A) Notiunea de obiect al probatiunii
Prin obiect al probatiunii se inteiege ansamblul faptelor si imprejurarilor de fapt ce trebuie dovedite in vederea solutionarii cauzei penale.
In obiectul probatiunii se includ numai faptele si imprejurarile de fapt: normele juridice nu trebuie dovedite, intrucat se prezuma ca ele sunt cunoscute de catre organele judiciare si participanti la procesul penal. La aceasta regula, exista insa si uneie exceptii (tn cazul art. 6 C. pen., art. 520 C.proc.pen.). De exemplu, in aceste situatii, existenta si continutul unei norme de drept strain trebuie dovedite, deoarece nu se poate pretinde cunoasterea legilor straine. Cunoasterea obiectului probatiunii are deosebita importanta pentru solutionarea leqala si temeinica a cauzelor penale. deoarece ne indica tot ce trebuie dovedit , fixand limitele cercetarii, pentru organele judiciare.
Obiectul probatiunii poate fi generic sau abstract, atunci cand exista categorii de fapte sau imprejurari de fapt ce trebuie dovedite in orice cauza penala si concret, atunci cand faptele sau Imprejurarile de fapt ce trebuie dovedite sunt specifice unor anumite cauze penale. Obiectui generic al probatiunii presupune cunoasterea §i stabilirea, de catre organele judiciare, a urmatoarelor aspecte:
in primul rand, a existentei tuturor elementelor care alcatuiesc continutul juridic si
constitutiv ai infractiunii (situatia premisa, elementeie laturii objective si subjective,
eventualul mobil sau scop);
- imprejurarile care confirma sau inlatura caracterui penal al faptei ori eventualele cauze
justificative ;
- eventualele cauze care inlatura raspundere penala;
- circumstantele care agraveaza sau atenueaza raspunderea penala a faptuitorului;
- urmarile infractiunii (cunoasterea acestora poate fi necesara pentru incadrarea juridica a faptei si pentru stabilirea cuantumului despa-gubirilor);
- date referitoare la parti (cunoasterea datelor ce caracterizeaza per-soana inculpatului -
atitudinea sa dupa savarsirea faptei, anteceden-tele penaie etc. - fiind un criteria pentru
individualizarea pedepsei);
- factorii care au determinat, inlesnit sau favorizat comiterea infractiunii.
Obietuli concret variaza in functie de specificul fiecarei infractiuni (de exemplu, in cazul infractiunii de bancruta frauduioasa, va trebui sa se faca dovada starii de incapacitate de plata; in cazul infractiunii de delapidare, va fi necesar sa se dovedeasca calitatea de gestionar sau administrator al subiectului activ).
Data fiind dinamica desfasurarii procesului penai, obiectul probatiunii poate fi modificat, prin restrangerea sau prin extinderea invinuirii281, legea permitand dovedirea unor fapte si imprejurari si dupa pronuntarea unei hotarari definitive .
B) Faptele si imprejurarile care formeaza obiectul probatiunii
Faptele si Tmprejurarile ce trebuie dovedite, in cursul procesului penal, se pot refers atatia fondul cauzei - invinuirea formulata impotriva unei persoane -, cat sj la normala desfasurare a procesului.
Intre faptele care se refera la fondul cauzei se disting doua categorii: faptele principale si faptele probatorii:
- faptele principale (res probandae) reprezinta chiar obiectul procesului penal: existenta sau inexistenta infractiunii; identificarea faptuitorului; dovedirea vinovatiei sau nevinovatiei faptuitorului; stabilirea raspunderii penale a acestuia.
Faptele principale, prin cantitatea si calitatea informatiiior pe care le furnizeaza pot conduce, singure, la rezoivarea cauzei penale.
- faptele probatorii (res probantes) sunt acelea prin intermediul carora se pot stabili, pe cale indirecta, faptele principale. Prin informafiile pe care le contin, faptele probatorii, numite si probe indirecte sau indicii, pot conduce, prin coroborare cu alte dovezi, directe sau indirecte, la constatarea existentei sau inexistentei infractiunii (spre ex., existenta unor relatii confiictuale intre autor si victima, existenta la locul faptei a unor obiecte apartinand inculpatului).
