3.1. Rudenia
Principial, rudenia ca legatura existenta intre doua sau mai multe persoane, era stabilita in functie de apartenenta la un anumit neam. Aceasta se facea fie pe cale naturala prin nastere, fie pe cale artificiala prin infiere. Unele aspecte deosebite prezenta rudenia spirituala generata de actele sacramentale.
Linia de rudenie este sirul de persoane intre care exista rudenie. Ea se poate prezenta sub doua forme: dreapta si colaterala.
3.1.1. Rudenia naturala
Rudenia naturala sau rudenia ,,de sange" era stabilita patriliniar: in principal dupa tata, ,,apoi dupa mama si numai in lipsa tatalui opera doar rudenia dupa mama". Nu trebuie sa se inteleaga prin aceasta ca rudenia dupa mama era ocultata (vz. impedimentele la casatorie), ci ca in comunitate descendentii se defineau drept fii (fiicele) lui . .
Gradele de rudenie ce se socoteau ca apropiate, deci cu efecte in ceea ce priveste impedimentele la casatorie si vocatia succesorala, erau pana la cel de-al saptelea sau chiar al optulea.
In linie dreapta gradul se calculeaza dupa numarul nasterilor intervenite, iar in linie colaterala tot dupa acelasi criteriu, insa se ,,urca" pana la ascendentul comun si se coboara de la acesta pana la cel care intereseaza.
Rudenia in linie colaterala este legatura de rudenie dintre doua persoane care, fara de a depinde una de alta, au un autor comun. Sunt in rudenie colaterala fratii intre ei, verisorii primari intre ei etc.
In canoanele bisericesti, iar apoi in cele pravilele laice (care le-au avut ca reper pe cele dintai), au fost analizate intr-un mod minutios inrudirile posibile, preocupare ce a avut ca reper stabilirea prohibitiilor la casatorie.
3.1.2. Rudenia prin alianta
Rudenia prin alianta sau afinitatea este determinata de casatorie. Sotii cu toate ca nu sunt rude, intre fiecare in parte si rudele celuilalt sau intre rudele lor se creeaza o anumita legatura, o apropiere cu efecte in plan moral si religios. Astfel, cu titlu de exemplu, socrii erau asimilati cu parintii (L. P. MARCU).
3.1.3. Infierea
Se mai numea si luare de suflet. Infierea ca ,,imitare a firii", a fost in perioada medievala destul de restrans folosita intrucat familiile aveau un numar mare de copii. In principal doua motive stateau la baza acestei forme de intregire a filiatiei: lipsa mostenitorilor si caritatea celor mai instariti (fata de vreo ruda mai saraca, de regula).
Copiii infiati se bucurau de aceleasi drepturi si obligatii ca si cei rezultati din casatorie, nefacandu-se nici cea mai mica deosebire intre efectele filiatiei naturale si cele artificiale.
In Transilvania infierea era numita adoptiune; identica in esenta cu cea existenta in celelalte doua tari romanesti (L. P. MARCU).
3.1.4. Infratirea
Constituia tot o forma de rudenie artificiala si imbraca diverse forme cu efecte multiple. Biserica a manifestat mereu opozitie la anumite tipuri de infratire, dezavuarea facandu-se atat prin canoane, cat si prin legiuirile laice. Motivele care au stat la baza interzicerii infratirii erau generate de faptul ca pe de o parte presupunea ritualuri (cvasi)pagane, iar pe de alta parte cei ,,infratiti" nesocoteau faptul ca devenisera astfel rude si se casatoreau intre ei.
Cu toata intemeiata opozitie eclesiala, aceasta forma de rudenie artificiala a cunoscut o mare popularitate in evul mediu.
Ca forme, amintim infratirea: de mosie, de cruce, ziuatecilor, lunatecilor.
Infratirea de mosie presupunea vocatie succesorala reciproca si eludarea dispozitiilor protimisisului, totodata avea consecinte si in privinta retractului succesoral si este atestata documentar. Celelalte forme sunt prezentate doar in folclor si traditii: fratia de cruce era specifica haiducilor (Gh. CRONT); ziuatecii sunt cei nascuti in aceeasi zi, iar lunatecii cei nascuti in aceeasi luna.
Efectele erau deci atat patrimoniale, cei infratiti avand vocatie succesorala unii fata de altii, cat si spirituale sub forma interdictiilor la casatorie (L. P. MARCU).
