1. Notiunea raspunderii juridice
Raspunderea ca si notiune, are un continut complex, tratat pe larg, din diferite perspective, in cadrul mai multor stiinte, in incercarea de a clarifica si a aprofunda cate o fateta a acestui concept.
Raspunderea juridica reprezinta, alaturi de raspunderea morala, spre exemplu, unul dintre tipurile de raspundere sociala, poate cel mai important. Pentru uzul studentilor din anul I, vom incerca sa facilitam apropierea de institutia raspunderii juridice, urmand ca, pentru aprofundare, cititorii sa fie indrumati spre tratele fundamentale in domeniu .
Raspunderea, ca si responsabilitatea, sunt notiuni filozofice al caror continut s-a circumscris, de cele mai multe ori, cu ajutorul notiunilor de liber arbitru, discernamant si liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui individ sau tragerea lui la raspundere pentru anume fapta nu se poate concepe decat in conditiile in care acesta a actionat liber si in deplina cunostinta de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evolutia raspunderii juridice evidentiindu-se rolul raspunderii juridice si al sanctiunii administrate de stat in ruperea cercului vicios al razbunarii, ca metoda primitiva de tragere la raspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al statului de a utiliza forta si de a executa sanctiunea este considerat momentul nasterii raspunderii juridice.
O alta abordare a raspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat notiunea de raspundere sociala ca raspundere a individului in fata societatii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei societati. Raspunderea si sanctiunea apar ca doua ipostaze ale aceluiasi fenomen. Raspunderea politica, raspunderea morala, raspunderea juridica sunt tipuri de raspunderea sociala. Dreptul societatii si al statului de a impune raspunderea juridica si de a aplica sanctiunea a fost justificat prin interesul societatii de a se apara impotriva acelora cere o vatama.
Stiintele juridice de ramura, trateaza, fiecare forma specifica de raspundere juridica, iar Teoria generala a dreptului, iintr-un efort de sinteza, isi propune sa defineasca si sa circumscrie cat mai exact notiunea de raspundere juridica in scopul clarificarii acestei notiuni pe cat de complexa, pe atat de necesara sistemului juridic si societatii, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la indeplinire de buna voie de catre cetateni, din convingerea ca ele exprima valorile de just si echitabil, sau de teama sanctiunii ce ar trebui suportata. Atunci cand, in urma incalcarii unei norme juridice, organele de stat intervin prin aplicarea unei sanctiuni, raspunderea juridica se concretizeaza. Pentru a delimita cele doua tipuri de relatii ce pot interveni intre subiectele de drept si stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrangerea publica, in ramura penala s-au propus notiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situatia inj care persoanele fizice sau juridice isi indeplinesc de bunavoie obligatiile - si raport juridic de conflict - pentru cazul in care este necesara interventia coercitiei etatice .
Raspunderea juridica a fost definita ca o situatie juridica , ca un raport juridic sau ca o institutie juridica complexa, ca un sistem complex de norme . Ea consta in reactia de reprimare venita din partea societatii, fata de o actiune umana care contravine unei norme, actiune imputabila, in principal, individului. Doctrina romaneasca a imbratisat, in mod predominant, opinia ca raspunderea juridica reprezinta un raport juridic de constrangere care are ca obiect sanctiunea juridica , ca un complex de drepturi si obligatii conexe care se nasc - potrivit legii - ca urmare a savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice in scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a indrumarii membrilor societatii in spiritul respectarii ordinii de drept .
Fapta ilicita ce reprezinta fundamentul raspunderii juridice consta in neindeplinirea unei obligatii impuse de lege, adica in incalcarea cu discernamant a unei norme juridice. Astfel, raspunderea juridica apare ca obligatia subiectului de a indeplini indatorirea care inlocuieste o indatorire anterioara neindeplinita, deci, asemenea unei novatii, cum arata prof. Djuvara . Incalcarea normelor legale, in sens larg, constituie singurul temei al raspunderii juridice. Eficacitatea normelor juridice este, in mod determinant, legata de existenta sanctiunilor si a unui cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem institutionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea juridica inseamna si un ansamblu de mecanisme si institutii specializate, abilitate sa aplice sanctiunile corespunzatoare in cazul unei conduite care infrange exigentele modelului de comportament prescris.
