2.1. Semnificatia termenului de diagnostic
pentru domeniul gestiunii si evaluarii intreprinderii
Orientarea economiei noastre spre piata a determinat ample modificari de structura la nivelul intreprinderii (asocieri, restructurari, modernizari, repozitionari strategice) si a antrenat cresterea responsabilitatii managerilor si a profesionistilor contabili, in general.
In acest nou cadru, evantaiul deciziilor pe care managerii intreprinderii trebuie sa il adopte s-a amplificat. Ei se confrunta cu probleme de concurenta si risc, gasindu-se de cele mai multe ori in situatia de a lua decizii in conditii de incertitudine pronuntata si de a determina campul constrangerilor care trebuie sa orienteze actiunile lor. Toate aceste schimbari cer o buna capacitate manageriala, dinamism si informatii complete despre mediul intern si extern intreprinderii. Acestea sunt numai cateva ratiuni care solicita managerilor si profesionistilor contabili analize, previziuni si actiuni de control.
Date fiind aceste conditii, diagnosticul are rolul de "centru de sistem" in orientarea deciziilor manageriale, astfel incat consecinta acestora sa fie performanta. Diagnosticul nu se reduce la a fi un element de recuzita al managerului si face ca actul managerial sa nu se desfasoare sub zodia spontaneitatii si a intuitiei.
Termenul de diagnostic provine din grecescul "diagnostikos" care semnifica "apt de a discerne" . In medicina, unde este curent utilizat, el reflecta actiunile de:
determinare a naturii unei maladii, pe baza simptomelor pe care aceasta le prezinta;
depistare a cauzelor care au generat maladia;
formulare, pe aceasta baza, a recomandarilor de insanatosire sau preintampinare a imbolnavirii;
administrare a tratamentului si control al consecintelor survenite in urma respectarii sfatului medicului.
Pornind de la aceasta acceptiune data termenului de diagnostic, similitudinea pasilor parcursi pentru diagnosticarea starii de sanatate a unei persoane si pentru descrierea starii de functionalitate a unei intreprinderi a determinat preluarea lui de catre specialistii din domeniul gestiunii si evaluarii intreprinderii.
Prin urmare, pentru cei care gestioneaza intreprinderea, diagnosticul este demersul prin care se:
apreciaza "starea sanatate" sau de functionalitate a intreprinderii;
identifica factorii, interni si externi, care determina tendinta sa de evolutie si se estimeaza impactul modificarii lor, luand in considerare mediul dinamic in care intreprinderea isi desfasoara activitatea;
constientizeaza avantajele competitive ale intreprinderii, in raport cu concurenta (punctele forte), care trebuie utilizate in scopul fructificarii oportunitatilor oferite de mediul extern intreprinderii;
surprind punctele slabe din activitatea intreprinderii, in scopul adoptarii masurilor corective si minimizarii riscurilor la care este supusa intreprinderea, tinandu-se seama de aceste disfunctionalitati.
Pentru expertii care evalueaza intreprinderea, diagnosticul este etapa premergatoare lucrarii de evaluare, prin intermediul careia intreprinderea poate fi foarte bine cunoscuta (din punct de vedere juridic, al obiectului ei de activitate, al potentialului sau intern, al relatiilor sale de piata, al performantelor economico-financiare etc.), astfel incat sa se poata identifica elementele care vor determina cresterea valorii intreprinderii sau, dimpotriva, scaderea sa. Practic, nu se poate realiza o prognoza cu privire la evolutia intreprinderii fara a cunoaste situatia ei prezenta, ceea ce inseamna ca metodele de evaluare, in special cele bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de venituri, depind de pertinenta muncii de diagnostic.
2.2. Tipologia diagnosticului
Studiile cu privire la metodologia analizei diagnostic releva utilizarea practica a mai multor forme de diagnostic (global sau aprofundat, expres, functional), in raport cu natura problemelor de analizat si cu urgenta acestora, fara ca principiile generale ale demersului de diagnosticare sa fie alterate.
Diagnosticul global (aprofundat) reprezinta modelul de baza care analizeaza intreprinderea intr-o perspectiva globala (concurential, tehnologic, social si financiar), avandu-se in vedere atat aspectele de ordin strategic, cat si cele care privesc gestiunea sa curenta.
Uneori, urgenta sau gravitatea unor aspecte care deriva din functionarea intreprinderii nu justifica sau nu permit asteptarea rezultatelor unui diagnostic global. Se procedeaza, in astfel de cazuri, la realizarea diagnosticului expres. Acesta are drept obiective identificarea, intr-un termen suficient de scurt, a dificultatilor si cauzelor unor aspecte punctuale, cum ar fi: costurile, calitatea produselor, aprovizionarea tehnico-materiala, trezoreria, precum si formularea masurilor de salvare a situatiei si de ierarhizare a actiunilor de realizat, dupa natura urgentei si importantei lor.
