A. Relatia sistemului dreptului cu celelalte sisteme de norme sociale
1. Dreptul si religia
2. Dreptul si morala
3. Dreptul si normele de convietuire sociala
4. Dreptul si politica
5. Dreptul si normele tehnice
B. Structura interna a sistemului dreptului
1. Caracteristici definitorii ale sistemului dreptului
2. Elementele sale componente
3. Diviziunile generale ale dreptului
Stiinta dreptului foloseste, alaturi de celelalte metode de studiu, metoda sistemica. Metoda sistemica si-a dovedit utilitatea pentru a oferi o imagine cat mai clara si mai cuprinzatoare asupra obiectului de studiu al acestei stiinte. Utilizarea cu preponderenta a metodei si a conceptiei sistemice asupra dreptului au fost influentate de curentul de gandire pozitivist.
Pentru a ne referi la sistem, il putem intelege ca ansamblu de elemente aflate in legatura intre ele, in cadrul unei formatiuni complexe si relativ stabile care se comporta ca un intreg, cu proprietati si functii proprii, distincte, calitativ deosebite de proprietatile elementelor componente, un ansamblu de elemente legate prin raporturi stabile (sistemul solar, sistemul economic, sistemul social etc.).
"Un sistem nu este altceva decat dispunerea diferitelor parti ale unei arte sau stiinte intr-o ordine in care acestea se sustin reciproc si in care unele se explica prin altele." Cele care ajuta la explicarea celorlalte se numesc principii, iar sistemul este cu atat mai articulat cu cat numarul de principii este mai mic, chiar numai unul.
Desi suntem tentati sa aplicam teoria sistemica dreptului inca de la inceputurile sale, adica inclusiv dreptului roman, perceptia dreptului ca sistem dateaza din secolul al XIII-lea, fiind efectul redescoperirii logicii aristoteliene.
Conceptia sistemica asupra dreptului ajuta la explicarea unitatii, coerentei si ierarhizarii specifice dreptului, fie ca ne referim la fenomenul juridic in ansamblu sau la sistemul dreptului, ca parte a acestui fenomen.
Fenomenul juridic, realitatea juridica, sistemul juridic sunt notiuni create in scopul de a cuprinde toate elementele cu conotatie juridica din societate, incepand cu constiinta juridica (a legiuitorului, a functionarului administrativ, a judecatorului sau a cetateanului), continuand cu normele juridice si relatiile juridice si terminand cu institutiile juridice, in sens de sisteme organizationale implicate in crearea sau aplicarea dreptului.
Spre deosebire de sistemul juridic, cu pretentii exhaustive, sistemul dreptului are in vedere doar palierul normativ al societatii si isi propune, pe de o parte, sa delimiteze normele juridice de alte norme sociale si, pe de alta parte, sa unifice normele juridice, indiferent de tipul lor (interne sau internationale, de drept administrativ sau de dreptul familiei etc.)
A. Sistemul dreptului si alte sisteme normative
Viata sociala se conduce dupa o multitudine de norme: morale, religioase, juridice, tehnice, politice etc. Asa cum evidentia E. Sperantia, "o norma, o regula, implica intotdeauna o marginire, o limitare a unei miscari, a unei activitati.(.) Exista o stransa legatura intre o norma si un drum batut; drumul impune o directie si implica o limitare a cadrului inlauntrul caruia trebuie sa se mentina traseul unui mers.(.) Abaterile peste marginea drumului batut sunt anomalii, sunt proceduri "anormale"care, pe de o parte, pot sa dauneze pe propietarii terenului marginas, iar pe de alta parte, in masura in care sunt mai pronuntate si mai ales repetate, pot sa rataceasca pe drumet."
Toate aceste reguli formeaza un sistem - al normelor sociale. In cadrul acestuia, normele juridice se detaseaza prin caracterul sanctiunilor pe care le implica, prin posibilitatea de a apela la forta de constringere pentru a asigura realizarea dreptului.
Nu trebuie sa intelegem ca doar normele juridice ar fi dotate cu sanctiuni, ci doar ca sanctiunile juridice difera de sanctiunile proprii morale, religiei, politicii etc. De exemplu, oprobiul public sau mustrarile de constiinta sunt sanctiuni specifice moralei, iar excomunicarea - religiei, la fel cum incalcarii normelor de partid ii poate urma excluderea din acesta.
Dreptul poate ingloba normele tehnice, religioase, morale, ceea ce aduce posibilitatea aplicarii unei constringeri organizate de autoritatea publica pentru asigurarea respectarii lor.
1. Dreptul si religia
Religia, ca atare, nu este un sistem normativ, dar are o stransa legatura cu elaborarea normelor juridice. Decalogul, Coranul contin nu doar precepte religioase, ci si norme juridice. Dreptul hindus se afla sub influenta religie brahmanice, dreptul musulman cuprinde reguli desprinse din Coran.