2. Principiile raspunderii juridice
Principiul legalitatii a fost formulat initial in ramura penala sub forma adagiului nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Astazi principiul are valoare constitutionala si este valabil in toate ramurile de drept.
Principiul raspunderii subiective sau principiul raspunderii pentru faptele savarsite cu vinovatie consta in aceea ca nimeni nu raspunde decat daca i se imputa si i se dovedeste o greseala si numai in limitele vinovatiei sale. Respectarea acestui principiu contribuie in mod esential la realizarea scopului educativ al raspunderii juridice.
Principiul raspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecare raspunde doar pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atat o raspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art. 1000 s.u. Cod civil}.
Conform prezumtiei de nevinovatie nimeni nu poate fi tras la raspundere juridica, nimanui nu i se poate aplica o sanctiune pana cand nu i se dovedeste vinovatia. Prezumtia de nevinovatie este o prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumtie se concretizeaza, din punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau reclamantului, procurorului, partii vatamate etc., in functie de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justetei sanctiunii sau al proportionalizarii sanctiunii cu fapta, cu rezultatul ei, precum si cu gradul de vinovatie al autorului faptei reprezinta un alt principiu comun tuturor formelor de raspundere juridica.
Principiul conform caruia unei singure violari a normei juridice ii corespunde o singura imputare se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sanctionat de doua ori pentru aceeasi fapta (non bis in idem). Se admite insa cumulul formelor raspunderii juridice in cazul in care prin aceeasi fapta sunt incalcate mai multe norme juridice. Astfel, daca un salariat, aflat in exercitiul atributiunilor de serviciu, savarseste o infractiune, el va trebui sa suporte, pe langa pedeapsa penala corespunzatoare infractiunii savarsite, si o sanctiune civila patrimoniala, corespunzatoare obligatiei de reparare a prejudiciului produs prin infractiune, precum si o alta sanctiune disciplinara specifica normei de dreptul muncii incalcate prin neindeplinirea intocmai a atributiunilor de serviciu.
Principiul celeritatii tragerii la raspundere porneste de la ideea ca momentul aplicarii sanctiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al savarsirii faptei, pentru ca sa se produca efectul sanctionator, si mai cu seama efectul preventiv al tragerii la raspundere juridica. Scopul aplicarii sanctiunii consta in repararea, pe cat posibil, a prejudiciului suferit, dar si in prevenirea unor noi incalcari a normelor juridice de catre autorul faptei - preventia individuala - sau de catre alte persoane - preventia generala -. Aceste scopuri nu pot fi atinse pe deplin decat daca procesul de descoperire a celui vinovat si de aplicare a sanctiunii se desfasoara cu rapiditate, dovedind capacitatea societatii de a reactiona rapid la incalcarea normelor edictate de autoritatile sale. Trecerea unui timp prea indelungat de la savarsirea faptei ilicite poate determina pierderea probelor sau intervenirea prescriptiei raspunderii juridice.
Alaturi de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii specifice raspunderii penale, administrative etc. care se studiaza de catre stiintele juridice de ramura.
3. Formele raspunderii juridice
Notiunea de raspundere juridica apare, asa cum am aratat anterior, ca rezultat al sintetizarii tipurilor de raspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecarei ramuri de drept. Astfel, s-a remarcat ca aproape fiecarei ramuri de drept i se poate atribui propria forma de raspundere juridica. Astfel natura normei juridice incalcate determina genul raspunderii juridice: raspundere civila, penala, administrativa, de dreptul muncii, comerciala etc.
Alaturi de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice incalcate, si alte criterii mai pot fi utilizate pentru a determina formele raspunderii juridice. Putem deosebi raspunderea juridica de drept public de raspunderea juridica de drept privat daca tinem cont de apartenenta normei de drept incalcate la una din cele doua mari diviziuni ale dreptului: public sau privat. Apoi este posibila detasarea raspunderii individuale de cea colectiva in functie de subiectul caruia ii incuba raspunderea: unei persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o data cu intrarea in vigoare a noului Cod Penal, se va putea vorbi de existenta in dreptul romanesc a unei raspunderi penale colective in sensul ca persoana juridica va putea fi subiect al raspunderii penale.