Alta forma pe care o poate imbraca diagnosticul este cea a diagnosticului functional, care are calitatea unui diagnostic specializat pe functii ale intreprinderii (tehnic, comercial, financiar, al managementului si organizarii), destinat sa evidentieze probleme de functionare interna a intreprinderii care isi pun amprenta asupra performantelor sale economico-financiare.
Diagnosticul tehnic, in perioadele care se caracterizeaza printr-o mare intensitate concurentiala si schimbari tehnologice tot mai rapide, se va concentra asupra evaluarii rezultatelor de natura tehnica si a contributiei lor la realizarea performantelor de ansamblu ale intreprinderii. El face posibila ca definirea strategiei intreprinderii, pe termen mediu si lung, sa se realizeze tinand seama de adaptarea permanenta a tehnicii, a tehnologiei, a cercetarii, a competentei profesionale in domeniu, pentru ca aceste eforturi sa se concretizeze in produse sau servicii acceptate si asteptate de piata, precum si in cresterea valorii intreprinderii.
Obiectivul diagnosticului comercial il reprezinta controlul modului in care sunt indeplinite sarcinile specifice functiei comerciale a intreprinderii, concretizate in: identificarea nevoilor consumatorilor si ale principalelor segmente de piata, aprecierea pozitiei intreprinderii in raport cu concurentii, evaluarea capacitatii de marketing si masurarea performantelor comerciale ale intreprinderii.
Frecvent munca de diagnostic este redusa la diagnosticul financiar, datorita rolului pe care acesta il are in testarea functionalitatii intreprinderii si in elaborarea strategiei sale. Reperele diagnosticului financiar sunt urmatoarele: analiza performantelor economico-financiare ale intreprinderii si, in mod special, a rentabilitatii sale; analiza echilibrului financiar si a starii de lichiditate a intreprinderii; analiza previzionala a riscului. Prin urmare, diagnosticul functiei financiare se concentreaza asupra aprecierii politicii de finantare si a politicii de investitii, in perspectiva functionarii intreprinderii analizate. Diagnosticul financiar se bazeaza pe concluziile celorlalte diagnostice functionale si valorifica informatiile privind operatiile derulate in cadrul fiecarei functii a intreprinderii prin intermediul contabilitatii, care a inregistrat datele referitoare la aceste operatiuni. Asadar, diagnosticul financiar analizeaza informatiile privind activitatea intreprinderii, intr-o anumita perioada de timp, sub aspectul gestiunii financiare, a modului de alocare a resurselor de finantare la nevoile de finantat, astfel incat sa ofere o apreciere a situatiei financiare a intreprinderii .
Diagnosticul managementului si organizarii analizeaza reusita sau esecul intreprinderii, prin prisma evaluarii competentelor manageriale. In practica nu exista un model normativ de referinta care sa permita, prin comparatie, aprecierea succeselor sau insucceselor echipei manageriale a unei intreprinderii, in corelatie cu starea intreprinderii si cu perspectivele sale de evolutie. Literatura de specialitate subliniaza ca diagnosticul managementului trebuie sa se aprecieze prin coerenta sau incoerenta ansamblului activitatii de management, intelegandu-se prin aceasta gradul de armonizare a stilurilor de conducere, cu metodele de planificare si control, cu finalitatile intreprinderii si cu strategia sa.
2.3. Competentele cerute de analiza diagnostic
Calitatea diagnosticului depinde, in mod evident, de caracteristicile si aptitudinile celor ce practica aceasta activitate. Dat fiind faptul ca realizarea diagnosticului presupune cunostinte multiple, deoarece implica abordarea simultana a aspectelor economice, financiare, de marketing, sociale, juridice, psihologice, analistii ar trebui sa fie persoane cu pregatire complexa, polivalenta.
In practica, se intalneste frecvent tendinta de specializare a celor care exercita munca de diagnostic, uneori cu consecinte mai putin pozitive asupra concluziilor diagnosticului, care deriva din supralicitarea unor aspecte ce tin de specialitatea analistului in munca de diagnostic.
De exemplu, un specialist in domeniul finantelor va acorda totdeauna o atentie mai mare problemelor delicate care privesc capacitatea intreprinderii de a degaja fluxuri financiare pozitive din activitatea desfasurata, posibilitatea intreprinderii de a-si finanta cresterea, cuantificarea nivelului de risc care antreneaza sau nu variatii negative asupra indicatorilor de rezultat; un specialist in relatii umane va fi tentat sa acorde atentie sporita aspectelor de personal si de motivare a acestuia, de recrutare si formare a personalului, nivelului de excelenta profesionala, gradului de armonizare a dimensiunii umane cu cea economica, de altfel, aspecte care pot reprezenta cauze fundamentale ale disfunctionalitatilor din intreprindere.