Faptele si imprejurarile referitoare !a normala desfasurare a procesului penal pot conduce la luarea unor masuri de care depinde infaptuirea justitiei, in conditii de operativitate (spre exemplu, dispunerea masurii preventive a retinerii sau arestarii preventive, in conditiile art. 143 alin. 1; in cazul inculpatului retinut, care din cauza starii sanatatii ori din cauza de forta majora sau stare de necesitate, nu poate fi adus in
fata judecatorului, propunerea de arestare va fi examinata in lipsa inculpatului, in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a formula concluzii - art. 1491 pet. 6; etc.).
a) Faptele similare, auxiliare si negative
Cu privire la aceste fapte, in literatura de specialitate, s-au exprimat opinii diferite referitor la includerea lor in obiectul probatiunii. Unii autori au apreciat ca faptele auxiliare, similare si negative pot forma object al probatiunii, in masura in care ele pot aduce informatii de natura sa clanfice unele aspecte ale cauzei penale. Alte opinii au
fost in sensul ca faptele similare pot constitui object principal al probatiunii daca fac parte din infractiunea continuata sau de obicei. care face obiectul urmaririi sau al judecatii, ori daca au format obiectul unei condamnari definitive pentru a se aplica recidiva. Nu se poate insa trage o concluzie privitor la vinovatia inculpatului in savarsirea infractiunii urrnarite, din fmprejurarea ca, anterior, in trecut, a comis o alta fapta similara (face exceptie acelasi mod de comitere a faptei - ,,modus operand!" - care poate constitui insa, numai un indiciu in cauza). Faptele similare sunt acelea savarsjte anterior de invinuit sau inculpat, care se aseamana cu faptele care formeaza obiectul probatiunii intr-o anurnita cauza, fara a se afla insa intr-un raport de conexitate cu acestea (de ex., condamnarea anterioara a inculpatului pentru o fapta de aceeasi natura nu poate constitui obiect al probatiunii, dar este o circumstanta de care se va tine seama in momentul individuaiizarii pedepsei). Faptele auxiliare constau din imprejurari care atesta exactitatea sau inexactitatea unor probe. Ele pot forma obiect al probatiunii, atunci cand servesc, implicit, la constatarea exacta a faptului principal (de exemplu, declaratia unei persoane cu privire la sinceritatea depozitiei unui martor). Faptele negative, cu continut nedeterminat, nu pot face obiectul probatiunii (de exemplu, nu se poate proba ca inculpatul nu a fost niciodata intr-o anumita localitate).
Cand fapta negativa este determinata, proba poate fi facuta printr-un fapt pozitiv (de exemplu, se poate dovedi ca inculpatul, intr-o anumita zi, nu se afla in localitatea unde s-a savarsit infractiunea, daca face dovada faptului ca in acea zi se afla in alta localitate - alibiul).
b) Faptele si imprejurarile care nu pot forma obiectui probatiunii
In principiu, intr-un proces penal, este admisibila orice proba concludenta si utila. Aceasta regula cunoaste doua limitari: una legala si alta impusa de conceptiile noastre despre lume si societate291. Astfel:
- in anumite situatii, dovedirea unor fapte sau imprejurari de fapt este interzisa expres prin lege.
Potrivit art. 207 C. pen., in cazul infractiunilor de insulta si calomnie, proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, dar numai daca afirmatia sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim (art. 304 alin. 4 C. pen.);
- nu pot fi dovedite faptele sau imprejurarile contrare conceptiei stiintifice despre lume si societate sau normeior morale. Astfel, nu poate fi admisa dovada ca moartea unei persoane a fost provocata de
stafii, fantome sau vraji.
c) Faptele si imprejurarile care nu trebuie dovedite
Exista unele fapte si imprejurari pe care legea ori cunostintele noastre despre lume si societate, le considera existente sau inexistente, nemaifiind necesara dovedirea lor
- prezumtiile legale absolute nu admit proba contrara. Astfel, conform art.
99 alin. 1 C. pen., minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, legea prezumand lipsa de discernamant a acestuia, astfe! ca o expertiza medico-legala care sa ateste contrariul este inutila. Prezumtiile legale relative, pot fi insa rasturnate prin proba contrarie. Astfel, prezenta lipsei de discernamant a minorilor intre 14 si 16 ani poate fi inlaturata, pe baza unei expertize (art. 99 alin. 2 C. pen.).