Ramanand la delimitarea clasica a formelor raspunderii juridice in functie de natura normei incalcate, vom trece in revista cateva din cele mai des intalnite forme de raspundere in dreptul romanesc, pentru ca proaspatul student sa se poata familiariza cu aceste notiuni de baza.
Raspunderea civila poate fi delictuala sau contractuala.
Raspunderea civila delictuala are ca fundament o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, autorului faptei revenindu-i obligatia de a repara prejudicial cauzat prin fapta sa, a celui pentru care raspunde, a animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre deosebire de raspunderea penala care intervine doar in cazul savarsirii unei infractiuni, adica a unei fapte incriminate de legea penala, raspunderea delictuala poate interveni pentru orice fapta ilicita ce a cauzat un prejudiciu.
Raspunderea civila contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei conventii, prejudiciul fiind cauzat chiar de aceasta neexecutare a clauzei contractuale.
Raspunderea civila prezinta o deosebita importanta deoarece constituie dreptul comun in materie de raspundere patrimoniala, pentru celelalte tipuri de raspundere juridica de ramura .
Raspunderea penala are ca temei savarsirea unei infractiuni, adica a unei fapte prevazute de legea penala, care prezinta pericol social si care este savarsita cu vinovatie. Sanctiunea specifica dreptului penal este pedeapsa privativa de libertate sau inchisoarea si se poate aplica doar persoanei fizice .
In cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat notiunea de raspundere administrativa ca forma a raspunderii juridice care intervine in cazul incalcarii unei norme de drept administrativ. Aceasta poate fi o raspundere contraventionala, materiala sau disciplinara.
Raspunderea administrativa contraventionala intervine doar in cazul savarsirii unei contraventii, adica a unei fapte reglementate de lege ca si contraventie. Cele mai intalnite sanctiuni contraventionale sunt amenzile contraventionale.
Alaturi de aceste doua forme de raspundere ce au ca obiect o sanctiune represiva, raspunderea administrativa mai cunoaste si o a treia forma - raspunderea materiala, ce are ca obiect o sanctiune reparatorie - este vorba de raspunderea organelor administratiei publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale.
Raspunderea administrativ-disciplinara se fundamenteaza pe incalcarea unei obligatii de drept administrativ, pe savarsirea unei abateri administrative. Retragerea unei autorizatii sau inchiderea unei unitati economice sunt sanctiuni administrativ-disciplinare atunci cand nu insotesc aplicarea unei sanctiuni contraventionale.
In dreptul muncii s-a fundamentat raspunderea disciplinara si raspunderea patrimoniala (materiala). Raspunderea disciplinara intervine in cazul in care un salariat savarseste cu vinovatie o abatere disciplinara. Raspunderea disciplinara este o raspundere de natura contractuala, bazata pe contractul de munca. Sanctiunile disciplinare pot merge de la mustrare si avertismentul scris pana la concediere. Raspunderea disciplinara isi are izvorul prioritar, in normele Codului Muncii.
Raspunderea patrimoniala, ca si cea disciplinara, isi are izvorul tot in Codul Muncii. Aceasta consta in obligatia salariatilor de a repara pagubele materiale produse angajatorului din vina si in legatura cu munca lor.
Atunci cand s-a constatat savarsirea unei fapte ilicite, persoana vinovata va trebui sa suporte o sanctiune corespunzatoare. Sanctiunea reprezinta instrumentul de realizare a raspunderii juridice, obiectul acestui raport juridic de constrangere, iar scopul sanctiunii poate fi represiv, preventiv, educativ sau reparatoriu.
Desi notiunile de pedeapsa si sanctiune sunt sinonime, totusi, in drept, sanctiunea apare ca o categorie generala, in timp ce pedeapsa reprezinta o sanctiune tipica ramurii penale.
In functie de norma juridica incalcata, sanctiunile vor fi de drept civil, precum despagubirea, restituirea bunurilor sau restabilirea situatiei anterioare, penala ( pedepse, masuri de siguranta sau educative), administrativ (amenda sau avertismentul, mustrarea, confiscarea etc.). In dreptul muncii se aplica sanctiuni precum mustrarea, diminuarea salariului sau concedierea, iar in dreptul constitutional - suspendarea sau demiterea din functie, spre exemplu.