Este necesar sa facem distinctia intre dreptul de esenta religioasa, cum este cel musulman sau hindus, si dreptul eclesiastic, ce desemneaza ordinea juridica interioara a comunitatilor religioase.
Este adevarat ca normele religioase, cele morale si cele juridice sunt intr-o stransa interdependenta. Sunt domenii in care religia si dreptul sau religia, morala si dreptul se suprapun. Este cazul relatiilor din casatorie sau a infractiunilor referitoare la persoana: lovirea, omorul, violul. Totusi exista reguli de drept a caror legatura cu religia ar fi greu de demonstrat. Astfel e cazul dispozitiilor codului rutier.
Existenta zonelor in care dreptul si religia se pot suprapune fac utile cateva reflectii cu privire la diferentele si influentele dintre cele doua domenii. In societatile in care societatea este puternic influentata de religie, cum este cazul statelor arabe islamice, a Indiei sau a societatilor arhaice, distinctia intre normele juridice si comandamentele religioase este dificil de facut. In schimb, in alte culturi, distinctia dintre cele doua zone normative a devenit posibila si utila. Astfel, in cultura europeana, de origine crestina, ar fi dificil de conciliat notiunea de legitima aparare, spre exemplu, cu preceptul crestin al intoarcerii si celuilalt obraz. Bineinteles, exista si aici cazuri in care normele religioase si cele juridice au acelasi continut: nu fura, nu ucide etc.
Studiul obiectului reglementarii juridice sau religioase ne-a permis sa decelam zonele de confluenta si cele de separatie.
Un alt aspect ce diferentiaza cele doua sisteme normative; religios si juridic, are in vedere subiectele intre care se stabileste relatia. Preceptele religioase privesc, chiar si la nivelul sanctiunii, raportul omului cu divinitatea, pe cand cele juridice au in vedere relatia individului cu grupul social, care il si sanctioneaza, de altfel.
Istoria relatiilor dintre drept si religie e marcata de alternante. S-au exprimat pozitii diverse: de la dizolvarea dreptului in religie la separarea lor radicala, inregistrandu-se si opinii intermediare.
Afirmarea principiului laicitatii dreptului, care e tot o norma juridica si care urmeaza a fi interpretata ca atare, este astazi inteleasa intr-un sens pacificator. Laicitatea nu inseamna negarea libertatii credintei sau a religiei, ci recunoasterea acestei libertati, cu consecinta separarii statului de biserica, a spatiul politic de cel religios. Laicitatea inseamna neutralitatea autoritatilor, inclusiv in ceea ce priveste invatamantul, fata de diversitatea de credinte religioase si implica toleranta religioasa.
Desi astazi este indiscutabil ca intre drept si religie nu mai exista aproape nici un raport formal , asa cum argumenta prof. Al. Vallimarescu, , intre cele doua se pastreaza o legatura latenta, prin substratul lor comun mistic. Astfel, sustine autorul citat, respectarea dreptului, chiar si a celui laic, se bazeaza nu numai pe rationament si observatie, ci si pe sentiment si intuitie carora Al. Vallimarescu le da numele de "sentiment mistic". Pe aceeasi idee, Fr. Terre, p.10, e de parere ca dreptul nu e doar cunoastere ci si credinta, chiar daca la ea nu aderam toti, cel putin nu cu aceeasi convingere. "Dreptul se cauta mereu in tot ceea ce-l determina si-l califica: divinitatea, natura, ratiunea, timpul." p.11
2. Dreptul si morala
Morala (etica) cuprinde ansamblul preceptelor care, in diverse epoci ale vietii unui popor au fost considerate de cea mai mare parte a oamenilor ca norme de conduita obligatorii pe care fiecare trebuie sa le respecte sub sanctiunea de a atrage reprobarea generala. Ele sunt produsul comunitatii sociale neinstitutionalizate.
Intre morala si drept exista numeroase asemanari, dar si deosebiri.
Numeroase reguli de drept sunt imprumutate de la morala, motiv pentru care s-a considerat ca dreptul nu e altceva decat morala preluata si sanctionata de catre grupul social. Jus est minima moralia, afirma..?
Una dintre cele mai des intalnite opinii este ca morala sta la baza dreptului. Numeroase precepte morale sustin incriminarea unor fapte ca infractiuni sau ca delicte civile ( furtul, imbogatirea fara justa cauza).