Practica dovedeste faptul ca nu sunt chiar frecvente cazurile in care analistii se por dovedi "specialisti generalisti", care poseda cunostinte si competente permanent actualizate, de inalt nivel. Din aceasta cauza, se considera ca acest inconvenient poate fi depasit daca diagnosticul este efectuat de o echipa care reuneste specialisti polivalenti, fiecare dintre acestia dispunand de posibilitatea de a-si actualiza permanent cunostintele in domeniul sau de interes, astfel incat pe ansamblu, rezultatele diagnosticului sa poarte amprenta acestei echipe de specialisti. In practica tarilor dezvoltate nu exista reguli absolute, nici criterii total obiective, cu privire la constituirea echipei de diagnostic, dar se au in vedere cateva precautii in acest sens.
Exista astfel posibilitatea ca diagnosticul sa fie realizat de o echipa alcatuita din specialisti din interiorul intreprinderii, condusa de managerul acesteia. Aceasta maniera de a realiza diagnosticul prezinta dezavantaje care se traduc in lipsa de obiectivitate si de "departare" necesare pentru a face aprecieri veridice cu privire la situatia intreprinderii sale. Se considera ca seful echipei de diagnostic, in persoana managerului intreprinderii, desi isi cunoaste foarte bine intreprinderea, nu poate fi in acelasi timp "judecator si parte" .
Pe de alta parte, isi poate concentra eforturile asupra muncii de diagnostic o echipa alcatuita din specialisti externi intreprinderii, care au calitatea de experti. Avantajul acestei forme este, bineinteles, aspectul profesional al muncii de diagnostic si obiectivitatea sa. Dezavantajul il poate constitui rezerva in ceea ce priveste colaborarea din partea specialistilor din intreprindere. O maniera de realizare a diagnosticului, care elimina inconvenientele celorlalte doua forme, anterior prezentate, o reprezinta realizarea diagnosticului de catre o echipa mixta, alcatuita din specialisti externi si cadre din interiorul intreprinderii diagnosticate.
2.4. Contabilitatea - suport cognitiv pentru diagnosticul intreprinderii
Diagnosticul financiar trebuie sa utilizeze toate sursele de informatii susceptibile sa evidentieze caracteristicile economico-financiare ale intreprinderii. Contabilitatea financiara se dovedeste o sursa de informatii privilegiata pentru acest tip de analiza, deoarece ea pune la dispozitia analistului informatiile cele mai elaborate, sistematice, sintetice si omogene, necesare evaluarii situatiei financiare a intreprinderii, a performantelor sale si a riscurilor asociate obtinerii acestora. Credibilitatea informatiilor contabile sporeste ca urmare a interventiei auditorilor care certifica documentele contabile de sinteza.
Sistemul contabil romanesc a dobandit noi valente ca urmare a adoptarii in economia noastra a principiilor liberalismului economic. Modificarea structurii proprietatii, reorganizarea intreprinderilor romanesti pe baze comerciale, formarea pietei financiare, aparitia noilor utilizatori ce doresc informatii care sa le permita evaluarea vulnerabilitatii si profitabilitatii intreprinderilor sunt numai cativa factori care au promovat reforma sistemului contabil romanesc. Tinand seama de aceste realitati, reforma sistemului contabil romanesc si-a fixat drept obiective prioritare urmatoarele:
schimbarea destinatiei informatiilor contabile, prin practicarea dualismului contabil, astfel incat acestea sa raspunda nevoilor de gestiune interna, reprezentand in acest fel un mijloc de control si pilotaj al intreprinderii, si, in acelasi timp, sa raspunda nevoilor de informare a partenerilor de afaceri;
reconsiderarea rolului documentelor contabile de sinteza si a contabilitatii rezultatelor, rol mult minimizat in conditiile economiei centralizate, dar carora tarile cu economie de piata le acorda semnificatia de sursa de informatie pentru analiza performantelor economico-financiare ale intreprinderii;
schimbarea modului de a gandi utilitatea informatiilor contabile, prin renuntarea la idea furnizarii informatiilor exhaustive, a caror caracteristica esentiala era considerata comparabilitatea, prin trecerea la furnizarea informatiilor caracterizate prin pertinenta si fidelitate in reflectarea realitatii, care sa satisfaca necesitatile informationale ale utilizatorilor acestora, fiind posibila achizitionarea lor la un cost inferior fata de avantajele pe care le procura destinatarilor lor;
promovarea criteriilor de evaluare patrimoniala bazate pe principii financiare, in masura sa tina seama de evolutia raportului cerere-oferta, de costul trecerii timpului, de ansamblul riscurilor care pot intervenii in activitatea economico-financiara a unei intreprinderi;
reconsiderarea fundamentala a normalizarii contabilitatii, in sensul renuntarii la "normalizarea de tip politico-statal" si deschiderii catre realizarile altor tari sau organisme internationale, in acest domeniu.