4. Conditiile raspunderii juridice
Raspunderea juridica, in oricare din formele sale, se concretizeaza daca sunt indeplinite cateva conditii referitoare la fapta ilicita, la rezultatul vatamator, la legatura cauzala dintre fapta si rezultat si la subiectul raspunderii juridice, respectiv la capacitatea sa de a raspunde si la vinovatia sa. In plus este necesar sa nu intervina nici una din cauzele exoneratoare de raspundere.
Fapta ilicita, sau conduita ilicita reprezinta fundamentul obiectiv raspunderii juridice, in lipsa unei exteriorizari a relei intentii, raspunderea juridica nu se poate materializa, gandul vinovat poate determina eventual, raspunderea morala, ca forma a raspunderii sociale.
In general, fapta ilicita consta intr-un comportament (actiune sau inactiune) care nesocoteste o prevedere normativa. Caracterul ilicit al faptei se stabileste in functie de dispozitia normei. Astfel, daca norma interzice o actiune (norma prohibitiva), conduita ilicita va consta in chiar actiunea prohibita. Tot astfel, in cazul normelor ce impun o actiune, a normelor onerative, inactiunea determina aplicarea sanctiunii. Este cazul medicului de garda care nu acorda bolnavului internat de urgenta asistenta medicala necesara. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului de drept sa aleaga o conduita din mai multe posibile, au fost avute iin vedere cu o ocazia studierii normei juridice.
In functie de natura normei incalcate, faptele ilicite pot fi infractiuni, contraventii, abateri disciplinare, delicte civile etc.
O a doua conditie necesara pentru a interveni raspunderea juridica consta in cauzarea unui rezultat vatamator, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fie societatii in ansamblu. In unele ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, este obligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el material sau moral, atat ca existenta, cat si ca intindere; in schimb, in cazul dreptului penal, nu este necesara totdeauna probarea unui prejudiciu, crearea starii de pericol ca urmare a savarsirii infractiunii poate fi suficienta pentru a interveni raspunderea penala.
Intre fapta ilicita si prejudiciul suferit trebuie sa existe o legatura cauzala in sensul ca prejudiciul trebuie sa fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirea legaturii cauzale nu este la fel de facila in toate cazurile. Astfel, in cazul prejudiciilor la care concura mai multi factori, printre care se poate afla si culpa proprie a victimei, este mai dificil a stabili care dintre acesti factori a avut caracter determinant si care a facilitat doar producerea rezultatului. Pentru a usura acest proces de analiza, s-a dovedit utila folosirea notiunilor de « cauza » si « conditie ». Astfel, se considera cauza a prejudiciului acela dintre factorii interveniti care a putut determina in mod direct si nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul care a influentat, favorizand producerea rezultatului, este considerat ca a avut doar rolul de conditie in producerea prejudiciului. Atat actiunea cat si inactiunea pot avea caracter cauzal.
Alaturi de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni raspunderea juridica, este necesara stabilirea existentei vinovatiei, considerata uneori fundamentul subiectiv al raspunderii.
Rudolf von Ihering arata ca fapta ilicita trebuie sa fie constienta. Vinovatia consta in atitudinea psihica a autorului faptei fata de propria conduita si de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovatia au fost in modul cel mai clar definite de catre normele de drept penal. In acest act normativ se stabileste ca atitudinea negativa a autorului faptei fata de conduita sa si de rezultatul acesteia poate lua forma intentiei sau a culpei. Intentia este considerata directa atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale si il urmareste. Atunci cand acesta prevede rezultatul faptei sale, nu-l urmareste, dar il accepta, ne aflam in fata intentiei indirecte. Culpa intervine atunci cand faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu il urmareste, sperand in mod usuratic ca el nu se va produce (imprudenta) sau atunci cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei, desi trebuia si putea sa-l prevada (neglijenta).
Intentia este forma cea mai grava a vinovatiei si, deseori faptele ilicite sunt intentionate numai atunci cand se dovedeste intentia autorului lor. Culpa, ca ipostaza mai putin grava a vinovatiei, determina, de cele mai multe ori, o forma mai usoara a raspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.