Pe de alta parte, exista zone de reglementare juridica ce nu par a avea vreo legatura cu morala. Spre exemplu, normele juridice considerate tehnice nu pot fi apreciate din punct de vedere moral . In alte cazuri, legatura dintre drept si morala e stransa: spre exemplu, e reprobabil din punct de vedere moral sa vinzi la un pret excesiv sau sa cumperi la un pret derizoriu. Totusi, nici in aceste cazuri nu exista o suprapunere perfecta intre cele doua. In asemenea cazuri, dreptul completeaza norma morala aducandu-i , pe de o parte, precizie ssi, pe de alta parte, lipsind-o de nuante, spre exemplu, prin fixarea pragului peste sau sub care pretul devine incorect. Astfel dreptul se dovedeste atasat nu doar de justitie, ci si de ordine, securitate si pace sociala.
Tot in favoarea unei distinctii intre drept si morala pledeaza si argumentul ca morala, mai exigenta si mai nuantata, il raporteaza pe individ, in primul rand, la propria constiinta, si, apoi, la grupul social, pe cand dreptul are in vedere comportamentul exterior al persoanei, raportat la ceilalti membri ai comunitatii sau la autoritatea care gireaza norma juridica.
Un alt argument in favoarea distinctiei dintre drept si morala are in vedere sanctiunile specifice fiecareia. Daca incalcarea moralei se sanctioneaza mai cu seama la nivel intern, sanctiunea juridica are originea in exteriorul individului, provenind de la autoritatea publica cu rol constrangator.
Stiinta eticii contribuie in mod fundamental la definirea notiunilor de justitie, echitate, notiuni ce sunt indispensabile dreptului. Intr-o acceptiune derivata din scoala dreptului natural, insa straina curentului pozitivist, justitia reprezinta, alaturi de ordine si securitate, fundamentul dreptului. In aceasta acceptiune dreptul are rolul de mediator intre indivizi, intre guvernanti si guvernati.
Drept si justitie
Jus est ars boni et aequi afirma juristul roman Celse ??.
Legatura dintre drept si jusitite e ambigua in mare parte datorita faptului ca justitia poate fi inteleasa de maniere diferite. Divergentele pleaca mai ales de la o distinctie esentiala aprofundata de Aristotel.
Daca suntem partizanii justitiei comutative, trebuie ca, printr-o apreciere obiectiva a produselor sau serviciilor care se transfera intre indivizi, sa asiguram, pe cat posibil, o egalitate matematica. Pentru cei atasati de justitia distributiva, trebuie sa se urmareasca o cat mai buna repartitie a bogatiilor. Dar aceasta repartitie poate fi conceputa de maniere diverse: fie ca o egalitate teoretica si absoluta, fie ca o egalitate subiectiva si relativa (fiecaruia dupa munca sau fiecaruia dupa nevoi).
In masura in care justitia ghideaza dreptul, alegerea fiecareia din variantele de mai sus poate determina solutii diferite in cazuri concrete.
Drept si echitate
Necesitatile securitatii sociale pot indeparta dreptul de justitie. Recursul la echitate tinde, prin atenuarea a ceea ce dreptul, mai ales cel scris, ar reglementa prea rigid, sa reduca distanta care ar putea aparea intre just si drept.
S-a spus ca echitatea este recursul la judecator contra legii , iar Toma d'Aquino precizeaza: "echitatea nu merge contra la ceea ce este just in sine, ci contra a ceea ce este just, dupa lege."
Astfel, art. 970 din C civ. dispune: conventiile "obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa". In unele cazuri, judecatorul poate, la stabilirea cheltuielilor de judecata, sa reduca cuantumul acestora in functie de conditiile economice ale celui cazut in pretentii sau in functie de complexitatea cazului. Judecatorul poate sa dea termene de gratie debitorului in nevoie. In dreptul francez, judecatorul poate modera valoarea clauzei penale.
Datorita libertatii de decizie pe care o atribuie instantei, asemenea dispozitii argumenteaza opinia ca interventia judecatorului in echitate ataseaza principiului suspiciunea de arbitrariu si de incertitudine.
Amiabila compozitiune - Dovedeste influenta originara a echitatii asupra dreptului.(terre p. 16).
Dintr-o alta perspectiva, cercetand raportul dintre morala si drept, s-a sustinut si ideea moralitatii sistemului de drept, a legitimitatii normelor juridice. Astfel, a fost formulata opinia ca moralitatea unui sistem de drept si, deci, insasi existenta acestuia, devin discutabile in urmatoarele cazuri: lipsa oricarei proceduri de luare a deciziilor, nepublicarea sau necomunicarea normei destinatarului obligat sa o respecte, abuzul de legislatie retroactiva, lipsa preocuparii de a face normele intelese, adoptarea unor norme care cer o conduita ce depaseste puterile partii afectate, neconcordanta dintre norme, astfel cum sunt enuntate si aplicarea lor.