3.1.5. Rudenia spirituala
Este generata de impartasirea unor Taine ale Bisericii: Botezul si Nunta. Mai precis, intrarea in comunitatea crestina se facea prin botezare, pentru credinta neofitului depunand marturie nasii, care deveneau parinti spirituali. Rudenia aceasta determina legaturi foarte puternice, superioare chiar paternitatii firesti, naturale. O prima consecinta este in planul la incheierii casatoriei, calculul gradelor de rudenie ce atrageau impedimente fiind acelasi cu cel de la rudenia naturala.
Paternitatea spirituala impunea rigori atat nasilor (ocrotirea, indrumarea celor botezati ca si botezarea copiilor finilor), cat si finilor (ascultare, cadorisire).
Forme minore de infratire, nereglementate oficial, au fost fratia de cristelnita (copiii botezati in aceeasi apa erau considerati frati) si fratia de lapte (copii alaptati de aceeasi doica) (L. P. MARCU); insa ele nu aveau nici o relevanta juridica sau spirituala.
Se poare observa armatura de rudenii care lega persoana in societate. Scopul diverselor inrudiri era dat de necesitatea omului arhaic de a nu fi inconjurat de dusmani.
3.2. Familia
Familia pastra o structura arhaica, de tip indo-european, avea urmatoarele caractere:
1. ,,Butuc".
2. patrilocala.
3. patrilineara.
S-a observat ca structura prezentata a fost o particularitate a familiei romanesti, fiind determinata de viata agrar-pastorala medievala si era deosebita de comunitatea casnica patriarhala, zadruga, obisnuita in unele zone la populatia sud-dunareana.
Familia se intemeia in urma casatoriei, care in toata perioada de la antichitatea tarzie si pana in epoca moderna s-a incheiat in exclusivitate in forma religioasa prin savarsirea Tainei Nuntii.
In conceptia romaneasca, ca de altfel la alte popoare, casatoria era o componenta a ciclului vietii, obligatorie asemenea mortii. Din punct de vedere juridic, casatoria era reglementata de regulile canonice ortodoxe. Considerata o Taina (sacramentum), casatoria cadea sub incidenta legii bisericesti care de altfel reglementa toate raporturile familiale. Casatoria se incheia, sub influenta Bisericii, de regula pe viata. In conformitate cu invatatura crestina, doar prima cununie este o Taina (adica tine de sacralitatea uniunii conjugale), a doua si a treia sunt ingaduite pentru neputinta firii omului, insa nunta cea de a patra ,,este dupa moravurile porcesti" (Sf. VASILE CEL MARE).
Raporturile dintre soti, desi erau dominate de principiul inegalitatii sexelor, argumentat in mod eronat si religios, nu erau despotice. Exista doar o preeminenta a barbatului: ,,Ca sunt datori cei dupa lege luati in casatorie a avea unul catre altul deopotriva dragoste si credinta intre dansii, insa barbatul a fi cu otcarmuirea si muerea cu supunerea" (pitac domnesc, 1815, vz. PC, p. 202).
Familia romaneasca a prezentat o deplina unitate de regim juridic in toate provinciile istorice datorita aplicarii acelorasi norme, cuprinse in nomocanoanele si pravilele pe care Biserica Ortodoxa din toate aceste provincii le-a folosit pentru reglementarea problemelor legate de viata de familie.
3.2.1. Impedimentele la casatorie
Impedimentele la casatorie sunt imprejurari a caror existenta impiedica incheierea casatoriei. Observarea lor era de datoria clericului in fata caruia se incheia casatoria. Incheierea unei casatorii in prezenta impedimentelor era sanctionata cu anularea casatoriei. Necercetarea starii viitorilor soti si a eventualelor impedimente conducea la sanctionarea clericului prin normele in materie cu o pedeapsa variabila in functie de gravitatea consecintelor unei astfel de casatorii, anume, de la banala amenda pana la pedeapsa caterisirii (excluderii din cler) sacerdotului.
Impedimentele la casatorie se impart in mai multe categorii, in functie de obiectul lor.
O prima categorie are in vedere gradul de inrudire al viitorilor soti, existand prin urmare impedimente ca rudenia naturala sau rudenia spirituala, starea bisericeasca, casatoria a patra, consimtamantul parintilor, religia, etnia.
Rudenia naturala era impediment in linie dreapta la infinit, iar in linie colaterala pana la gradul al optulea inclusiv.
Cercetarile genetice relativ recente au dovedit posibilitatea ridicata de produ-cere de accidente genetice in cazul in care intre parinti exista o inrudire apropiata (pana la gradul opt !). Accidentele pot avea ca urmari fie diverse malformatii anatomice, fie afectiuni biologice ori psihice.