In ramura civila, intentia rea poarta numele de dol sau viclenie, iar culpa apare sub denumirea de greseala, imprudenta, nepricepere sau neatentie, in mod traditional acoperind si forma intentiei din ramura penala .
In situatia in care sunt indeplinite cumulativ toate aceste conditii, se poate aplica sanctiunea. Trebuie subliniat faptul ca aplicarea sanctiunii juridice, indiferent de ramura juridica sau de tipul sanctiunii, nu este posibila in afara raspunderii juridice a persoanei, ci numai in cadrul si ca o consecinta a acesteia .
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sanctionat daca se va putea stabili existenta vreuneia din cauzele care exclud existenta raspunderii juridice. Unele din aceste cauze afecteaza discernamantul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea, betia involuntara) sau vointa acestuia (eroarea de fapt, constrangerea fizica sau moravurile), altele justifica fapta (starea de necesitate, legitima aparare), in vreme ce altele afecteaza legatura cauzala dintre fapta si rezultatul vatamator (cazul fortuit).
Constituie cauze care inlatura caracterul penal al faptei: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia totala involuntara, minoritatea si eroarea de fapt .
In materia civila, in dreptul muncii sau in dreptul administrativ mai sunt considerate cauze exoneratoare de raspundere exercitarea unui drept, fapta unui tert sau fapta victimei, indeplinirea unei indatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritate competenta (ordinului de serviciu) .
Minorul sub 14 ani nu poate raspunde juridic. Minorul peste 14 ani raspunde din punct de vedere civil, alaturi de reprezentantul sau legal, parinte sau tutore, in cazul raspunderii delictuale, nu insa si in cazul raspunderii contractuale . In materia dreptului muncii, minorul poate raspunde de la varsta de 15 ani, cand poate deveni salariat, cu acordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul raspunde daca a implinit varsta de 16 ani, iar daca are peste 14 ani, raspunde numai daca i s-a dovedit discernamantul. Motivatia pentru care legea apara de raspundere juridica persoanele minore este ca aceste persoane nu au dezvoltat discernamantul necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot incheia acte juridice si nu raspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelasi motiv, al lipsei discernamantului necesar. Lipsa discernamantului se traduce in imposibilitatea persoanei de a-si da seama de semnificatia faptei sale sau de a-si dirija vointa.
Betia involuntara intervine in situatia in care discernamantul autorului faptei este afectat de ingerarea sau inhalarea unei substante alcoolice, halucinogene etc., independent de vointa lui.
Constrangerea fizica sau morala sunt cauze ce exonereaza de raspundere juridica atunci cand, fiind exercitata asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezista sau nu le-a putut inlatura.
Legitima aparare inlatura raspunderea penala sau contraventionala atunci cand se stabileste ca autorul a savarsit fapta ilicita ca raspuns la un atac material, direct imediat si injust indreptat impotriva sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitima aparare, este obligatoriu ca atacul sa provina de la o persoana fizica responsabila. In caz contrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de necesitate. Legitima aparare, inlaturand caracterul ilicit al faptei, inlatura si raspunderea de natura civila .
Starea de necesitate intervine atunci cand autorul faptei ilicite este amenintat el, o alta persoana, sau bunurile acestora, de un pericol grav si iminent, care nu poate fi inlaturat altfel. Aflat in starea de necesitate, faptuitorul isi da seama de rezultatul faptei sale ilicite, dar il accepta, in dorinta de a salva o valoare mai importanta decat cea a prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atat in ramura penala, cat si in ramura civila.
Cazul fortuit exonereaza de raspundere deoarece reprezinta o circumstanta care, alaturandu-se actului faptuitorului, determina caracterul ilicit al acestuia sau rezultatul vatamator. Este cazul tractoristului care, arand, descopera un obuz ramas ingropat din timpul razboiului, obuz care explodeaza, ranind o alta persoana sau distrugand un bun material. Este, de asemenea, cazul persoanei care administreaza alteia o substanta toxica dintr-un flacon pe care fusese aplicata din eroare eticheta cu numele unui medicament. In asemenea cazuri, desi vatamarea produsa se inscrie printre urmarile actiunii sau inactiunii faptuitorului, totusi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv, fiind strain de constiinta lui si datorat unei imprejurari imprevizibile . In ambele cazuri este vorba de o cauza straina, neimputabila, asa cum prevede si C.civ., art. 1082 si urm .
