2.1. Consideratii generale
Schimbul de produse dintre persoane, circulatia bunurilor, indeo-sebi dupa descompunerea obstilor satesti, si cristalizarea proprietatii private au fost realitati ce trebuiau sa se gaseasca si in drept.
Tot in ideea de echitate s-a nascut si institutia delictului sau cvasidelictului ca izvor al obligatiei, in sensul ca daca printr-o fapta a omului (directa sau indirecta) se cauzeaza altuia un prejudiciu, atunci acela care a cauzat prejudiciul la cererea celui prejudiciat este obligat la repararea lui. Asadar diferitele intamplari, fapte si legaturi dintre oameni, voite si nevoite, de o anumita importanta si cu anumite consecinte incep sa dobandeasca semnificatii juridice, devenind raporturi juridice.
Dupa cum am relevat supra, obligatia este raportul de drept in care o persoana numita creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti, numita debitor, sa execute prestatia de a da, a face, sau a nu face, iar in cazul neexecutarii ei sa recurga la forta de constrangere a statului.
In dreptul nostru cutumiar, izvoarele obligatiilor au fost contrac- tul si delictul.
2.2. Elementele constitutive ale contractului
2.2.1. SUBIECTELE
Subiecte ale contractului de vanzare-cumparare puteau fi orice persoane care aveau capacitatea juridica necesara, intre care sa se realizeze acordul de vointe, dar potrivit dreptului cutumiar, in cazul vanzarii unui pamant al casei parintesti, in baza dreptului de preemtiune (protimisis) era nevoie si de consimtamantul prealabil al rudelor si vecinilor. In caz contrar acestia puteau cere anularea contractului, restituind pretul cumparatorului ("aruncarea banilor").
2.2.2. OBIECTUL CONTRACTULUI
Obiectul contractului puteau fi atat bunuri imobile, cat si mobile, dar cum principala bogatie era pamantul, majoritatea contractelor aveau acest obiect. Obiectul contractului trebuia sa fie un bun in comercium, adica sa poata face obiectul comertului. Si in Evul Mediu erau lucruri care nu puteau face obiectul comertului (ex. teritoriul tarii, sceptrul domnitorului).
Bunurile furate si apoi vandute, de regula, se restituiau proprie-tarului, mai ales cand era vorba de biserici, iar cumparatorii de rea credinta erau sanctionati.
Obiectul contractului, indiferent de natura lui, trebuia sa fie determinat sau determinabil. Criteriile folosite nu erau insa intot-deauna precise si invariabile.
2.2.3. PRETUL
Un alt element al contractului este pretul. Acesta putea fi stabilit in bani, in lucruri sau in bani si lucruri. Faptul este lesne de inteles, daca avem in vedere imprejurarea ca in acea vreme moneda, chiar daca exista, era totusi o raritate, nu era un bun aflat in casa fiecaruia.
2.2.4. CONSIMTAMANTUL PARTILOR
In fine, un alt element al contractului era consimtamantul partilor. Acesta trebuia sa fie neviciat de dol, eroare sau violenta, oferta vanzarii si acceptarea ei trebuind sa se realizeze in deplina cunostinta de cauza. Asa se explica faptul ca, in chip stereotip, in documentele vremii, apar precizarile ca vanzarea s-a facut "fara impresurare sau asuprire", ori "de buna voie si nesilit de nimeni".
2.2.5. PROHIBITII LA VANZARE
Tot la fel, contractul de vanzare-cumparare era ingradit de unele prohibitii, cum ar fi:
- in Transilvania era necesar si consimtamantul membrilor de familie pentru realizarea vanzarilor de imobile;
- era necesar consimtamantul rudelor si vecinilor, in situatia in care fiinta dreptul de preemtiune;
- mosiile nu puteau fi vandute fara taranii dependenti;
- se interzicea cumpararea bunurilor furate;
- in cazul unor bunuri de valoare era necesar consimtamantul domnului sau al regelui, dupa cum am precizat la capitolul dreptului eminent al suveranului (ius eminens).
