sub forma de paradoxe (absolute sau relative), adica de judecati care se opun opiniei indeobste admise. Opozitia sau contradictia intre paradox si judecata comuna introduc in problema ridicata de subiect si permit inaintarea in demersul reflexiv
. Opozitia intre teorii filosofice. Opozitia sau contradictia, principii de baza ale demersului, pot sa dobandeasca o alta infatisare si sa se aplice unor teorii filosofice. Avem aici o abordare posibila, cu conditia, fireste, de a dispune de o suficienta stapanire doctrinala.
. Distantarea istorica. Enuntul se prezinta, foarte adesea, ca un adevar absolut. Procedeul va consta in a-i sublinia caracterul limitat, pentru a-l face sa apara ca un obiect al unei chestionari posibile.
Introducerea ca moment capital al disertatiei
Introducerea este destinata sa concentreze atentia asupra unei probleme, dupa ce va fi elucidat comprehensiunea sensului termenilor si va fi procedat la o adevarata delimitare a conceptelor. Introducerea nu consta deci nici in a prezenta in mod artificial subiectul, nici in a-l repeta, ci in a-l supune unei interogatii fundamentale, fara a ne pierde vreodata intr-o proliferare de intrebari dezordonate, care ar pune in cauza viitoarea strategie ce comanda disertatia. Relativ scurta, bine exprimata, concisa, precisa si vie, introducerea produce "intrebarea intrebarii", pusa in evidenta de munca preliminara anterior efectuata, ca si miza si mai ales a problemei. O introducere este in mod necesar densa, chiar daca corespunde exigentei de a fi scurta.
Dezbaterea sau dezvoltarea
Ce anume produce dezvoltarea
. Ea corespunde unei inaintari ordonate si riguroase. Trebuie evitate in cursul dezvoltarii: simpla asociatie de idei (un termen sau o idee evocand atunci un alt termen), fie asimilarile pripite, fie asimilarile pripite ori determinarile conceptuale sumare. In acest domeniu, regula jocului este sa se inainteze ordonat, fara a proceda vreodata la amalgamari conceptuale, fara lunecari prost controlate de la un concept la altul. Inaintarea este deci conceptuala: de aceasta natura este esenta ei.
. Ea transforma termenii in concepte, pe care le clarifica progresiv. Aici se afla intreg secretul disertatiei filosofice reusite. Analiza pleaca de la termeni, pe care ii transforma in concepte delimitate, precise, imbogatite. Aceste concepte nu pot fi considerate in mod rigid si dogmatic. In cursul dezbaterii, o lumina noua se va proiecta asupra lor, va revela noi nuante si noi fatete. Sa presupunem ca o disertatie trateaza despre putere. Aceasta din urma nu este univoca: fenomen politic, ea depaseste si aceasta sfera, poate fi analizata ca strategie, joc complex etc. Pe scurt, nu exista in dezbaterea filosofica, "concepte mari". Conceptede trebuie sa devina fine, mobile, suple. In loc de a proceda prin "macroconcepte" masive, studentul trebuie tocmai sa asculte conceptele, sa vada in ele fine loturi ascutite si mobile. Daca conceptul desemneaza o unealta obiectiva, dezbaterea nu trebuie totusi sa fie impersonala.
. Ea organizeaza o reflectie personala. Remarcile care urmeaza, expuse de membrul unui juriu, clarifica foarte bine natura unei preocuparile majore in conducerea disertatiei filosofice: "A scrie o disertatie, a te aventura intr-un text sau a face o expunere constituie aici unul si acelasi act, care poate fi calificat astfel: a lua cuvantul, a desfasura un discurs, a incepe un discurs, a incepe sa vorbesti. Un asemenea act a fost intotdeauna riscant, presupune ambitie si totusi nimeni nu poate renunta la el. ce este un subiect daca nu aceasta provocare la a fi, a aparea in singularitatea sa (ca autor al unui text) fata cu o intrebare ea insasi autentic singulara pe care nici o traditie nu o poate sterge sau ascunde? A lua cuvantul inseamna dintr-o data o explicatie cu tine insuti si, prin afirmarea unei asemenea explicatii, inseamna sa te explici in raport cu ceilalti, in fata celorlalti. Intr-un cuvant, o reflectie trebuie sa fie semnata".
O disertatie filosofica reprezinta, intr-adevar, discursul cuiva, un enunt in care un individ reflecteaza asupra unei intrebari: aceasta trebuie sa ramana el insusi si sa conduca, de o maniera evident stapanita, o reflectie personala si care nu apartine decat lui. Textul nu trebuie sa fie personal si sa apara ca o "luare de cuvant". Sa recurgi la Platon, Kant sau Hegel? Fara indoiala, dar integrandu-i in cadrul unei dezvoltari libere si personale, ale unui proiect filosofic, exersandu-te, propriu-zis, fara sprijin magistral.
A lua cuvantul nu inseamna, totusi, a te abandona desfatarilor cu explorari ametitor narcisice. Nu trebuie sa transformi dezbaterea cu explorari ametitor narcisice. Nu trebuie sa transformi dezbaterea in confesiune, ci sa stii sa faci referire la eu-l purtator de universalitate si sens. Persoana activa in discursul organizat care este disertatia depaseste infinit orice individualitate limitata.