In ciuda posibilitatilor pe care le ofera diagnosticului exploatarea informatiilor contabile, informatia contabila nu raspunde, decat partial, nevoilor analizei. Principalele aspecte care contribuie la aceasta insatisfactie sunt:
situatiile financiare se limiteaza la a furniza informatii retrospective sau contemporane, relative la situatia intreprinderii. Caracterul de "anterioritate istorica" a informatiilor contabile apare astazi ca un handicap. Informatiile ex-post si analiza lor nu mai corespund exigentelor intreprinderii de astazi, afectata de mutatiile economice si sociale ale acestei epoci, a carei activitate se caracterizeaza printr-un grad mare de diversificare si integrare in alte sectoare de activitate, care actioneaza intr-un mediu dinamic si care solicita managementului sau adaptari si corectii permanente. Promovarea metodologiei de analiza pe baza de fluxuri financiare creeaza posibilitatea cunoasterii realitatii dinamice a intreprinderii si largirii cadrului analizei performantelor economico-financiare ale intreprinderii;
inscrierea valorilor in situatiile financiare nu se realizeaza in concordanta cu fenomenul de evolutie a preturilor, fapt ce conduce la o prezentare deformata a realitatii;
unele informatii incluse in situatiile financiare au caracter subiectiv (de exemplu, valoarea neta a imobilizarilor corporale si amortizarea lor sunt afectate de duratele de utilizare retinute etc.);
aplicarea unor norme contabile puternic marcate de fiscalitate, in conditiile cresterii exigentelor fata de comunicarea financiara, reduce valoarea informationala a situatiilor financiare si conduce la utilizarea unor tehnici de disimulare a situatiei reale, cunoscute sub numele de "contabilitate creativa" .
Pentru a atenua limitele continutului situatiilor financiare si pentru a asigura o mai mare deschidere a acestora spre nevoile analizei, teoria si practica in domeniu recomanda mai multe directii de actiune. Dintre acestea consemnam:
reducerea importantei acordate rezultatului contabil si aprecierea calitatii acestuia prin intermediul fluxurilor de trezorerie. Informatia de tip "cash-flow" este considerata de utilizatorii de informatii una dintre cele mai inteligibile si obiective informatii, care prezinta faptele fara a lasa loc interpretarilor subiective. In conditiile de sublichiditate ce caracterizeaza, in prezent, un mare numar de intreprinderi analiza fluxurilor de trezorerie devine prioritara analizei rezultatelor contabile;
restrangerea fenomenului de contabilitate creativa prin "procesul de armonizare a contabilitatii" la nivel european si international, proces care, desi la nivelul tarilor Uniunii Europene se deruleaza de circa doua decenii, continua sa reprezinte un ideal spre care tind legislatorii care se ocupa de pregatirea si ameliorarea continutului situatiilor financiare.
2.5. Situatiile in care se impune realizarea diagnosticului intreprinderii
Literatura de specialitate precizeaza ca ratiunea de a realiza o analiza diagnostic corespunde unor situatii diferite, in principal, este vorba de:
cazul intreprinderii in dificultate;
cazul intreprinderii aflate in stare de functionalitate normala;
procesele de restructurare si privatizare a intreprinderilor.
In primul caz, recurgerea la diagnostic este impusa de stringenta necesitate de a identifica, in maniera cauzala, principalele aspecte negative din activitatea intreprinderii si de a defini masurile de redresare susceptibile sa determine ameliorarea situatiei analizate. In aceste conditii, diagnosticul poate reprezenta punctul de plecare in reproiectarea intreprinderii, a sistemului sau organizatoric, al managementului sau. In conditii de totala disfunctionalitate a intreprinderii, diagnosticul poate fi, insa, o etapa preliminara in procesul de dizolvare si lichidare a intreprinderii.
In al doilea caz, recurgerea la diagnostic reprezenta vointa managerului intreprinderii de a ameliora performantele economico-financiare prin dezvoltarea activitatii intreprinderii in mod profitabil (reorientarea activitatii, diversificarea productiei, cucerirea de noi piete, motivarea personalului etc.) si de a-i asigura functionalitatea, pe termen lung. Prin rolul sau informativ, diagnosticul orienteaza managerul intreprinderii in procesul de elaborare, evaluare si control al deciziilor si amplifica cunostintele sale cu privire la diferite variabile de gestiune. Mai mult, diagnosticul efectuat in scop informativ modifica repartitia de putere in intreprindere. In acest sens, teoriile manageriale (teoria semnalului , teoria agentului principal) evidentiaza maniera in care asimetria informatiilor, care se manifesta intre agentii economici participantii la activitatea intreprinderii, creeaza avantaje managerilor care, de regula, sunt cel mai bine informati, si pot profita de lipsa de informare a celorlalti (actionari, creantieri, furnizori etc.), avand in vedere ca informatiile privesc performantele intreprinderii si capacitatea ei de a rezista diferitelor stari de risc ce pot surveni in activitatea sa. Astfel, diagnosticul prin capacitatea sa informationala produce "efecte" de putere managerului intreprinderii.