- faptele evidente sunt cunostintele despre lumea inconjuratoare dobandite din experienta vietii si nu trebuie dovedite. De exemplu, nu va trebui dovedit ca la ora 24 este noapte, pentru a se retine circumstanta agravanta.
- faptele notorii sunt cele cunoscute de toata lumea sau de un cere larg de persoane. Notorietatea poate fi generala sau locala. Astfel, este de notorietate generala faptu! ca, atunci cand din probe rezuita ca in rno-mentu! savarsirii furtului afara era lumina, inseamna ca infractiunea de furt a fost comisa in timpul zilei.
Un fapt cunoscut de locuitorii unui oras este insa de notorietate locala (de exemplu, faptul ca o strada este aglomerata in timpul zilei).
Caracterul notoriu al unui fapt este stabilit de organul judiciar, in functie de imprejurarea careia i se confera relevanta informativa si de gradul de instructie al subiectului fata de care se apreciaza notorietatea;
- faptele necontestate sunt imprejurarile cu privire la existenta carora partile sunt de acord. Cu toate acestea, daca aceste fapte sunt esentiale in solutionarea cauzei ele trebuie dovedite de organele judiciare.
C) Cerintele probelor
Pe-tru a servi la aflarea adevarului intr-o cauza penala, probele trebuie sa intruneasca anumite cerinte: sa fie admise de lege (admisibilitatea), sa aiba legatura cu solutionarea procesului (pertinenta), sa aiba un rol hotarator in solutionarea cauzei (concludenta) si sa fie necesara administrarea lor (utilitatea).
1. Admisibilitatea probei este insusirea probei de a putea fi admisa
spre a contribui la aflarea adevarului. Codul de procedure penala nu prevede aceasta conditie a probei, insa contine reglementari exprese in care numai anumite probe sunt admise de lege pentru dovedirea unor infractiuni. De exemplu, art, 304 alin. 4
C. pen. prevede ca proba adulterului se poate face numai prin procesul-verbal de constatare a infractiunii flagrante sau prin scrisori care emana de la sotul vinovat; potrivit art. 207 C. pen., proba veritatii. in cazul infractiunilor de insulta si calomnie, este conditionata de apararea unui interes legitim.
2. Pertinenta probelor - sunt pertinente probele care conduc la constatarea unor fapte si
imprejurari care au legatura cu obiectul probatiunii. Nu orice proba pertinenta contribuie la solutionarea unei cauze penale, ci numai acelea concludente.
3. Conciudenta probelor - probele sunt concludente atunci cand servesc la dovedirea unor fapte si imprejurari de care depinde justa solutionare a cauzei.
Cu alte cuvinte, o proba este conciudenta atunci cand serveste la constatarea unor fapte sau imprejurari care fac parte din obiectul probatiunii.
Probele concludente sunt si pertinente, dar nu toate probele pertinente sunt si concludente. Conciudenta unei probe se apreciaza de catre organele judiciare in momentul admiterii sau respingerii probei - inainte de a dispune administrarea ei - sj nu in raport de rezultatul obtinut dupa administrarea ei. Potrivit art. 67 C.proc.pen., in cursul procesului penal, partile pot propune probe si cere administrarea lor, iar cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsa daca proba este conciudenta si utiia.
4. Utilitatea probelor ~ probele sunt uti!e atunci cand au calitatea de a lamuri anumite fapte sj imprejurari care nu au fost stabilite prin alte probe.
Sunt utiie sj trebuie deci administrate numai probele concludente, ceea ce inseamna ca o proba utila este si o proba concludenta. Nu orice proba conciudenta este insa si utila (o proba conciudenta, dar care a fost deja administrate, este inutila).
D) Clasificarea probelor
In procesul penal, criteriile in functie de care sunt clasificate probele sunt: functia procesuala pentru care intervin; izvorul din care provin; legatura lor cu obiectul probatiunii.
1. Dupa functia procesuala, probele pot fi in sprijinul invinuirii sau in sprijinul apararii:
- probele in acuzare sunt cele care servesc la dovedirea vinovatiei faptuitorului si la existenta circumstantelor agravante;
- probele in aparare tind sa dovedeasca nevinovatia faptuitorului sau existenta unor
circumstante atenuante. in legatura cu aceasta diviziune a probelor s-au exprimat mai multe critici in literatura de specialitate, aratandu-se ca nu poate fi acceptata, deoarece intre ceie doua grupe de probe nu exista substantial o demarcate neta. Astfel, o proba propusa si administrate in aparare, poate fi folosita, in cele din urma, prin coroborare cu alte probe, in sprijinul invinuirii.