3. Dreptul si normele de convietuire sociala
Normele de convietuire sociala si obiceiurile sunt o categorie de norme apropiate de cele morale. Ele sunt destinate sa asigure relatii civilizate in viata cotidiana. Deseori leguitorul face trimitere la acestea, fara a le preciza continutul. Spre exemplu in Constitutie, art 26, in Legea 31/1954 privitoare la persoanele fizice, in Codul Penal, art. 321 se face referire la " regulile de convietuire sociala", la "bunele moravuri".
Spre deosebire de normele morale, care raporteaza comportamentul individului la principii precum bine/rau, just/injust, normele de convietuire sociala raporteaza acelasi comportament la notiuni precum frumos/urat, civilizat/necivilizat etc.
In plus, "bunele moravuri" par mai usor modificabile, mai putin consolidate decat normele etice. Astfel, un comportament considerat scandalos intr-o anumita epoca poate fi permis peste o perioada sau, chiar in aceeasi perioada, insa in alt grup social.
Atasamentul dreptului fata de "bunele moravuri" isi gaseste explicatia in importanta pe care dreptul o acorda ordinii si securitatii sociale si nu in exclusivitate justitiei.
Dreptul si obiceiul - a se vedea N. Popa - p.127-129 (ed. a 2-a)
4. Dreptul si normele tehnice
Normele tehnice sunt normele ce conditioneaza realizarea unei meserii sau activitati in scopul atingerii unui anume rezultat. De exemplu, daca se doreste construrea unui pod, trebuie respectate anumite normele privind materialele utilizate si procedeul de lucru. Scopul propus nu poate fi atins fara respectarea normelor tehnice. Acestea pot capata caracter juridic, prin includerea lor in acte normative, ceea ce implica posibilitatea aplicarii lor inclusiv prin forta de constringere a statului (ex. normele de siguranta circulatiei, normele securitatii muncii). Astfel, normele tehnice vor conditiona nu doar atingerea scopului propus, ci si legalitatea raporturilor interumane ce au ca obiect acel serviciu, acea prestatie.
Asemenea norme abunda in reglementarile de drept comercial sau administrativ.
5. Dreptul si politica
Politica poate fi inteleasa mai ales ca expresia si actiunea Puterii, in special a celei a autoritatii etatice . Politica este activitatea sociala care isi propune sa asigure prin forta, in general subordonata dreptului, securitatea externa si consensul intern al unei unitati politice date, garantand ordinea in contextul luptelor care se nasc din diversitate, divergenta de opinii si de interese .
Dreptul, ca ansamblu de norme ce dirijeaza grupul social, reprezinta vointa poporului exprimata de catre organul reprezentativ al acestuia - Parlamentul. La randul lui, Parlamentul este constituit din reprezentantii diferitelor partide politice care au intrunit votul cetatenilor. Ca urmare, continutul normelor elaborate de Parlament (dar si de Guvern sau de organele administratiei publice) va reflecta si conceptia partidelor politice parlamentare.
Pe de alta parte, "jocul" partidelor politice este ordonat si limitat prin normele juridice deja adoptate. In consecinta, legatura dintre drept si politica este biunivoca, in sensul ca dreptul si politica se influenteaza, se conditioneaza reciproc.
Avand in vedere aceasta realitate a democratiei, in doctrina s-a exprimat atat opinia ca politica este subordonata dreptului, cat si aceea ca dreptul reprezinta unul dintre instrumentele politicii. Istoria institutiilor juridice este, probabil una a coabitarii dificile a acestor doua tendinte, fara a se punea insa nega existenta unor interdependente intre cele doua.
Alexandre Kojeve propune un alt criteriu de diferentiere intre raportul juridic, cel religios si cel moral. In timp ce relatia morala ar fi solitara, cea religioasa ar pune in raport 2 persoane, relatia juridica ar fi triunghiulara datorita prezentei unui judecator (tertul impartial si dezinteresat). In replica, Fr. terre opineaza ca aproapre nu exista, raport social care sa nu dea loc interventiei unui "judecator", in consecinta, distinctia propusa nu ar fi de un mare ajutor.
B. Sistemul dreptului
1. Definitie
Normele juridice se completeaza si se echilibreaza reciproc. Ele nu sunt independente unele de altele, ci interdependente, formand un sistem - sistemul dreptului.
In opina profesorului francez Fr. Terre , definirea sistemului dreptului e dificila pentru ca dreptul reprezinta acea mediere intre corect si intelept care, in orice societate umana, isi propune sa creeze modele care sa compuna un sistem de reguli si solutii, sistem mereu redefinit.
Pentru necesitatile acestui studiu preliminar, va propunem sa consideram sistemul dreptului ca totalitatea normelor juridice in vigoare, structurate si organizate sistemic pe baza anumitor criterii si principii.