Fara indoiala, ratiunile care impun utilizarea diagnosticului l-au determinat pe autorul american P. Drucker sa afirme ca diagnosticul este un instrument important, aflat la dispozitia managerului intreprinderii, susceptibil sa-l ajute sa inteleaga trecutul si prezentul intreprinderii, precum si sa-i orienteze actiunile in prezent si viitor. Un manager eficace, mentioneaza autorul, trebuie sa aloce circa 50% din timpul sau diagnosticului.
Asa cum rezulta din aspectele pana acum prezentate, diagnosticul este cerut, cu precadere, de conducerea intreprinderii. Insa, si alti participanti directi sau indirecti la activitatea intreprinderii (actionari, banci, clienti, furnizori, salariati, puterea publica) sunt interesati sa cunoasca situatia intreprinderii cu care intra in relatie, pretinzand un diagnostic aprofundat sau selectiv asupra activitatii acesteia.
La cele doua situatii anterior mentionate, care cer o analiza diagnostic, se mai pot adauga si altele, daca avem in vedere faptul ca economia noastra se caracterizeaza printr-un proces de restructurare si privatizare. Pregatirea acestor procese cere respectarea unor proceduri de evaluare care, la randul lor, sunt rezultatul unei munci de diagnoza ce vizeaza cunoasterea generala a intreprinderii. Numai in urma diagnosticului global se poate determina valoarea orientativa a intreprinderii, care va servi drept baza in procesul de negociere intre partile interesate, in vederea stabilirii valorii sale finale.
2.6. Diagnosticul in scopul evaluarii
Evaluarea unei intreprinderi are un pronuntat caracter economico-financiar. Sondarea in detaliu a situatiilor financiare ale intreprinderii supuse evaluarii, numita chiar inginerie financiara, completata cu o multitudine de analize economice, tehnico-organizatorice si strategice are ca scop final stabilirea adevaratei bogatii a intreprinderii, reflectata sintetic prin valoarea de piata .
Pentru evaluarea intreprinderii este necesar ca, mai intai, aceasta sa fie foarte bine cunoscuta, astfel incat prin diagnostic sa se poata evidentia, cat mai complet si corect, punctele forte si punctele slabe ale intreprinderii. De asemenea, in cadrul activitatii practice de evaluare diagnosticul trebuie sa furnizeze informatiile necesare aprecierii situatiei trecute si prezente, care constituie o baza pentru estimarea elementelor si variabilelor "cheie" ce trebuie avute in vedere in cazul aplicarii diferitelor metode de evaluare. Nu se poate realiza o prognoza a evolutiei intreprinderii, fara a cunoaste situatia trecuta si prezenta, ceea ce inseamna ca metodele de evaluare bazate pe actualizarea fluxurilor viitoare de venituri depind de pertinenta diagnosticului.
Practica dovedeste ca exista o corelatie intre formele diagnosticului, circumstantele care conduc la evaluarea intreprinderii (constituirea de societati mixte, societati cu participare straina, vanzari sau lichidari de intreprinderi, incheierea de contracte semnificative de creditare, cotarea la bursa a unor intreprinderi) si metodele de evaluare utilizate, de exemplu:
o persoana care doreste sa achizitioneze titluri de valoare de la o societate cotata la bursa va fi interesata, in mod special, sa analizeze randamentul actiunilor (dividendul in raport cu costul de achizitie al actiunii) si perspectivele de crestere ale acestuia, fapt care pregateste terenul pentru aplicarea metodelor bursiere de evaluare.
o intreprindere care doreste sa achizitioneze in totalitate capitalul unei societati se va axa pe analiza autofinantarii degajate, daca este interesata sa-si amelioreze randamentul, sau se va baza pe analiza valorii portofoliului clientilor, daca doreste sa-si sporeasca cifra de afaceri. Se vor obtine astfel informatiile necesare pentru aplicarea metodelor de evaluare bazate pe randament si rentabilitate.
Daca in urma diagnosticului se constata ca o intreprindere promoveaza proiecte de investitii rentabile, fapt care rezulta si din cota de participare a managerului sau la finantarea investitiilor respective, acesta fiind cel mai bine informat cu privire la fluxurile viitoare de venituri, se poate deduce ca intreprinderea este susceptibila sa-si sporeasca valoarea. In acelasi mod, o intreprindere care mentine o rata constanta de distribuire a dividendelor ori care este capabila sa ramburseze datoriile si sa plateasca dobanzile, in conditiile pastrarii capacitatii sale de plata, transmite a priori investitorilor sai semnale privind valoarea intreprinderii.
Prin urmare, contributia pe care diagnosticul, in general, si diagnosticul financiar, in special, o poate aduce procesului de evaluare este legata, in primul rand, de faptul ca prin diagnostic sunt clarificate o serie de elemente determinante in stabilirea valorii intreprinderii.