Forta majora a fost considerata, in dreptul civil roman clasic, sinonima cu cazul fortuit .
In prezent, se considera ca forta majora reprezinta un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit, care exclude in intregime angajarea raspunderii, daca a fost cauza exclusiva a prejudiciului .
Distinctia dintre cele doua prezinta interes daca avem in vedere ca, in dreptul penal, doar cazul fortuit inlatura caracterul penal al faptei, iar, in latura civila, raspunderea contractuala este inlaturata, in functie de contract, fie doar de forta majora, fie atat de forta majora cat si de cazul fortuit.
Eroarea de fapt exonereaza de raspundere atunci cand faptuitorul nu cunoaste existenta unei imprejurari de care depinde caracterul ilicit al faptei. Asa cum arata prof. C. Bulai, "nu exista eroare in caz de indoiala (dubiu). Nu poate fi considerata eroare incapacitatea sau neglijenta profesionala care a dus la greseala de calcul sau la aplicarea gresita a unui procedeu stiintific in exercitarea unei profesii sau meserii (inginer, farmacist, medic chirurg etc.) fiindca in astfel de cazuri exista obligatia legala pentru cei in cauza de a cunoaste realitatea" .
Eroarea de drept consta in necunoasterea sau cunoasterea gresita a unei norme de drept. Daca aceasta eroare poarta asupra unei norme de drept penal, ea nu inlatura caracterul penal al faptei.
Alaturi de aceste cauze care exclud existenta raspunderii juridice, mai pot interveni si alte circumstante care desi nu afecteaza temeiul obiectiv sau subiectiv al raspunderii juridice, totusi impiedica pronuntarea unei hotarari judecatoresti in sensul afirmarii vinovatiei faptuitorului. Spre exemplu, fie ca e vorba de un proces civil, penal, sau de alta natura, prescriptia raspunderii sau a dreptului la actiune, impacarea partilor sau retragerea actiunii/plangerii pot impiedica tragerea la raspundere a autorului faptei ilicite, datorita trecerii unei perioade de timp prea indelungate de la data incalcarii normei juridice - in cazul prescriptiei raspunderii sau a dreptului la actiune - ori datorita relatiilor dintre faptuitor si persoana prejudiciata, in celelalte cazuri.
Raspunderea juridica
Note de curs - Rezumat
1. Ce este raspunderea juridica
2. Formele raspunderii juridice
3. Principii generale ale raspunderii juridice
4. Conditiile raspunderii juridice
Introducere
Socrate afirma ca, fara respectarea unor reguli, statul nu poate dainui. Responsabilitatea este un principiu fundamental al dreptului, categoriile de raspundere si responsabilitate fiind necesare apararii valorilor sociale, ordinii sociale, ordinii de drept. In general normele juridice care formeaza ordinea de drept sunt respectate de bunavoie de catre cetateni, din convingerea ca ele exprima ceea ce este drept, sau de teama intervenirii sanctiunii. In aceste cazuri vorbim despre raspundere difuza. Atunci cand normele juridice sunt aplicate prin interventia organelor de stat, si raspunderea juridica devine concreta. Nerespectarea normelor juridice are manifestari multiple si motivatii complexe. Declansarea raspunderii juridice este o sarcina comuna a organelor statului si a particularilor, legea consfintind atat temeiul declansarii raspunderii, cat si limitele acesteia.
Originile si evolutia raspunderii juridice. Ce legitimeaza sanctiunea?
1. Ce este raspunderea juridica
Problema raspunderii (N.Popa) Incalcarea ordinii de drept aduce atingere unor interese particulare, intereselor generale etc.
Raspunderea juridica poate fi definita ca o reactie organizata a societatii fata de o fapta antisociala, institutionalizarea raspunsului fiind o necesitate.