Infierea fiind ,,imitare a firii" dadea nastere la raporturi intre infietori si infiati ca intre ascendenti si descendenti in linie dreapta.
Rudenia spirituala (nasia la botez sau la cununie) era privita de multe ori ca fiind mai importanta decat cea trupeasca (Sinodul de la Trullan, canonul 53). Gradele rudeniei spirituale se calculau intocmai ca si cele ale rudeniei naturale.
3.2.2. Logodna
Inainte de incheierea casatoriei putea sa aiba loc logodna (numita incredintare), care presupunea o arvuna si ritualuri specifice ce atrageau atentia asupra faptului ca aceasta avea valoarea unei promisiuni de casatorie. Ruperea logodnei determina plata unei despagubiri pentru neincheierea casatoriei si consta de cele mai multe ori in restituirea dublului arvunei primite la incheierea logodnei.
Pana la incheierea casatoriei, logodnicii obisnuiau sa se viziteze ("vederea in fiinta"), sa discute planurile de viitor ("urmarea de vorba"). Raporturile intime erau prohibite pana la dobandirea starii de casatorit.
Cu aceasta ocazie se schimbau inelele, urma o petrecere, iar uneori logodnicul dadea fetei sau familiei acesteia capara, o suma de bani amintita supra cu valoare de arvuna menita sa chezasuiasca incheierea casatoriei.
3.2.3. Zestrea
Patrimoniul dat la incheierea casatoriei in posesia si uzufructul barbatului cu scopul sustinerii sarcinilor casatoriei il constituia zestrea.
Un alt mod de definire (si de aici cortegiul de consecinte) exista in sistemul cutumiar, in care dota reprezenta dreptul la partea de avere parinteasca dat atat de transmiterea patrimoniului in familia taraneasca, cat si de munca depusa in gospodaria parintilor, dar si o evaluare economica a rosturilor casniciei cu o persoana (M. A. GHERMAN). Litigiile privitoare la succesiuni erau astfel inexistente intrucat impartirea averii avea loc inainte de decesul parintilor, cand acestia erau inca in putere.
Inzestrarea fetei de catre parinti o excludea de la mostenire, neputandu-se raporta dota la masa succesorala - testata ori nu - pentru a beneficia alaturi de ceilalti succesori de o impartire egala a patrimoniului defunctului parinte. In acest caz dota constituia partea de mostenire ce i s-ar fi cuvenit fetei. Totusi ea era chemata la succesiune in lipsa fratilor.
Obligatia de a inzestra revine: parintilor, fratilor (in situatia predecedarii celor dintai), rapitorului fetei (femeii), vinovatului de siluire. Era constrans sa inzestreze si cel care se facea vinovat de ceea ce numim astazi seductie; totusi, desfraul liber si intentionat al fetei nu atragea responsabilitatea barbatului.
In cutuma populara, familiile viitorilor soti contribuiau deopotriva la intemeierea noului camin. Se pare ca inzestrarile erau egale; nu era exclus ca uneori baiatul primeasca un fond de o valoare mai mare decat fata. Din analiza comparativa, de-a lungul timpului continutul zestrei este acelasi.
Pamantul constituia obiect al zestrei, insa cu anumite particularitati. Boierii inzestrau si cu bunuri imobiliare. Taranii dadeau numai in unele regiuni fetelor un fond funciar; din secolul al XIX-lea are loc generalizarea obiceiului ca si fetele sa fie inzestrate cu pamant, incepand cu secolul XX aceasta devine o regula.
In sistemul popular (credem ca nu numai taranii au procedat astfel), cu cat fata de maritat era mai urata, cu atat zestrea era mai mare; in evul mediu european apusean se spunea ca formosa virgo, dimidium dotis .
De remarcat faptul ca nu tinerii isi stabileau proportia zestrei din totalul patrimoniului parintesc, ci parintii erau aceia care perfectau intelegerea ,,economica". Daca asa se petreceau lucrurile in secolul XX, nu altfel trebuia sa se intample in veacurile anterioare, mult mai patriarhale si paternaliste.
Inalienabilitatea zestrei este o caracteristica a vechiului drept. De aici rezulta caracterul imprescriptibil al fondului dotal (D. ALEXANDRESCO).
Restituirea zestrei se analizeaza in functie de culpa retinuta la desfacerea casatoriei. Vinovatul de destramarea casatoriei era sanctionat si civil: culpa barbatului determina restituirea dotei (uneori si a darurilor de nunta si a beneficiului zestrei), in vreme ce vina femeii atragea pierderea zestrei si darurile primite de la sotul ei; principiul se poate urmari de la dreptul cutumiar pana la cel scris, cuprinzand prevederi cvasiidentice.