. Scopul ei este sa determine problema pusa in introducere. Cuvantare a unui subiect, disertatia trece in mod liber de la enuntul initial la problema formulata in toata rigoarea sa si incearca sa aduca acesteia din urma o solutie nedogmatica. Asa cum noteaza juriul, "corectorii nu asteapta ca o problema sa fie rezolvata, ci ca ea sa fie determinata". Dezbaterea urmareste sa determine problema in cea mai mare profunzime a ei, nu sa anuleze dificultatile unei intrebari sau probleme. In definitiv, dezvoltarea, departe de a fi arta de a te deroba reducand problemele la dificultati iluzorii, desemneaza o metoda a determinarii si imbogatirii progresive. Orice corector admite incertitudinile sau nedesavarsirea unei analize, daca sunt asumate ca atare.
Ce anume produce dezbaterea
Ea utilizeaza planul ca schema dinamica a demersului. Pe aceasta structura si schema reflexiva "se asaza" continutul dezbaterii, care dezvolta strategiile planului, recurgand la diferite procedee: demonstratii, argumentari, explicitari ale conceptelor si exemple.
. Demonstratiile. Demonstratia desemneaza, in sens strict, operatia mentala care stabileste adevarul unei propozitii in mod deductiv, asociind-o printr-o legatura necesara cu alte propozitii evidente sau deja demonstrate. Utilizarea acestui instrument nu este totdeauna posibila: in demonstratia ca atare (cf. matematicile), semnele sunt intr-adevar lipsite de orice echivoc si regulile sunt explicitate in cadrul unor sisteme formalizate. Dezbaterea filosofica nu se poate mula complet in forma demonstrativa in timp ce geometrul demonstreaza totdeauna dupa un mod a priori, filosoful, desi se straduieste sa stabileasca pe cale deductiva anumite enunturi, recurge in egala masura la argumentare. Deductia corecta din punct de vedere formal se dovedeste inseparabila, in filozofie, de argumentare.
. Argumentarile. Nu este vorba de a deduce consecintele din premise, ci de a "provoca sau de a creste adeziunea unui auditor la tezele care sunt prezentate asentimentului sau". Argumentarea se distinge profund de g demonstratie formala corecta si constituie, ca atare, unul din instrumentele dezbaterii. Totusi, a distinge argumentarea de demonstratia a priori nu inseamna defel a o reduce pe cea dintai la un joc. Orice argumentare trebuie sa se refere la o proba, adica la un proces intelectual care stabileste adevarul asertiunii. Cu alte cuvinte, argumentarea trebuie sa fie probata, ceea ce multi uita pe drum: argumentele lor se neaga ca atare si nu sunt totdeauna argumente!
Erori majore in argumentare:
A te referi la un autor a carui doctrina este considerata ca norma a adevarului. Acest argument celebru poarta numele de argument al autoritatii, si recurgerea la el nu are nimic filosofic.
A nu te situa in centrul problematicii unei doctrine sau a unei teze pentru a le critica, de parca enuntul propriei tale teze ar constitui o autentica punere sub semnul intrebarii a doctrinei adverse!
A enunta fara sa justifici, in mod dogmatic, fara macar sa te referi la o dovada. Acest procedeu nefilosofic este frecvent in exercitiile filosofice.
A pleca de la premise insuficient clarificate; a practica petitio principii.
A confunda exemplele cu argumentarea. Nici un exemplu nu constituie o proba.
A practica un hermetism sau un ezoterism care dauneaza preocuparii privind argumentarea, a vorbi intre "initiati": excesul de hermetism constituie un obstacol in calea comunicarii pe care o presupune orice argumentare; el distruge argumentarea, considerata ca discurs persuasiv care se adreseaza altuia.
A practica o abstractie totala: gandirea cade atunci in gol si argumentarea se prabuseste. Este vorba de un procedeu foarte raspandit.
Argumentarea - inlantuire de consideratii avand a stabili o teza sau a respinge - trebuie probanta. Cu toate ca se deosebeste de demonstratia a priori, ea reclama un ansamblu de probe si procedee, daca nu necesare, cel putin verosimile si probabile. Desi legatura logica nu este constrangatoare sa concluzia nu poate aparea "invincibila", aceasta legatura logica trebuie sa ramana un fir puternic.
. Explicarile conceptelor. Intrebuintarea oricarui termen ambiguu trebuie sa prilejuiasca o explicare detaliata. Explicandu-si toate materialele conceptuale, rafinandu-le, ajustandu-le, studentul isi imbogateste, cu siguranta, dezbaterea filosofica. Explicitarea conceptuala, condusa fara echivoc si ambiguitate, desemneaza o parte integranta a oricarei dezbateri filosofice serioase. Orice termen de baza cere o explicitare. Cum sa intrebuintezi termenii "fenomenologie" sau "transcendental" fara sa-i explicitezi? Faptul de a spune clar si distinct ce continut semantic precis vehiculeaza termenii sau conceptele constituie unul din instrumentele esentiale ale elaborarii disertatiei filosofice.