Sensul frecvent al notiunii de raspundere este acela de obligatie de a suporta consecintele nerespectarii unor reguli de conduita, obligatie ce incumba autorului faptei contrare acestor reguli si care poarta totdeauna amprenta dezaprobarii sociale a unei asemenea fapte. Totusi, spunea N. Costin, acest sens duce la identificarea raspunderii cu sanctiunea; se scapa din vedere latura psihologica a raspunderii. Sanctiunea nu vizeaza decat un aspect al raspunderii: reactia societatii. Raspunderea si sanctiunea sunt doua fatete ale aceluia si fenomen, spun unii autori. Prof. Gh. Bobos afirma ca raspunderea si sanctiunea sunt doua notiuni diferite, prima constituind cadrul juridic pentru cea de a doua. Raspunderea este un raport juridic de constrangere, iar sanctiunea reprezinta obiectul acestui raport.
Raspunderea juridica poate fi definita ca un complex de drepturi si obligatii care - in conformitate cu legea - se nasc in urma savarsirii unei fapte ilicitesi care constituie cadrul de realizare a constrangerii de statprin aplicarea sanctiunii juridice .
2. Formele raspunderii juridice
In principiu, fiecarei ramuri a dreptului ii corespunde o forma de raspundere juridica: civila, penala, administrativa, constitutionala etc. Cu toate acestea, formele de raspundere juridica pot fi clasificate si dupa alte criterii; astfel, in functie de tipul sanctiunii, raspunderea poate avea caracter patrimonial sau nepatrimonial. Disciplinele de ramura se ocupa de problema sanctiunilor juridice. De asemenea, tot in cadrul disciplinelor de ramura, raspunderea juridica proprie ramurii este clasificata dupa diverse criterii. In dreptul civil se face distinctia intre raspunderea civila delictuala si cea contractuala, intre raspunderea personala si raspunderea pentru fapta altuia. Si in ramura penala se facea in trecut o distinctie intre infractiuni. Acestea puteau fi crime sau delicate. Aceasta impartire determina o clasificare similara a raspunderii penale. Aceasta distinctie nu mai este retinuta astazi de Codul penal, renuntandu-se la ea si in doctrina.. Cu toate acestea, si astazi exista in ramura penala sanctiuni foarte variate: principale si accesorii, privative de libertate, amenda etc. Prof. Nicolae Costin propune doua criterii pentru clasificarea tipurilor de raspundere juridica:
. Natura si importanta interesului lezat prin fapta ilicita si
. Particularitatile definitorii ale conduitei ilicite.
Alte distinctii se mai fac intre raspunderea de drept public si raspunderea de drept privat, raspunderea care incumba persoanelor si cea care incumba colectivelor . In dreptul muncii s-a formulat atat o raspundere materiala a amgajatului, cat si una disciplinara. Exista o raspunere interna si o raspundere internationala. Astazi aceasta din urma consta atat in indatorirea de a repara prejudicial, cat si in obligatia de a suporta unele sanctiuni, precum embargoul.
Deosebiri intre formele raspunderii juridice:
. Raspunderea penala este personala si se intemeiaza intotdeauna pe vinovatie, dar in domeniul civil, exista si raspundere obiectiva.
. Spre deosebire de celelalte tipuri de raspundere juridica de ramura, raspunderea penala nu implica totdeauna incalcarea unor drepturi subiective.
. Daca in dreptul penal statul reprima faptele antisociale, in dreptul civil, se apara interesele particularilor.
. Faptele penale trebuie incriminate prin norme juridice.
. Raspunderea civila este conditionata de producerea efecutului pagubitor (prejudicial), ceea ce nu este totdeauna valabil si pentru raspunderea penala. Aceasta poate intervene si in cazul tentativelor, spre exemplu, tentative de omor.
. Daca in dreptul penal se vorbeste despre intentie directa sau indirecta, in clelelalte ramuri ale dreptului, acest fapt nu prezinta importanta.
. In ramura penala, poate constitui temei al raspunderii doar nesocotirea normei juridice, pe cand in dreptul civil, temeiul raspunderii contractuale il constituie nesocotirea vointei partilor exprimata in contract.