3.2.4. Divortul
Desi casatoria era privita ca o uniune indisolubila de catre cutumele romanesti, totusi, divortul era admis in cazuri grave, iar spre finele Evului Mediu. Odata cu desfacerea casatoriei, bunurile dobandite in timpul casatoriei erau impartite fie pe cale amiabila, fie in fata instantelor de judecata.
Recasatorirea, in special a vaduvei, desi nu era bine vazuta de obiceiul pamantului, era totusi tolerata.
3.3. Mostenirea
3.3.1. Generalitati
Mostenirea era guvernata de aceleasi dispozitii indiferent de categoria sociala: nu se cunosc norme aparte care sa guverneze aparte mostenirea pentru nobili sau pentru tarani.
Dreptul obisnuielnic a stabilit reguli care au reusit sa asigure cointeresarea membrilor familiei la marirea si consolidarea patrimoniului stramosesc. Urmarind sa creeze ceea ce mai tarziu se va numi bunul de familie, cutumele romanesti stabi-lesc regula ultimogeniturii: casa parinteasca revenea fiului cel mai mic, care insa era obligat sa contribuie la constructia caselor fratilor mai mari si sa-i ingrijeasca si sa-i inmormanteze pe parinti.
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Cum am precizat deja, mostenirea avea reguli unitare atat pentru proprietarii feudali, cat si pentru taranii liberi, ale caror proprietati nu se deosebeau de ale celor dintai, prin origine, ci doar prin suprafetele stapanite, cat si pentru taranii din obstile aservite, cu deosebirea ca fondul funciar stapanit de acestia din urma nu constituia un drept de proprietate, ci unul de folosinta (un fel de ius utendi).
De cele mai multe ori patrimoniul parintilor era impartit inainte de decesul acestora. Acest sistem, care producea efecte cand antecesorii erau inca in putere, conducea la de multe ori la inexistenta sau la transarea fara probleme a litigiilor privitoare la succesiuni.
Deosebit de ceea ce se lasa ca patrimoniu succesibililor era partea sufletului, care constituia cota din mostenire lasata pentru implinirea datoriilor crestinesti dupa moarte: pomeniri si pomeni.
Mostenirea putea fi legala sau testamentara.
3.3.2. Mostenirea legala
Mostenirea legala desemna succesiunea care se facea in lipsa vreunui testament al defunctului (ab intestat). In aceste conditii erau chemati la sa culeaga patrimoniul lui de cuius in urmatoarele clase de mostenitori:
a). Mostenitori legitimi: - descendenti
- ascendenti
- colaterali
Descendentii sunt cei coboratori in linie directa din acelasi autor comun. Intre ei, cei mai apropiati trec inaintea celor mai indepartati. Dar, daca un descendent de primul grad a murit inaintea lui de cuius, copiii lui vin prin reprezentare, in concurs cu unchii si matusile. Descendentii isi imparteau bunurile per capitas, iar daca unul din ei decedase anterior lui de cuius, si lasase urmasi, mostenirea se impartea pe tulpini prin reprezentare si apoi pe capete.
Copilul din afara casatoriei (copilul natural) venea numai la succesiunea mamei sale si a rudelor acesteia (si reciproc), nu si a tatalui. Infiatul se bucura de aceleasi drepturi ca si copilul rezultat din casatorie.
Ascendentii (parintii, bunicii si strabunicii defunctului) inlaturau in general pe colaterali de la mostenire.
Colateralii cu vocatie succesorala erau atat cei privilegiati (fratii si surorile), dar si cei ordinari pana la gradul IV (verisorii primari).
b). Sotul supravietuitor. Drepturile succesorale ale so-tului supravietuitor nu pot fi prezentate cu precizie. Cota ce ii revenea varia intre ¼ si ½ din masa succesorala.
c). Autoritatea publica (domnul) culegea mostenirea in lipsa testamentului sau a rudelor lui de cuius.
Mostenirea fara succesori devenea desherenta, adica trecea in patrimoniul domnului, ulterior al domniei.
In principiu nu se facea deosebire intre sexe, dar in Tara Romaneasca si in regiunea Fagarasului (intre secolulXV si secolulXVII) regula egalitatii sexelor a fost atenuata de privilegiul masculinitatii.
Privilegiului masculinitatii impunea ca descendentii de sex masculin sa mosteneasca mosia parinteasca, iar fetele urmau sa fie inzestrate fie de parinti sau dupa moartea acestora de catre frati. Principiul feudal al masculinitatii putea fi insa eludat prin practica infratirii de mosie - institutie des intalnita in Tara Romaneasca, prezenta uneori si in Transilvania.
