Caracterul subsidiar al controlului exercitat de către Curte şi dorinţa acesteia de a păstra diversitatea culturală a Europei, ca o constantă a patrimoniului său spiritual, impun lăsarea la dispoziţia statelor a unei oarecare puteri de a stabili ele însele condiţiile şi circumstanţele exacte ale respectării drepturilor fundamentale între graniţele lor . În acest context, Curtea a dezvoltat ca principiu de interpretare a Convenţiei teoria marjei de apreciere, numită uneori "anumită putere discreţionară" , "o anumită latitudine" sau "o putere suverană de apreciere" . Chiar textul Convenţiei, care, de cele mai multe ori, consacră drepturi condiţionate - formularea unui principiu general în primul paragraf, urmat de un al doilea paragraf care reglementează excepţiile de principiu - impune recunoaşterea unui drept de apreciere a statelor atunci când consacră între condiţiile clauzelor derogatorii necesitatea ca măsura să fie prevăzută de legea internă ori ca aceasta să vizeze un anumit scop . Este evident că statele rămân suverane în a legifera anumite măsuri ori în a aprecia, cel puţin în primă instanţă, scopurile pe care legislaţia şi practica sa administrativă ori jurisprudenţială le urmăreşte.
Judecătorul european pleacă aşadar de la realitatea că autorităţile naţionale dispun de o cunoaştere aprofundată şi concretă a situaţiei sociale locale şi, de aceea, sunt mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului unor exigenţe precum necesitatea aplicării unei sancţiuni ori natura şi limitele acesteia din urmă . Astfel, marja de apreciere nu este un privilegiu etatic, ci expresia funcţională a proximităţii autorităţii însărcinată cu executarea Convenţiei, faţă de cea însărcinată cu controlul aplicării ei . Întinderea marjei de apreciere a statelor nu este nelimitată, Curtea fiind cea care verifică în ultimă instanţă respectarea condiţiilor clauzelor derogatorii, şi are o întindere variabilă în funcţie de circumstanţele de fapt, de drepturile implicate şi de comportamentul autorităţilor .
În primul rând, întinderea marjei de apreciere satelor variază în raport de obiectivul urmărit prin impunerea unei restricţii în exercitarea drepturilor recunoscute . Curtea afirmă frecvent că puterea de apreciere lăsată autorităţilor naţionale nu este identică în raport de toate scopurile legitime enumerate în art. 8-11, fiind mai întinsă în domenii în care este greu dfe găsit o concepţie europeană comună, precum morala sau prevenirea infracţionalităţii, şi mai restrânsă în acele domenii care se pretează la o definire pe baza unor criterii de natură obiectivă - precum bună-stare naţiunii ori buna administrare a justiţiei . De asemenea, pentru a determina întinderea marjei de apreciere, Curtea ţine seama de natura concretă a cauzei ce îi este prezentată, marja de apreciere fiind mai întinsă atunci când este vorba de politica imigraţionistă , de reprimarea terorismului , controlul corespondenţei deţinuţilor sau de urbanism şi mai restrânsă atunci când se pune în discuţie libertatea presei , viaţa sexuală a persoanei sau protecţia surselor jurnaliştilor . În plus, marja de apreciere este limitată şi de un alt principiu, subsidiar, cel al proporţionalităţii dintre măsura luată de statul în cauză şi scopurile urmărite de către acesta .
