Instanţa de control europeană este formată din judecători, fiecare stat membru al Consiliului Europei fiind reprezentat de câte un judecător câte un judecător , nu neapărat cetăţean al său, pe o perioadă de 6 ani. Judecătorii îşi exercită atribuţiile în nume personal, şi nu în numele ori în folosul statului care i-a numit. Cu toate acestea, judecătorul numit de către statul inculpat va face parte în mod obligatoriu din completul de judecată care va da decizia pe fond.
Curtea îşi desfăşoară activitatea jurisdicţională în trei formaţiuni de lucru :
- Comitetele de 3 judecători. Acestea judecă admisibilitatea plângerii, verificând îndeplinirea tuturor condiţiilor expuse în art. 34, 35. Prin votul unanim al acestor comitete, o plângere poate fi declarată inadmisibilă sau radiată de pe rol . Decizia este definitivă.
- Camere de 7 judecători. Dacă comitetul nu a decis în unanimitate inadmisibilitatea plângerii, cauza va fi deferită unei camere care se va pronunţa atât asupra admisibilităţii, cât şi asupra fondului plângerii. Decizia acesteia poate fi atacată, în baza art. 43, în termen de trei luni de la data deciziei, în cazuri excepţionale. Un comitet de 5 judecători care fac parte din Marea Cameră de 17 judecători, va examina cererea de recurs şi o poate accepta dacă cauza ridică probleme deosebite privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei . De asemenea, în aceleaşi împrejurări, Camera de 7 judecători se poate desesiza voluntar în favoarea Marii Camere.
- Marea Cameră de 17 judecători. Aceasta judecă cauzele care îi cu care este sesizată fie ca urmare a desesizării unei camere de 7 judecători, fie ca urmare a acceptări cererii de recurs. Deciziile Marii Camere sunt definitive, iar supravegherea executării lor cade în sarcina altui organ al Consiliului Europei, Comitetul de Miniştri.
2.2 Condiţiile de admisibilitate a plângerilor
Condiţiile de admisibilitate a plângerilor individuale sunt expuse în art. 34 şi 35 din Convenţie şi se raportează fie la calitatea procesuală a părţilor, fie la subsidiaritatea controlului european, fie la condiţii ce ţin se specificitatea controlului internaţional. Le vom examina pe rând în cele ce urmează.
2.2.1 Calitatea procesuală pasivă
Potrivit art. 34, plângerile se pot introduce de orice persoană care se pretinde victimă a unei violări din partea unui stat parte la Convenţie. Rezultă de aici că au calitatea procesuală pasivă doar statele semnatare ale Convenţiei, orice plângere îndreptată împotriva altei persoane fiind inadmisibilă pentru incompetenţă ratione personae. În aceste condiţii, se ridică două probleme aproape similare. Este Curtea competentă să judece plângeri bazate pe acte ce aparţin altor persoane fizice ori juridice decât statul? Este ea competentă să analizeze plângeri bazate pe acte ale unei organizaţii internaţionale?
Problema violărilor drepturilor fundamentale care emană de alte persoane decât statul, a născut anumite controverse doctrinare. În primul rând, trebuie subliniat că prin comportament al statului se înţelege orice act sau măsură dispusă de o autoritate de stat, indiferent dacă ea este legislativă, jurisdicţională ori administrativă . În al doilea rând, trebuie spus că posibilitatea violării drepturilor fundamentale ale altor persoane prin acte ce nu aparţin statului, nu este o ipoteză pur teoretică, ci apare frecvent în practică. Spre exemplu, atunci când o persoană supune o altă persoană la tratamente degradante ori inumane, atunci când o societate comercială interzice angajaţilor asocierea la un sindicat, atunci când o persoană aduce atingere proprietăţii alteia etc.
Într-o primă opinie, larg împărtăşită de doctrina germană, în astfel de situaţii, Convenţia nu este aplicabilă, întrucât asupra persoanelor vinovate nu apasă nici o obligaţie convenţională, întrucât acestea nu au semnat actul european . Se invoca în acest sens atât textul art. 1, potrivit căruia statele contractante recunosc tuturor persoanelor aflate sub jurisdicţia lor drepturile enumerate, or persoanele fizice sau juridice nu sunt nici state, nici nu au persoane sub jurisdicţia lor, cât şi prevederile art. 34, care se referă din nou la noţiunea de state.
Într-o a doua opinie, Convenţia leagă din punct de vedere al obligaţiei de a respecta drepturile fundamentale atât statele, cât şi alte persoane fizice ori juridice. Din faptul că acestea din urmă nu au semnat Convenţia, nu se poate trage concluzia că aceasta nu le este aplicabilă, altfel ar însemna ca ei să nu o poată nici invoca .