Asa de exemplu, in cazul in care evaluarea se face intr-o viziune contabila, statica, conform careia intreprinderea este privita ca un patrimoniu compus din elemente relativ independente, diagnosticul permite verificarea realitatii economice si fizice a patrimoniului. In faza de estimare a valorii intreprinderii se observa o convergenta clara intre procedura de pregatire a informatiei contabile de catre analisti si procedura ceruta de evaluatori, pentru estimarea valorii patrimoniale a intreprinderii prin metoda activului net si a activului net corectat. In acest din urma caz, analistii au in vedere ca prima baza de evaluare a unui bun este costul sau istoric, insa incertitudinea si modificarea in timp a valorii banilor conduc la neconcordanta dintre realitatea economica si valorile inscrise in bilant, impunand unele corectii asupra unor posturi de activ si pasiv.
Atunci cand evaluarea se face intr-o optica financiara, care tine seama de faptul ca procesul de productie al unei intreprinderi face ca unele input-uri utilizate la un anumit moment sa nu furnizeze un flux complet de output-uri decat intr-o perioada ulterioara, se recurge la conceptul de valoare actuala. Valoarea actuala rezulta ca urmare a luarii in calcul a rezultatelor care se pot asocia actiunilor viitoare ale intreprinderii si actualizarii lor cu o rata de actualizare, care tine seama de randamentele pietei financiare si de riscul asociat intreprinderii. In acest caz, diagnosticul permite judecarea intreprinderii in functie de: capacitatea sa de a realiza profit pe termen lung; perspectivele de progres ale activitatii sale; capacitatea intreprinderii de a-si diminua riscurile financiare asociate, tinand astfel seama de faptul ca valoarea intreprinderii va ingloba totdeauna un cost al trecerii timpului si o prima de risc.
Dosarul de analiza si baza de lucru pentru diagnostic se constituie din:
- statutul societatii;
- repartizarea capitalului social;
- structura de organizare interna (organigrama);
- ultimul proces verbal al adunarii generale;
- bilantul si anexele sale, pentru ultimii 3-5 ani;
- contul de profit si pierdere, pentru ultimii 3-5 ani;
- declaratia fiscala din ultimii 3-5 ani; data ultimului control fiscal;
- ultimul raport de control al Curtii de Conturi si / sau Garzii Financiare;
- planurile terenurilor si ale constructiilor (suprafata totala, suprafata utila);
- principalele acorduri si contracte tehnice si comerciale;
- contractele de credit, de garantie, de ipoteca si gaj;
- contracte de leasing;
- catalogul de preturi si tarife pentru productie;
- repartizarea cheltuielilor generale;
- contractul colectiv si / sau individual de munca;
- lista marcilor si a brevetelor apartinand intreprinderii sau persoanelor fizice aflate in relatii cu intreprinderea.
Concret, diagnosticul intreprinderii cuprinde cel putin urmatoarele componente:
- diagnosticul juridic;
- diagnosticul comercial;
- diagnosticul tehnologic sau de exploatare;
- diagnosticul gestiunii resurselor umane;
- diagnosticul financiar-contabil;
- sinteza diagnosticului evaluarii.
1. Diagnosticul juridic - isi propune evidentierea relatiilor juridice ce apar intre agentii ce actioneaza in legatura cu intreprinderea. Corpul Expertilor Contabili din Romania recomanda a fi avute in vedere raporturile cu: proprietarii, tertii si proprii salariati. Mai concret, se pot avea in vedere:
- legalitatea constituirii societatii, precum si alte drepturi si obligatii nascute din acest moment (de exemplul, obligatia efectuarii unor plati de catre membrii fondatori sau imposibilitatea desfacerii contractului de munca pentru angajatii unei intreprinderi de stat privatizate), verificarea statutului si a modificarilor ulterioare infiintarii societatii; verificarea registrului actionarilor si actiunilor;
- legalitatea contractelor incheiate cu partenerii de afaceri (in special a contractelor de vanzare-cumparare, a contractelor de inchiriere si concesiune) si a contractelor cu salariatii (individuale si colective), a contractelor de management, precum si posibilitatea imbunatatirii prevederilor acestor contracte;
- existenta unor actiuni juridice in curs, cu persoane fizice sau juridice, si perspectivele solutionarii lor;
- regimul fiscal al intreprinderii, respectiv inregistrarea intreprinderii la organele abilitate de administrare financiara, situatia platilor restante comparativ cu termenele exigibile.
2. Diagnosticul comercial - are in vedere caracterizarea produselor intreprinderii, a pozitii acestora pe piata, a clientilor si furnizorilor si a tuturor aspectelor ce pot avea o relevanta asupra compartimentelor de aprovizionare si desfacere a intreprinderii. Astfel, in cazul diagnosticului comercial se recomanda a fi abordate urmatoarele aspecte esentiale: evolutia vanzarilor, analiza structurala a vanzarilor pe produse si piete de desfacere, analiza clientilor intreprinderii, analiza repartizarii vanzarilor in functie de ciclul de viata al produselor, analiza furnizorilor intreprinderii, studierea concurentei. In analiza este importanta analiza urmatorilor indicatori:
- cota de piata, ce indica ponderea vanzarilor intreprinderii in totalul pietei produsului. De cele mai multe ori, cresterea cotei de piata reprezinta un obiectiv prioritar pentru intreprindere, in detrimentul unora precum cresterea profitului sau a cash-flow-ului. Din aceasta cauza, in analiza trebuie sa se tina seama de strategia intreprinderii.