Clasificarea prezinta insa un interes practic, sub aspectul sarcinii probei si a ordinii administrarii. Distinctia intre probele in acuzare (propuse de procuror si de partea vatamata) si probele in aparare (propuse de inculpat si aparatorul sau, in practica) rezulta expres si din dispozitiile Cod Pen.
2. Dupa izvoarele (sursa) lor, probe!e pot fi imediate si mediate:
- probele imediate sunt acele eiemente de fapt obtinute de organele judiciare dintr-o sursa directa, mijlocita (,,prima sursa"), cum ar fi relatarile unui rnartor ocular; continutul unui nscris original; rezultatul examinarii directe a mijloacelor materiaie de proba etc.; probele mediate (secundare, mijlocite) sunt probele care provin dintr-o sursa mai indepartata, cum ar fi: relatarile unui martor despre imprejurari pe care le-a auzit de la o alta persoana. In practica, evident ca este de preferat sa se obt.ina probe imediate, deoarece cu cat intervin mai multe verigi fata de prima sursa, cu atat este mai putina siguranta cu privire la exactitatea probei. Unii autori au formulat chiar regula, potrivit careia gradul de veracitate si de concludenta a probelor mediate este invers proportional cu departarea lor de obiectui probatiunii; cu cat aceasta departare este mai mare, cu atat mai mica este condudenta probei. in acest scop, organele judiciare trebuie sa verifice sursele probelor mediate, cu deosebita minutiozitate, pentru ca faptele si imprejurarile dovedite si stabilite prin intermediul acestora sa contribuie ia
aflarea adevarului.
3. Dupa legatura lor cu obiectul probatiunii, probele se impart in probe directe si probe
indirecte:
- probele indirecte sunt cele care dovedesc, m mod nemijlocit, vinovatia sau nevinovatia
invinuitului sau inculpatului. Astfel de
- probe sunt: relatarile martorilor oculari, prinderea in flagrant delict;
- probele indirecte sunt cele care nu dovedesc nemijlocit existenta sau
inexistenta faptei, vinovatia ori nevinovatia faptuitorului, dar care, prin coroborare cu alte probe, pot conduce la concluzii privitor la existenta sau inexistenta faptului principal310.
Constituie probe indirecte: relatiile conflictuale dintre inculpat si victima; gasirea la
locul savarsirii infractiunii a unui obiect apartinand inculpatului etc.
In practica noastra judiciara, probatoriul este format atat din probe directe,
cat si indirecte. fn principiu, s-a exprimat opinia ca o singura proba directa, este suficienta pentru dovedirea existentei sau inexistentei faptei ori a vinovatiei sau
nevinovatiei In ceea ce ne priveste, consideram ca nu poate fi corect un asemenea raspuns.
Dovedirea existentei sau inexistentei faptei, a vinovatiei sau nevinovatiei trebuie sa fie certa si nu suficienta. Or, pentru a se ajunge la o dovedire certa, organeie judiciare trebuie sa manifeste rol activ si sa administreze toate probele necesare pma la aflarea certa a adevarului. Problema se complica in cazul probatiunii prin probe indirecte. O singura proba indirecta nu va fi niciodata suficienta pentru stabilirea faptului principal. Este necesar un ansamblu de probe indirecte, care sa conduca in mod cert, prin coroborarea lor, la aceeasi unica concluzie (cu excluderea oricarei alte posibilitsti)
Dupa administrarea, verificarea si evaluarea mai multor probe indirecte, judecatorul trebuie sa ajunga la o singura concluzie (unica care se poate desprinde) care sa reiasa din fnlantuirea logica a acestora3 .
In opinia noastra, solutia unei cauze penale trebuie sa fie, intotdeauna, unicul rezultat impus de probele obtinute legal, administrate cu stricta respectare a legii, interpretate si apreciate temeinic si corect de catre instanta, si care confera certitudinea adevarului privitor !a toate aspectele obiectului probatiunii.
