Caracterul subsidiar al controlului exercitat de către Curte şi dorinţa acesteia de a păstra diversitatea culturală a Europei, ca o constantă a patrimoniului său spiritual, impun lăsarea la dispoziţia statelor a unei oarecare puteri de a stabili ele însele condiţiile şi circumstanţele exacte ale respectării drepturilor fundamentale între graniţele lor . În acest context, Curtea a dezvoltat ca principiu de interpretare a Convenţiei teoria marjei de apreciere, numită uneori "anumită putere discreţionară" , "o anumită latitudine" sau "o putere suverană de apreciere" . Chiar textul Convenţiei, care, de cele mai multe ori, consacră drepturi condiţionate - formularea unui principiu general în primul paragraf, urmat de un al doilea paragraf care reglementează excepţiile de principiu - impune recunoaşterea unui drept de apreciere a statelor atunci când consacră între condiţiile clauzelor derogatorii necesitatea ca măsura să fie prevăzută de legea internă ori ca aceasta să vizeze un anumit scop . Este evident că statele rămân suverane în a legifera anumite măsuri ori în a aprecia, cel puţin în primă instanţă, scopurile pe care legislaţia şi practica sa administrativă ori jurisprudenţială le urmăreşte.
Judecătorul european pleacă aşadar de la realitatea că autorităţile naţionale dispun de o cunoaştere aprofundată şi concretă a situaţiei sociale locale şi, de aceea, sunt mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra conţinutului unor exigenţe precum necesitatea aplicării unei sancţiuni ori natura şi limitele acesteia din urmă . Astfel, marja de apreciere nu este un privilegiu etatic, ci expresia funcţională a proximităţii autorităţii însărcinată cu executarea Convenţiei, faţă de cea însărcinată cu controlul aplicării ei . Întinderea marjei de apreciere a statelor nu este nelimitată, Curtea fiind cea care verifică în ultimă instanţă respectarea condiţiilor clauzelor derogatorii, şi are o întindere variabilă în funcţie de circumstanţele de fapt, de drepturile implicate şi de comportamentul autorităţilor .
În primul rând, întinderea marjei de apreciere satelor variază în raport de obiectivul urmărit prin impunerea unei restricţii în exercitarea drepturilor recunoscute . Curtea afirmă frecvent că puterea de apreciere lăsată autorităţilor naţionale nu este identică în raport de toate scopurile legitime enumerate în art. 8-11, fiind mai întinsă în domenii în care este greu dfe găsit o concepţie europeană comună, precum morala sau prevenirea infracţionalităţii, şi mai restrânsă în acele domenii care se pretează la o definire pe baza unor criterii de natură obiectivă - precum bună-stare naţiunii ori buna administrare a justiţiei . De asemenea, pentru a determina întinderea marjei de apreciere, Curtea ţine seama de natura concretă a cauzei ce îi este prezentată, marja de apreciere fiind mai întinsă atunci când este vorba de politica imigraţionistă , de reprimarea terorismului , controlul corespondenţei deţinuţilor sau de urbanism şi mai restrânsă atunci când se pune în discuţie libertatea presei , viaţa sexuală a persoanei sau protecţia surselor jurnaliştilor . În plus, marja de apreciere este limitată şi de un alt principiu, subsidiar, cel al proporţionalităţii dintre măsura luată de statul în cauză şi scopurile urmărite de către acesta .
Principiul vine într-o oarecare măsură în contradicţie cu cel al noţiunilor autonome, dar aceasta este perfect explicabilă prin scopurile ambivalente care domină Curtea: realizarea unor standard minim de protecţie a libertăţilor fundamentale în Europa şi, simultan, păstrarea identităţii culturale a statelor europene . Marja de apreciere a statelor contractante vine în realizarea celui de al doilea obiectiv enumerat şi, de aceea, acest principiu de interpretare trebuie privit într-o lumină distinctă din punct de vedere al efector Convenţiei în dreptul intern. În acest sens, trebuie menţionat că instanţele de control al activităţii organelor legiuitoare sau executive care aplică prevederile Convenţiei, fiind pe o altă poziţie în raport de instanţa supranaţională, nu se pot raporta la acest principiu pentru a interpreta normativul convenţional . Situate în mijlocul condiţiilor concrete ale vieţii sociale dintr-un stat determinat, aceste instanţe sunt cele care beneficiază de marja de apreciere şi nu organele pe care le controlează şi, de aceea, în verificarea respectării Convenţiei, nu pot invoca principiul sus-menţionat.