Mereu s-a pus problema corectitudinii si legitimitatii legii, in sens larg. De aceea, au fost sugerate mai multe criterii de verificare a respectarii de catre lege a acestor imperative cu consecinta obligativitatii respectarii sau nu a elgii insasi. O asemenea conditie de validitate a legii este surprinsa de dictonul latin lex iniusta non este lex. ( pentru o parere contrara, cum ca si normele injuste constituie drept si trebuie, in consecinta, respectate, a se vedea autorii pozitivisiti, Kelsen, Carre de Malberg, M Waline) Astazi, instanta de la Strasbourg aplica, in jurisprudenta sa o asemenea conditie de validitate conform caruia "legea trebuie sa apere impotriva arbitrariului. In consecinta, o lege care nu contine instrumente de procedura sau alte dispozitii care sa apere impotriva arbitrariului autoritatii chemate sa o aplice, nu este lege (a se vedea Curierul Judiciar pe 2010 nr 8???, una din cele doua spete CEDO referitoare la expulzarea unei persoane fara cetatenia romana.)
2. Elementele componente ale sistemului dreptului
In cadrul sistemului dreptului, normele juridice se ordoneaza, se ierarhizaza, se grupeaza dupa diferite criterii in subsisteme ale sistemului dreptului cum sunt institutiile juridice si ramurile dreptului.
a).Institutia juridica reprezinta un corp de norme juridice referitoare la un raport social fundamental, un intreg sistematic, permanant si durabil de norme juridice ordonante in juril unei idei directoare centrale si care urmaresc un scop comun, ca, de exemplu, organizarea proprietatii, familiei, statului, contractele, succesiunile, statutul persoanei.
Notiunea de institutie este utilizata in drept, in doua acceptiuni:
1. organism cu personalitate juridica: Parlament, Tribunal, spital, universitate sau
2. ansamblu, complex de norme juridice.
In cursul de fata, utilizam notiunea in cel de al doilea sens.
Institutiile juridice se pot subimparti. De exemplu, institutia familiei se subdivide in filiatia fireasca, infiere, casatorie, autoritate parinteasca.
b). Ramura de drept este un ansamblu distinct de norme juridice legate organic intre ele care reglementeaza relatii sociale care au acelasi specific, cu ajutorul aceleiasi metode de reglementare si pe baza acelorasi principii.
Ramurile dreptului constituie subsisteme ale sistemului dreptului. Ele regrupeaza mai multe institutii juridice.
Intre ramurile dreptului exista interactiuni, legaturi functioale sau relatii de subordonare care se manifesta in procesul aplicarii dreptului. De exemplu, normele de drept penal nu se pot aplica decit prin intermediul celor de procedura penala. De aceea, prof. M. Djuvara afirma ca ramurile dreptului atirna juridiceste unele de altele.
Procesul formarii ramurilor de drept si a institutiilor juridice este continuu, sistemul dreptului fiind un complex dianmic. Astfel, din ramura dreptului civil s-a desprins dreptul familiei, din cea a dreptului administrativ s-a desprins dreptul financiar, iar dreptul mediului s-a format din norme desprinse din dreptul administrativ si dreptul civil. Astfel, ramurile noi, desprinse din cele vechi, si-au capatat o anumita autonomie. Cu toate acestea, in cazul lipsei unei norme care sa reglementeze un raport juridic nascut in sfera de aplicare a ramurii noi se apeleaza la reglementarile din ramura-mama, care astfel devine dreptul comun pentru noua ramura.
Notiunea de drept comun are o origine dubla: a). istorica si b). sistematica.
a). Deosebirea dintre ramurile de drept este un fenomen modern. In trecutul indepartat nu se facea aceasta deosebire, dreptul infatisindu-se ca un ansamblu ale carui elemente se confundau. Ulterior, dupa ce a intervenit aceasta distinctie, ramurile noi ale dreptului au reprezentat reglementarea de exceptie.
b). In cadrul sistemului dreptului, dreptul comun reprezinta normele generale, cuprinse in coduri, mai ales in partile generale. Acestuia i se opun normele speciale, rezultate din specializarea ramurilor de drept.
In concluzie dreptul comun reprezinta fondul traditional si general al ordinii juridice.
Codul reprezinta un act normativ sistematizator. In general, unei ramuri juridice ii corespune un cod, dar sunt numeroase exceptii. De asemenea, tot de regula, legislatia necuprinsa in cod are un caracter special, de exceptie.
Diviziunea normelor in norme generale, de drept comun si norme speciale, de exceptie, prezinta o utilitate practica deosebita, cele doua categorii interpretindu-se diferit, asa cum vom vedea in cursurile urmatoare.