Împărtăşim şi noi aceasta opinie, însă cu unele precizări suplimentare. Considerăm că trebuie făcută o distincţie între statele în care Convenţia este integrată în sistemul juridic intern, cum este cazul în majoritatea statelor europene, şi statele în care Convenţia nu face parte din dreptul intern, ci rămâne doar un instrument internaţional - cazul Suediei, Danemarcei şi, până nu cu mult timp în urmă, al Marii Britanii. În primul caz, argumentul expus mai sus este valabil, deoarece Convenţia, ca orice altă normă juridică de drept intern, se adresează tuturor persoanelor şi nu doar statului. În schimb, în cazul statelor non-integratoare ar fi mai greu de afirmat că un act internaţional, care nu are valoare legislativă în statul în cauză, poate să creeze obligaţii în sarcina unei persoane.
Aceasta nu înseamnă însă că o plângere bazată pe îngrădirea unui drept de către o astfel de persoană ar fi inadmisibilă. În realitate, în baza obligaţiilor pozitive care sunt impuse statelor, acestea sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a asigura respectarea drepturilor fundamentale pe teritoriul lor. În consecinţă, atunci când o societate aduce atingere drepturilor sindicale, statul va răspunde pentru faptul că nu a intervenit la nivel legislativ ori administrativ pentru a asigura respectarea art. 11, şi nu pentru fapta propriu-zisă care nu îi este imputabilă. În schimb, societatea în cauză nu răspunde lipsindu-i calitatea procesuală pasivă. Argumentul este admis constant şi de Curte, care nu face nici un fel de distincţie după cum fapta incriminată este generată direct de către autorităţile publice, prin legi, decizii judecătoreşti ori măsuri administrative, ori constă în omisiunea de a interveni în anumite ocazii .
Situaţia actelor unor organizaţii internaţionale care aduc atingere drepturilor recunoscute prin Convenţie este mult mai neclară. Din nou, ipoteza nu este absurdă sau teoretică, putând apărea astfel de cazuri într-o mulţime de ipoteze: cu ocazia misiunilor de menţinere a păcii, se pot aduce atingere drepturilor la viaţă a persoanelor sau la libertatea vieţii private; instanţele din cadrul acestor organizaţii internaţionale pot aduce atingere drepturilor procesuale; politica de personal a acestora poate ridica probleme sub aspectul discriminării etc. O situaţie cu totul şi cu totul specială există în cazul Uniunii Europene, organizaţie cu domeniu de competenţe extrem de largi, precum şi acele instituţii internaţionale, precum Tribunalul pentru fosta Iugoslavia sau Curtea penală internaţională , care au fost create fără ca statele membre să cedeze vreo parte a suveranităţii lor.
Ca reguli generale, trebuie reţinute ab initio două aspecte: nici una dintre organizaţiile internaţionale nefiind semnatare ale Convenţiei, Curtea este incompetentă ratione personae să examineze plângeri îndreptate împotriva lor ; de asemenea, statele contractante nu sunt responsabile pentru acte ale unei organizaţii internaţionale din simplul fapt că acestea îşi au sediul pe teritoriul lor, întrucât nu are controlul operaţiunilor organizaţiei .
În consecinţă, problema violării Convenţiei se pune doar în raport de un stat membru al organizaţiei, în baza altor raporturi decât cele rezultând din locul în care se află sediul acesteia din urmă. Sunt posibile trei ipoteze în care un stat să poată fi tras la răspundere în faţa Curţii, în baza unor acte al altei organizaţii internaţionale:
- aderarea la organizaţia internaţională. Principiul potrivit căruia este interzis unui stat să îşi violeze obligaţiile internaţionale, derivând dintr-un tratat, prin aderarea la un al tratat este prevăzut în art. 30 din Convenţia de la Viena, fiind reluat şi de către jurisprudenţa de la Strasbourg. Comisia a declarat în repetate rânduri că dacă o parte contractantă încheie un acord internaţional care nu îi permite să se achite de obligaţiile ce decurg din Convenţie, încheierea acelui tratat poate să atragă răspunderea statului în cauză . Cu toate acestea, fosta Comisie s-a declarat în repetate rânduri incompetentă ratione materiae pentru a examina plângeri de acest gen, afirmând că transferul de suveranitate de la stat către o organizaţie de drept internaţional nu este incompatibilă cu Convenţia, dacă această organizaţie oferă o protecţie echivalentă a drepturilor omului. Iar, în cazurile cu care a fost sesizată şi care priveau Comunităţile europene ori organele ale acestora, s-a considerat că sistemul juridic al acestora nu numai că recunosc drepturile fundamentale, ci asigură şi controlul respectului lor . În plus, din jurisprudenţa mai veche s-ar putea trage şi concluzia că există o prezumţie, derivată din cea de bună-credinţă, conform căreia statele semnatare ale unui nou acord internaţional acţionează în sensul respectării de către aceasta a drepturilor fundamentale .