- puterea de piata a intreprinderii este exprimata prin rata marjei nete sau rata marjei comerciale, calculata ca raport intre profitul net si cifra de afaceri si exprima capacitatea acesteia de a domina piata, respectiv de a elimina concurentii in cazul in care interesele intreprinderii o cer. Cu cat rata marjei nete a intreprinderii este mai ridicata, ea va putea, daca doreste, sa reduca pretul de vanzare al produselor sale in raport cu concurenta.
- atractivitatea produselor este o dimensiune de ordin calitativ, care se apreciaza prin intermediul unui studiu de piata care sa evidentieze preferintele segmentului de piata caruia i se adreseaza intreprinderea, in comparatie cu caracteristicile produselor vandute de intreprindere.
- analiza clientilor are in vedere importanta acestora, capacitatea lor de plata, durata de incasare a clientilor, aspecte in masura sa puna in evidenta comportamentul clientilor importanti, respectiv care dau circa 8-10% din cifra de afaceri a intreprinderii. Ca indicator foarte concludent pentru analiza clientilor trebuie mentionat durata de recuperare a creantelor clienti, care se determina dupa relatia:
;
Ca tendinta, acest indicator trebuie sa aiba valoare cat mai mica, cu toate acestea, avand in vedere faptul ca scopul fundamental al intreprinderii este desfasurarea unei activitati cat mai profitabile, se pot accepta si durate de decontare mai indelungate, in cazul in care sunt compensate corespunzator de cresterea rentabilitatii.
- analiza furnizorilor are in vedere criteriile de selectie a acestora in functie de o serie de elemente precum: calitatea si pretul produselor livrate, ritmicitatea aprovizionarilor, capacitatea acestora de a raspunde unor solicitari neprevazute si, in special, termenul de plata acordat de furnizori intreprinderii. Pentru intreprindere este necesar ca termenul de plata a datoriei catre furnizori sa fie cat mai mare, acesta calculandu-se dupa relatia:
;
Echilibrul activitatii comerciale a intreprinderii se realizeaza numai daca . In aceste conditii intreprinderea beneficiaza de un volum de surse atrase ce poate fi reinvestit in activitatea intreprinderii, practic la un cost nul.
3. Diagnosticul tehnic serveste pentru a analiza modul in care mijloacele materiale ale intreprinderii raspund necesitatilor sale reale, in conformitate cu obiectivele stabilite, si sunt susceptibile sa influenteze valoarea intreprinderii. Este vorba de bunurile imobiliare si funciare, de echipamente si tehnologii de productie (varsta utilajelor, starea de functionare a masinilor si utilajelor, performantele acestora, oportunitatea trecerii in conservare a unor active imobilizate, utilizarea capacitatilor de productie, protejarea tehnologiilor, impactul tehnologiilor utilizate asupra mediului natural si eventualele costuri aditionale cu protectia mediului care vor diminua corespunzator valoarea de piata a intreprinderii), de stocuri (volum si structura, tip de gestiune, rotatie, sistemul de aprovizionare si corelarea acestuia cu tipul de productie).
In procesul de evaluare o atentie deosebita se acorda: cladirilor, mijloacelor de transport, terenurilor. In legatura cu cladirile, in urma examinarii lor expertii tehnici se pronunta asupra: concordantei situatiei din teren cu planurile de constructii, modificarile aduse, baza legala a acestor modificari, implicatiile asupra functionarii si sigurantei in exploatare; situatia structurii de rezistenta in raport cu seismele petrecute si gradul de rezistenta existent; schimbarile intervenite in destinatia unor cladiri si posibilitatile de folosire in viitor. In ceea ce priveste mijloacele de transport, evaluatorul in urma examinarii structurii parcului mijloace de transport, pe categorii, se vor face referiri la: gradul de folosire a parcului propriu; valoarea la care sunt inregistrate comparativ cu cea de inlocuire, posibilitatile de folosire in viitor al parcului propriu. Referitor la terenurile de incinta se examineaza: concordanta dintre categoriile de suprafete existente (construita, aferenta retelelor, aferenta cailor de acces, libera) si cele din certificatul a dreptului de proprietate asupra terenului; imbunatatirile aduse unor categorii de terenuri; schimbarea destinatiei unor categorii de teren.
Pentru caracterizarea sintetica a potentialului tehnic al intreprinderii evaluate se recomanda urmatorii indicatori:
- Gradul de folosire a capacitatii de productie (Productia obtinuta / Capacitatea de productie);
- Ponderea masinilor si utilajelor in totalul activelor fixe (Valoarea masinilor si utilajelor / Total active fixe);
- Gradul de uzura al activelor fixe (Amortizarea cumulata / Valoarea de inventar a activelor fixe);
- Gradul de reinnoire a activelor fixe (valoarea activelor fixe noi / valoarea de inventar a activelor fixe).