3. Diviziunile generale ale dreptului
Clasificarile, distinctiile din interiorul sistemul dreptului se datoreaza complexitatii crescande a sistemului si a relatiilor sociale . Aceasta complexitate se manifesta prin existenta unei ierarhii a normelor: Constitutie, tratate internationale, legi organice, legi ordinare, ordonante, hotarari etc. si a unui pluralism de ordini juridice: interne, internationale, comunitare.
Aceasta diviziune, clasificare a normelor prezinta interes metodologic si didactic, pe de o parte, si, pe de alta parte, interes in crearea si realizarea dreptului.
Cum astazi se poate constata o puternica tendinta spre diversificare a unor grupuri de norme ce aspira la statutul de ramura autonoma de drept, devine tot mai importanta cunoasterea clasificarilor traditionale, care influenteaza aplicarea dreptului, cel putin in relevarea normei generale sau a dreptului comun.
Cele mai generale diviziuni ale sistemului de drept sunt: aceea a dreptului intern, respectiv international si aceea a dreptului public si privat.
3.i Diviziunea sistemului de drept in drept intern si drept international
Dreptul intern (national): dreptul in vigoare pe teritoriul unui stat. Are surse, organe, sanctiuni proprii acelui stat si reglementeaza relatiile sociale care se produc pe teritoriul acestui stat, fara ca vreun element relevant a unui alt stat sa intervina in aceasta relatie.
Spre deosebire de dreptul intern, care se aplica pe teritoriul unui stat si numai relatiilor interne, dreptul international cuprinde normele juridice ce se aplica relatiilor dintre state sau dintre cetatenii diferitelor state.
Dreptul international public reglementeaza, intr-o analiza clasica, raporturile dintre state. Majoritatea cercetatorilor in domeniu sunt de acord ca exista o ordine juridica internationala, chiar daca, in privinta relatiilor dintre aceasta si ordinea juridica de drept intern exista opinii diferite.
Dreptul international public are surse supranationale: conventii, tratate internationale, cutume internationale, principiile generale ale dreptului recunoscute de catre natiunile civilizate. de asemenea, exista si institutii de drept international public: Organizatia Natiunilor Unite, Curtea Internationala de Justitie, Consiliul de securitate etc., toate aceste elemente argumentand teza existentei unei ordini de drept international, diferita de ordinea de drept interna.
Raluca Miga Besteliu remarca catura consensuala a dr international - in Dr international public, p.8 - dar, putem sesiza si natura consensuala indirecta a dreptului intern - argumentata atat prin teoria contractului social, alegeri si normele oarecum liber consimtite - referendum constitutional.
Dupa Raluca Miga Besteliu, diferentele dintre dreptul intern si dreptul international sunt posibile motivat de cel putin trei aspecte: lipsa unui organ suprastatal cu atributii legislative, lipsa unui sistem administrativ de aplicare si a unui sistem jurisdictional de sanctionare a nerespectarii normei de drept international si specificul sanctiunilor in dreptul international - idem, p.5
Pentru puncte de vedere privind relatia dintre dreptul intern si dreptul international a se vedea prezentarea Sistemului monist -dualist al dreptului - idem, p. 14 s u
In privinta sistemului de sanctiuni specifice dreptului international, trebuie, insa remarcat faptul ca aceste sanctiuni nu sunt la fel de formalizate, sau de eficiente ca si cele de drept intern. O posibila explicatie poate fi lipsa unei autoritati internationale care sa se bucure de suprematie, in conditiile in care relatiile juridice internationale se bazeaza, cel putin in momentul de fata, pe principiul egalitatii juridice a statelor suverane, independente in plan extern. Asupra acestei chestiuni, profesorul Francois Terre argumenteaza: "Este adevarat ca acestor componente nu li se adauga un sistem de sanctiuni suficient impotriva violarilor regulilor de drept international public. Insa, daca admitem ca dreptul, indiferent de care, implica, in vederea realizarii, un consens, chiar implicit, trebuie sa admitem ca, in relatiile dintre state, acest consens exista, in general. Amintim, de altfel, ca existenta sanctiunii nu este criteriul dreptului, ca regulile nu sunt juridice fiindca sunt sanctionate, ci sanctionate fiindca sunt juridice. Din consens, fundamentat sau nu pe teama, isi trage dreptul existenta sa."
Dr internat privat reglementeaza raporturile intre particulari, cand intervine un element de extraneitate. Sunt raporturi de drept international privat raporturile ce se nasc intre doua persoane cetateni ai unor state diferite, in vederea si in urma casatoriei. Tot raporturi ce cad sub incidenta normelor de drept international privat sunt si cele dintre vanzatori si cumparator, in cazul in care obiectul vanzarii l-ar reprezenta un imobil situat pe teritoriul altui stat decat cel al cetateniei ambilor parteneri. Aceste raporturi suscita problema conflictului de legi, adica a determinarii dreptului national aplicabil unei situatii juridice internationale interesand particularii.