Pentru evitarea pradalicii (trecerea succesiunii pe seama domniei in lipsa urmasilor de sex masculin) se recurgea la fictiunea juridica, solicitata domnului, a preschimbarii fetei in baiat. Uneori se recurgea la "infratirea" descendentilor de sex diferit, tatal "infratea fetele cu feciorii" "ca sa fie frati la un loc nedespartiti", ceea ce avea drept efect crearea unui drept egal la succesiunea parintilor.
Daca defunctul lasa in urma sa copii din mai multe casatorii, succesiunea se impartea intre toti copiii sai.
Mostenirea legala a serbilor avea ca obiect in toate cele trei Tari Romane numai bunurile mobile si ameliorarile (vii, plantatii, mori etc.) pe care ei le adusesera mosiei pe care acestia lucrasera; fondul funciar apartinea proprietarului feudal. Mostenirea serbului era impartita dupa regulile dreptului comun, iar in cazul in care acesta murea fara urmasi, patrimo-niul sau revenea stapanului de mosie.
Desi dreptul cutumiar nu cunostea alte reguli de succesiune pentru nobili si altele pentru taranii liberi, totusi in Transilvania dupa cucerirea maghiara au aparut pe cale cutumiara unele norme specifice feudale, reluate apoi de dreptul scris, ce urmareau conservarea fondului funciar mostenit in stapanirea familiilor nobiliare si asigurarea transmiterii pe linie masculina a bunurilor donative primite de la rege in vederea indeplinirii unor servicii militare. De aceea, se impune pe o scara larga in materie succesorala principiul masculinitatii, justificat mai ales prin considerente militare: "femeile si fetele nu obisnuiesc si nu pot sa ostaseasca cu armele si sa lupte cu dusmanii".
3.3.2. Mostenirea testamentara
Succesiunea testamentara apare dupa consolidarea proprietatii individuale in cadrul obstilor satesti, iar folosirea testamentului pe scara din ce in ce mai larga merge paralel cu procesul de descompunere a obstii si a disolutiei treptate a proprietatii devalmase. Un factor care a influentat extinderea folosirii testamentelor a fost cel religios, care indemna pe credinciosi sa lase danii lacasurilor de cult, in special mana-stirilor, in scopuri spirituale - slujbe pentru iertarea pacatelor si odihna sufletului.
Desi principiul libertatii de a dispune de patrimoniu rezulta din normele dreptului cutumiar, totusi uneori el este reafirmat cu ocazia judecarii unor procese de catre domn sau de catre episcopat, intarindu-i astfel eficacitatea si pe cale de precedent judiciar.
Testamentul era cunoscut in documente sub numele de carte, zapis, diata.
Cele mai vechi testamente s-au facut pe cale orala, "cu limba de moarte". Testamentul putea fi intocmit si in scris ca un act solemn, fie fata de martori, al caror nume varia, fie inaintea autoritatii de stat (domnul, voievodul Transilvaniei, sfatul domnesc) sau bisericesti.
Din dorinta de a pastra bunurile de familie, testatorul folosea adesea substitutia fideicomisara prin care persoana instituita ca mostenitoare era obligata sa pastreze bunurile primite si la moartea sa sa le transmita unei terte persoane numita substituit.
Serbii puteau sa-si intocmeasca un testament numai cu privire la bunurile casnice, fara prea mare valoare economica, si la inventarul lor agricol, de imbunatatirile aduse de ei mosiei (case, plantatii, vii etc.) si asupra carora aveau un drept de folosinta. Ei nu puteau dispune in favoarea unor terti deoarece in acest fel ar fi adus un prejudiciu proprietarului feudal. In schimb, asemenea ameliorari treceau in temeiul dreptului cutumiar succesorilor lor legali pentru ca in astfel de situatii interesele stapanului de mosie nu erau stirbite.
3.3.4. Mostenirea monahilor
Mostenirea monahilor constituia o exceptie de la regula ca mostenirea se deschide mortis causa. Ruperea de lume care o presupunea monahismul determina moartea civila.
Vladicilor (episcopi, arhiepiscopi, mitropoliti), facand obli-gatoriu parte din cinul monahal, li se aplicau si lor aceste dispozitii, cu precizarea ca succesiunea revenea scaunului arhieresc ultima data ocupat.
Aceste prevederi nu erau altele decat cele stabilite de canoanele Bisericii Ortodoxe si legiuirile bizantine.