E) Procedura probatiunii
1, Sarcina probatiunii (onus probandi) este obligatia procesuala ce revine unui participant m procesul penal de a dovedi ]mprejurarile care formeaza obiectul probatiuni. Aceasta obligate revine, in principal, celui care afirma (actori incunbit probatio), adica, in procesul penal, subiectilor procesuali care exercita actiunea penala. Astfel, art. 65 alin. 1 C.proc.pen. prevede ca sarcina administrarii probelor revine organului de urmarire penala si instantei de judecata. In cazul in care s-au strans probe despre existenta faptei si a vinovatiei, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa probeze netemeinicia lor (eel ce invoca o alta imprejurare, este obligat la randul lui, sa o dovedeasca - ,,reus in excipiendo fit actor"), in lipsa probelor de vinovatie, invinuitul sau inculpatul nu este obligat sa probeze nevinovatia sa (art. 66 alin. 1 C.proc.pen.).
Invinuitului sau inculpatului, precum si celorlalte parti le revine dreptul (nu sarcina) de a
dovedi imprejurarile pe care le invoca. In acest sens, art.67 alin. 1 C.proc.pen. prevede ca, m cursul procesului penal, partile pot propune probe si cere administrarea lor.
In realizarea obligatiei privind administrarea tuturor probelor necesare intr-o cauza, organelle judiciare trebuie sprijinite de catre persoanele care cunosc probe sau detin mijloace de proba. In acest sens, art. 65 alin. 2 C.proc.pen. instituie obligatia ca, la cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba, sa le aduca la cunostinta sau sa le infatiseze.
2. Procedura administrarii probelor consta din descoperirea probelor (investigatii proprii
ale organelor de urmarire penala, propuneri de proba din partea partilor) dispunerea efectuarii lor, care creeaza obligatia administrarii lor prin procedeele probatorii316.
Codul nostru de procedure penala a prevazut, in mod expres si limitativ, mijloacele de proba (in art. 64) si a reglementat procedura de administrare a fiecarui mijloc de proba, stabilind procedeele si conditiile in care poate fi folosit.
In faza de urmarire penala, organele de urmarire penala (procurorul si organele de cercetare penala) au sarcina de a descoperi si strange probele care trebuie administrate. In acest scop, organele de urmarire penala se pot folosi de nformatiile pe care le contin mijloacele prin care au fost sesizate (plangerea, aenuntul), pot efectua cercetari la fata locului, pot chema si asculta martori, pot - scune efectuarea de expertize etc.
Obligatia de descoperire si strangere a probelor se realizeaza, insa, si prin posibilitatea acordata invinuitului sau inculpatului si celorlalte parti, de a propune probe si a cere administrarea lor. In acest sens, cu ocazia ascultarii invinuitului sau inculpatului si a celorlalte parti, organul de urmarire penala
intreaba pe :ai GJ privire la probele pe care intelege sa le propuna (art. 72 C.pr.pen.). Daca probele propuse sunt concludente si utile, organul de urmarire va dispune admiterea si administrarea .
In cursul judecatii, administrarea probelor se face de catre instanta de judecata, in prezenta procurorului, a partilor si aparatorilor, in conditii de oralitate, publicitate, nemijlocire si contradictorialifate. Cu respectarea principiilor mai sus-mentionate, instanta are obligatia sa verifice toate probele stranse in cursu! urmaririi penale, care au constituit temei pentru trimiterea in judecat si, in virtutea rolului ei activ, sa dispuna, din oficiu, sau la cerere, administrarea oricaror alte probe noi, necesare aflarii adevarului.
Legea prevede posibilitatea, pentru procuror si parti, de a propune probe noi, atat inainte de inceperea cercetarii judecatoresti, cat si in cursul desfasurarii acesteia (art. 320, 331, 339 C.pr.pen.), pana in momentul epuizarii probatiunii.
Trebuie facuta precizarea ca momentul epuizarii probatiunii este numai acel moment in care au fost administrate toate probeie necesare aflarii adevarului, si s-a ajuns la o concluzie certa cu privire la toate aspectele care intereseaza obiectul probatiunii.
Instanta va dispune, prin incheiere, administrarea tuturor probelor, daca sunt concludente, utile si necesare lamuririi cauzei sub toate aspectele.
Spre deosebire de faza de urmarire penaia, in care descoperirea si strangerea probelor sunt guvernate de regulile specifice acestei faze, care este secrets318, administrarea probelor in faza de judecata se face public, oral, nemijlocit si contradictoriu.