Dreptul international privat contine si reglementari privind conditia strainilor, a sti de ce drepturi se bucura strainii intr-un stat care nu este al lor (spre exemplu in privinta accesului la proprietatea funciara, la anumite profesii, dreptului la prestatii sociale etc.) Cunoasterea dreptului international privat poarta, de asemenea, si asupra cetateniei.
Caracterul international al dreptului international privat a fost contestat deoarece sursele si sanctiunile acestor reguli sunt, in primul rand, nationale. Astfel, in privinta regimului strainilor si a cetateniei are prioritate caracterul national. Deoarece sursele dr. international privat sunt interne, suntem in prezenta unui drept intern.
Sustinatorii caracterului international au replicat ca suveranitatea nationala si caracterul national al fiecarui sistem de solutii la conflictele de legi nu exclude respectul pentru vointa altor state. Deoarece regulile si solutiile poarta asupra relatiilor internationale, dreptul international public este un drept international.
3.ii Diviziunea sistemului de drept in drept public si drept privat
Dupa conceptia clasica, dreptul intern se divizeaza in doua ramuri: drept public si drept privat. Romanii deja considerau ca institutiile juridice tin de doua mari categorii net diferentiate, avand in vedere orientarea lor spre interesele publice sau private . Dintre toate ramificatiile dreptului, aceasta este cea mai veche si cea mai importanta. Ea corespunde, de o maniera foarte generala, distinctiei pe care o facea Montesquieu cand definea dreptul public, numit de el drept politic, si dreptul privat, pentru el, drept civil.
Ceea ce se remarca de la inceput este existenta unor ansambluri de reguli bazate pe o idee simpla: nu se reglementeaza de aceeasi maniera relatiile dintre particulari si stat, administratie sau colectivitatile publice si relatiile private dintre particulari.
Dreptul public cuprinde ansamblul regulilor care, intr-un stat dat, guverneaza organizarea acelui stat si a colectivitatilor publice si raporturile acestor autoritati cu particularii.
Dreptul public se subdivide in mai multe ramuri: drept constitutional, drept administrativ, drept financiar, drept penal, drept de procedura penala. Cum sub anumite aspecte, dreptul penal are legaturi cu dreptul privat, dreptul penal poate fi considerat ca sanctiunea ultima a dreptului privat. Totusi, dreptul penal ramane o ramura de drept public.
Dreptul privat este ansamblul de reguli care guverneaza raporturile particularilor intre ei sau cu colectivitatile private precum societatile comerciale sau asociatiile non-profit. Dreptul civil este ramura centrala a dreptului privat reprezentand, in perioada romana, dreptul cetatenilor, de civis (in lat.)
Dreptul civil reglementeaza raporturile private, insa numai in masura in care nu sunt reglementate de norme speciale dintr-o ramura "noua". Deseori, dreptul civil a ramas dreptul privat comun, aplicabil tuturor, cu exceptia cazurilor in care anumite raporturi sunt guvernate de dispozitii particulare.
Sunt ramuri de dr. privat, cele aparute ulterior si desprinse din dreptul civil, precum dreptul comercial , dreptul familiei, dreptul muncii etc.
Aparitia unui numar semnificativ de ramuri noi de drept privat, mai ales, ramuri care isi afirma relativa autonomie fata de dreptul civil, atesta faptul ca, in epoca noastra, sunt puse in cauza categoriile traditionale. La randul lor, unele din aceste ramuri, noi - prin comparatie cu dreptul civil, au fost uneori considerate depasite, argumentandu-se necesitatea inlocuirii sau divizarii lor. Astfel, dreptul comercial e amenintat de o dubla maniera: suntem incitati sa-l absorbim intr-un ansamblu mai vast, al dreptului afacerilor sau sa-l divizam in noi ramuri de drept. Unele grupuri de reguli de drept comercial au atins o coerenta proprie, motiv pentru care le studiem distinct: dreptul maritim, al transporturilor terestre si aeriene, al asigurarilor, al proprietatii intelectuale.
Un alt exemplu, dreptul financiar, sub influenta pietelor financiare internationale, este amenintat si el deoarece fenomenul de mondializare repune in cauza eficacitatea si chiar existenta cadrului si tehnicii juridice nationale.
Distinctia intre dreptul public si cel privat s-a facut, asa cum am aratat, inca din antichitate, in functie de interesul satisfacut. Se afirma ca apartine dreptului public orice norma care satisface un interes, o nevoie a statului, iar dreptului privat, normele ce privesc interesele particularilor.