. Daca in cazul majoritatii tipurilor de raspundere juridica persoanele fizice sau juridice de drept privat dau socoteala pentru faptele lor, raspunderea administrativa permite ca, din initiativa subiectilor de drept public sau, privat, organele statului sa raspunda pentru conduita lor ilicita. Tot in cadrul raspunderii administrative se detaseaza raspunderea contraventionala, ca forma a raspunderii pentru acele fapte considerate de legiuitor contraventii.
. Raspunderea de drept constitutional se detaseaza de celelalte tipuri de raspundere prin caracterul sau juridic si politic, deopotriva.
3. Principii generale ale raspunderii juridice
. Principiul legalitatii
. Principiul raspunderii subiective se refera la aceea ca nimeni nu raspunde decat daca i se imputa, i se dovedeste o greseala (raspunderea pentru culpa)
. Principiul raspunderii personale De principiu, fiecare raspunde doar pentru faptele sale; cu toate acestea, in ramura civila s-a formulat atat o raspundere pentru fapta altuia, cat si una pentru fapta animalelor sau a edificiilor ( art.1000 si urm. Din Codul civil)
. Prezumtia de nevinovatie
. Principiul proportionalizarii sanctiunii cu fapta, rezultatul ei, precum si cu conduita autorului acesteia.
. Principiul conform caruia unei singure violari a nornei juridice ii corespunde o singura impitare (dar se admite cumulul formelor raspunderii juridice )
. Principiul celeritatii tragerii la raspundere, pornindu-se de la idea ca momentul aplicarii sanctiunii trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al savarsirii faptei, pentru ca aceasta sa-si produca pe deplin efectul sanctionator si, mai cu seama, preventiv.
4. Conditiile raspunderii juridic
Pentru a interveni raspunderea juridica trebuie intrunite cumulativ urmatoarele conditii:
. Conduita ilicita sau fapta ilicita consta intr-un comportament (actiune sau inactiune) care nesocoteste o prevedere legala. Metoda stabilirii caracterului illicit al comportamentului se stabileste in functie de prescriptia normei. Astfel, de exemplu, daca norma interzice o actiune, conduita ilicita va consta in chiar actiunea prohibita ; daca, in conformitate cu norma permisiva, individual poate opta intre mai multe tipuri de conduita determinate, alegerea oricarui alt comportament este illicit .
. Vinovatia este o conditie subiectiva a raspunderii juridice care consta in atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de fapta sa si de consecintele ei. Vinovatia presupune discernamant si implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii subiectului, asumarea riscului comportamentului sau . Formele vinovatiei depend atat de ramura de drept din care face parte norma la care ne raportam, cat si de atitudinea subiectului raspunderii juridice. Astfel, in ramura dreptului penal vinovatia este definita sub doua forme: intentia si culpa. Intentia poate fi directa sau indirecta, iar culpa poate fi imprudenta sau neglijenta (culpa prin omisiune). In ramura dreptului civil, se foloseste termenul de culpa pentru vinovatie, sau cel de dol, pentru intentie.
. Legatura cauzala dintre fapta ilicita si rezultatul vatamator Este necesar ca rezultatul vatamator sa fie consecinta nemijlocita a actiunii subiectului de drept. Acest criteriu este necesar si obligatoriu. Pe baza lui putem deosebi faptul cauza de faptul conditie.
Imprejurari care exonereaza de raspundere:
. Minoritatea
. Alienatia mintala
. Legitima aparare
. Starea de necesitate
. Cazul fortuit
. Forta majora
. Constrangerea
Bibliografie:
Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului
1. Gheorghe Bobos, Teoria generala a dreptului, ed. Dacia, 1994 p.217-225.
2. Dumitru Mazilu, Teoria generala a dreptului, ERd. AllBack, 2000, p.199-212.
3. Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p.251-278
4. Francois Terre, Introduction generale au droit , 4e edition, Dalloz , Paris, p.430-431, p.441-462
5. Genoveva Vrabie si Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Stefan Procopiu, Iasi, 1995, p. 96-107.
Sofia Popescu, Teoria generala a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000
Eugeniu Sperantia, Filosofia dreptului
Al. Vallimarescu, Tratat de enciclopedia dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999
Francois Terre, Introduction generale au droit, Ed.Dalloz, Paris, 4eme edition, 1998