4. Diagnosticul resurselor umane, in scopul evaluarii, permite a aprecia critic: dimensiunea potentialului uman (nr. mediu de salariati, nr. mediu de personal, nr. de personal prezent la lucru, nr. maxim de personal); structura resurselor umane (dupa nivelul de calificare a personalului, varsta, sex, vechimea in intreprindere, experienta si eficacitatea echipei de conducere a intreprinderii etc.), corelarea numarului de salariati cu necesitatile reale ale intreprinderii; concordanta dintre munca prestata si nivelul de calificare, gradul de conflictualitate din intreprindere (greve si alte miscari sindicale). Astfel, vor fi analizati indicatori precum: gradul de utilizare a timpului de lucru; indicatorii circulatiei fortei de munca (coeficientul intrarilor, coeficientul plecarilor, coeficientul miscarii totale), indicatorii de conflictualitate (nr. de greve, durata grevei, gradul de importanta a grevei, gradul e intensitate a grevei etc.), indicatorii de eficienta a utilizarii resurselor umane (productivitatea muncii).
5. Diagnosticul financiar incepe prin analiza bilantului, pentru reevaluarea posturilor de activ si a celor de pasiv, si analiza contului de profit si pierdere pentru calculul profitului corectat. Evaluatorul va avea in vedere, in mod deosebit, elementele a caror fluctuatie ar influenta substantial valoarea intreprinderii, respectiv: marimea investitiilor in ultimii 10-15 ani, productia neterminata, stocurile si metodele de evaluare a acestora din urma, clientii incerti, angajamentele in afara bilantului (leasing, inchirieri). Analiza contului profit si pierderi va avea in atentie posturile care ar putea pune in discutie marimea reala a rezultatului, adica: variatiile in plus sau minus privind stocurile de la an la an, remunerarea conducerii si a asociatiilor, in mod deosebit pentru societatile familiale, provizioanele partial sau total fara obiect, consumurile interne, politica de amortizare. De asemenea, pe baza acestui tip de diagnostic se obtin informatii privind structura financiara, soliditatea intreprinderii, nivelul autofinantarii, rentabilitatea, situatia capitalurilor permanente si a trezoreriei, ca si o prima estimare a valorii intreprinderii.
In practica analistilor financiari pozitia financiara a intreprinderii este apreciata, plecand de la bilant, prin prisma indicatorilor fond de rulment, necesar de fond de rulment, trezorerie neta, ratele de finantare si autofinantare a investitiilor, rapoarte ale gradului de indatorare, rate de solvabilitate si lichiditate etc.
Analiza pe baza de rate, respectiv rate de rentabilitate, de lichiditate si de structura financiara, este de asemenea o parte importanta a diagnosticului financiar. Evaluatorul va fi interesat nu numai de valorile celor trei tipuri de rentabilitate, respectiv:
- rentabilitate comerciala: Rezultat net /cifra de afaceri;
- rentabilitatea economica: Rezultatul de exploatare / activ total;
- rentabilitatea financiara: Rezultat net / capitaluri proprii;
ci, si de strategia aleasa de intreprindere in vederea obtinerii rentabilitatii. De exemplu, rentabilitatea financiara poate fi obtinuta de intreprindere fie printr-o politica a preturilor agresive si cu control asupra costurilor, concretizata intr-o marja de acumulare mare, fie printr-o viteza mare de rotatie a capitalului permanent in cifra de afaceri, care reflecta gradul de reinnoire a capitalului prin efectul vanzarilor, fie printr-un grad de indatorare semnificativ.
Evaluatorul va pleca de la idea ca un potential investitor prin diagnosticul financiar doreste sa examineze strategia de dezvoltare a intreprinderii, concretizata in structura de alocare a resurselor (investitii productive, financiare, dividende distribuite, cresterea necesarului de finantat al exploatarii) si politica financiara care o insoteste.
Politica de indatorare reprezinta unul din punctele cheie pentru evaluator. Cu aceasta ocazie el va aprecia proportia dintre capitalurile proprii si cele imprumutate, va judeca daca indatorarea expune intreprinderea la un risc financiar mare sau, din contra, este prea prudenta si intreprinderea nu a profitat de oportunitatile de a investi.
Prin analiza tabloului fluxurilor financiare, se va putea aprecia daca strategia de investire a intreprinderii a permis ca din rezultatul activitatii intreprinderii a fost posibila nu numai reconstituirea capitalului initial, ci a rezultat si un flux de trezorerie disponibil. Din acest motiv, in structura fluxurilor de trezorerie, in majoritatea cazurilor, se poate identifica trezoreria rezultata din activitatile de exploatare, trezoreria din operatiunile de investire, trezoreria din operatiunile de finantare si variatia neta a lichiditatii.