Aceasta departajare a ramurilor de drept a fost criticata ca fiind imprecisa sau chiar falsa, obiectandu-se, spre exemplu ca orice norma juridica apara interesul public, asa cum se afirma in doctrina socialista. Cu toate acestea, distinctia drept public/drept privat persista si in prezent, fiind considerata utila atat de catre doctrina, cat si de catre practica.
Obiectand ca unui particular nu-i pot fi indiferente normele de drept public, asa cum statului nu-i sunt indiferente reglementarile dreptului privat, s-au propus si alte criterii de distinctie intre dreptul public si cel privat.
Subiectii raportului juridic ar putea fi un asemenea criteriu. Cand raporturile se stabilesc intre particulari, suntem in prezenta unui raport de drept privat, iar cand unul dintre subiecti este organ de stat, ca reprezentant al autoritatii, ne aflam in sfera dreptului public. Trebuie mentionat faptul ca si statul poate participa la raporturi de drept privat, atunci cand organele sale apar ca simple titulare de drepturi si obligatii, iar nu ca purtatoare ale autoritatii publice. Este cazul raporturilor dintre stat, ca proprietar de terenuri din domeniu privat, si un eventual antreprenor, constructor, spre exemplu. Colaborarea intre administratii si particulari sub forma concesiunii unor servicii publice catre particulari, participarea statului cu actiuni la societati mixte, alaturi de distinctia normativa dintre domeniu public si cel privat al statului sunt doar cateva exemple care ne atrag atentia asupra limitelor criteriului mentionat.
In functie de obiectul reglementarii, am putea afirma, precum prof. Fr. Rigaux, ca dreptul public este acea diviziune a dreptului care are ca obiect organizarea statului si a persoanelor juridice care depind de el ca si raporturile lor cu particularii, organizarea puterii si a modalitatilor prin care se exercita, iar dreptul privat are ca obiect raporturile dintre persoanele particulare, care nu privesc nici exercitarea puterii, nici activitatea agentilor puterii, ci actele particulare carora li s-a acordat autonomie.
Avand in vedere caracterul reglementarii, s-a remarcat faptul ca dreptul public e esentialmente imperativ, pe cand dreptul privat nu - pentru a lasa indivizilor libertatea. Totusi, exista ramuri de drept privat, precum dreptul muncii, in care exista numeroase norme imperative - aspect specific dreptului public. In acest context, atragem atentia unei posibile confuzii intre extensia domeniului dreptul public si extensia domeniului regulilor imperative. Chiar daca in dreptul muncii, al contractelor, a crescut numarul normelor imperative, dreptul public nu s-a substituit dreptul privat. La fel este si cazul normelor din dreptul familiei.
Natura sanctiunilor juridice pe care le comporta, poate fi un alt criteriu e demarcatie, in sfera dreptului privat fiind permise doar sanctiunile de natura patrimoniale( evaluabile in bani), cele personale fiind interzise. Prof. F. Terre subliniaza, in acest context ca sanctiunea este mai usor de gasit si aplicat pentru normele de drept privat si, mai greu, pentru normele drept public, deoarece aici statul nu este inclinat sa se pedepseasca pe el insusi .
In finalul dezbaterii privind diviziunea public/privat, sa avem in vedere si faptul ca hotarele dintre dreptul public si cel privat nu sunt fixe, ci se modifica in functie de atitudinea autoritatii fata de relatiile sociale respective. Spre exemplu, in conceptia liberala - rolul statului e limitat la statul jandarm , pe cand in conceptia socialista, apare statul providenta , ceea ce determina plasarea unor ramuri de drept din zona dreptului privat in cea a dreptului public.
Pe de alta parte, plasarea disciplinelor in sfera dreptului public sau a celui privat nu e totdeauna simpla. Unele discipline cuprind atat norme de drept public, cat si norme de drept privat. Este cazul disciplinelor mixte: dreptul procesual civil sau dreptul international privat. In procedura civila, dispozitiile care se refera la organizarea si functionarea instantelor sunt de drept public, iar cele care se refera la actiunea in justitie si intereseaza partea, sunt de drept privat. Dreptul international privat cuprinde dispozitii referitoare la cetatenie si la conditia strainilor, care tin de dreptul public, pe cand cele care reglementeaza dispozitia asupra careia poarta conflictul - sunt de drept privat.
In acest context, merita sa semnalam tendinta exagerata in afirmarea autonomiei ramurilor de drept celor mai diverse. Pericolul apare cand autonomia tinde sa permita unor raporturi juridice sa scape de la aplicarea unor reguli in mod just constrangatoare. Aceasta tendinta a aparitiei de noi ramuri "autonome" corespunde unei legi de evolutie sociologica a societatii postindustriale, legata de manifestari diverse de inflatie si de tehnicizare a dreptului, cum este, spre exemplu, cazul dreptului comunitar.