- Obligaţia pozitivă de a veghea la legalitatea actelor organizaţiei internaţionale. În baza principiului obligaţiilor pozitive asumate prin Convenţiei, statele sunt obligate să ia toate măsurile la nivelul lor de competenţă pentru a sigura respectarea deplină a obligaţiilor convenţionale. În materia actelor unui organism internaţional, pentru că statele nu le pot cenzura, această obligaţie se poate analiza două perspective: prevenirea actelor ilicite şi, eventual, represiunea contra autorilor acestora . Obligaţia de a prevenire a încălcării drepturilor fundamentale este o obligaţie de mijloace, şi nu una de rezultat , iar obligaţia de represiune a încălcării drepturilor fundamentale se reduce, de regulă, datorită imunităţilor de jurisdicţie de care beneficiază angajaţii organismelor internaţionale, la proteste pe cale diplomatică .
- Punerea în executare a deciziilor luate de către o organizaţie internaţională. În raport de prima ipoteză prezentată, aceea a aderării la o organizaţie internaţională, reamintim că s-a decis că nu există o violare a Convenţiei dacă în cadrul acelei organizaţii există o protecţie adecvată a drepturilor fundamentale. În consecinţă, dacă statele sunt chemate să pună în executare o deciziei a organizaţiei respective, în principiu, ele nu răspund dacă decizia a fost luată prin încălcarea Convenţiei, Comisia afirmând că este contrar chiar ideii de transfer de suveranitate ca statele să poate controla deciziile organizaţiei căreia i-au transferat o parte din suveranitate lor . Totuşi, se apreciază în doctrină, în baza unor principii formulate de Curte, că atunci când violarea Convenţiei este flagrantă, statele sunt în măsură să cenzureze decizia organizaţiei internaţionale sau, în lipsa cenzurii, sunt chemate să răspunde în baza Convenţiei .
În baza acestor principii generale, organele de la Strasbourg s-au declarat, după cum am văzut incompetente material să judece orice plângere vizând activitatea administrativă ori jurisdicţională a Comunităţilor europene şi, mai apoi, a Uniunii Europene. Această opţiune, suspectată ca ar fi avut la bază un compromis de ordin politic, a fost intens criticată cu argumente, în opinia noastră, solide. S-a afirmat, în primul rând, că acea afirmaţie potrivit căreia incompetenţa materială a Curţii reiese din faptul că în cadrul organismelor comunităţilor se respectă drepturile omului, iar Curtea de Luxembourg are competenţe şi în materia drepturilor fundamentale este bizară. Pe de o parte, în sistemul intern al Curţii singurele norme juridice care au forţă obligatorie sunt cele expuse în Convenţie, normele comunitare neputând aşadar să aibă o valoare mai mare decât mijloc de interpretare . Afirmând constant drept principiu fundamental supremaţia dreptului, Comisia dă astfel efecte juridice unor norme care nu au valoare de lege pentru ea, ceea ce este criticabil şi riscă să atenueze din succesul sistemului european de protecţie a drepturilor fundamentale, în condiţiile în care Uniunea Europeană îşi sporeşte domeniul de competenţă în mod continuu .
Pe de altă parte, decizia este cu atât mai de neînţeles cu cât toate statele europene au un sistem intern de protecţie a drepturilor fundamentale, de cele mai multe ori complementar celui oferit de Convenţie şi, cu toate acestea, numărul mare al deciziilor Curţii de condamnare a statelor probează că orice sistem, oricât de bine închegat ar fi, lasă deschisă posibilitatea unor violări ale Convenţiei. Aşadar, simpla existenţă a unui sistem de protecţie la nivel comunitar nu este suficient pentru a lipsi de obiect o plângere adresată Curţii . O probă în plus este şi faptul că, într-o ocazie, cele două instanţe europene, de la Strasbourg şi de la Luxembourg, au avut prilejul să se pronunţe asupra aceleiaşi cauze, iar soluţia a fost diferită: instanţa comunitară a dat câştig de cauză statului, iar Curtea reclamantului .
În fine, se mai poate spune că este greu de explicat cum au putut statele comunitare să transfere comunităţilor obligaţii pe care şi le asumaseră printr-un tratat anterior, iar Curtea să considere că obligaţii decurgând din Tratatul de la Maastricht sunt superioare celor decurgând din ratificarea Convenţiei . Chiar organele comunitare au apreciat, în mod indirect, decizia organelor de la Strasbourg drept incorectă, întrucât imediat după decizia în cauză, Comisia Europeană a propus, reluând o idee mai veche din 1979, aderarea la Consiliul Europei şi ratificarea Convenţiei .
Tot în baza aceloraşi principii, s-ar părea că şi alte organizaţii internaţionale, tribunalele penale internaţionale, sunt imune la jurisdicţia Curţii. Fiind constituie prin tratate la care participă şi state din afara Consiliului Europei, iar tratatele de constituire asigură, cel puţin formal, anumite garanţii privind protecţia drepturilor fundamentale , probabil că decizia Curţii se va menţine pe linia declinării competenţei .