2.2.6. FORMA CONTRACTULUI
Cat priveste forma contractului de vanzare-cumparare, acesta era considerat valabil incheiat prin simplul acord de vointa al partilor, nefiind necesara forma scrisa a acestuia sau incheierea in fata auto-ritatilor. Dar pentru a se putea face dovada acestuia ori cand era necesar consimtamantul domnului (regelui), actele constatatoare ale contractului se incheiau de obicei in fata autoritatilor sub forma inscrisurilor sub semnatura privata intarite cu pecetile martorilor.
2.2.7. PUBLICITATEA
Publicitatea contractului de vanzare-cumparare, ca de altfel a tuturor categoriilor de contracte pe care le vom preciza mai jos, se realiza prin aldamas, adica a unei petreceri cu bautura la care participau martori anume alesi ori intamplatori, pentru a se pastra mai bine in amintire incheierea contractului si prin darea mainii.
2.3. INCHIRIEREA
Desi nu a avut raspandirea contractului de vanzare-cumparare, contractul de inchiriere a fost prezent in viata economica medievala, cutumele romanesti reglementandu-l sub influenta dreptului roman.
Contractul de inchiriere se prezenta sub diferite forme: inchirierea lucrurilor, a fortei de munca sau a unor lucrari in sensul contractelor de antrepriza.
O alta forma a contractului de inchiriere si cu o aplicabilitate mai frecventa era contractul de arenda. Se arendau diferite bunuri, cum ar fi: terenuri arabile, livezi, pasuni, crasme. Boierii sau persoanele arendau drepturi regaliene (domnesti) cum ar fi: minele, ocnele, vamile.
2.4. CONTRACTELE REALE
Dintre contractele reale, adica acele contracte pentru a caror for-mare pe langa acordul de vointa al partilor este necesara si remiterea materiala a lucrului, care este obiectul prestatiei uneia dintre parti, folosite in Evul Mediu si reglementate de cutuma, mentionam: contractul de depozit, imprumutul si contractul de schimb.
Frecvent practicat era contractul de depozit. Explicatia raspandirii lui rezida in incertitudinile si nesigurantele societatii medievale datorata pericolelor de tot felul. Acesta era si motivul pentru care pieirea bunurilor prin forta majora, caz fortuit nu implica nici o raspundere din partea depozitarului si nici a mostenitorului acestuia. In schimb, era interzis depozitarului sa foloseasca ori sa consume bunul lasat in depozit, raspunzand de riscurile pieirii acestuia din culpa sa.
Contractul de schimb, constand in transferul proprietatii unui bun in schimbul altui bun de la o parte contractanta la alta, a fost utilizat in Evul Mediu romanesc. Cutuma i-a dat o reglementare asemana-toare contractului de vanzare-cumparare. In general, obiectul con-tractului de schimb consta in terenuri, mosii, sate, robi, pravalii, tarani dependenti etc. Erau determinate de necesitati economice pentru o mai buna administrare a acestora.
Contractul de imprumut (comodat) s-a practicat frecvent odata cu aparitia monedei. Imprumuturile de bani insotite de stipularea unei dobanzi erau strans legate de acumularea capitalului comercial si camataresc. O particularitate a contractului de imprumutului de bani era aceea ca restituirea se putea face si in echivalent, adica prin bu-nuri imobile ori mobile, raportandu-se valoarea la sumele de bani imprumutate. Obiceiul pamantului nu a plafonat cuantumul doban-zilor.
Contractul de donatie este un contract cu titlu gratuit prin care una dintre parti transmite un drept din patrimoniul sau in patrimoniul celeilalte fara a primi un echivalent. Asadar o parte isi mareste patrimoniul sau, iar cealalta isi diminueaza patrimoniul (saraceste).
Dupa cum am mai precizat, liberalitatile erau frecvente in Evul Mediu. Ele se faceau de catre conducatorul statului sau de catre persoane particulare, avand ca obiect atat bunuri imobile, cat si bunuri mobile. Au fost situatii in care obiectul unui astfel de contract erau patrimonii intregi.
Specificul liberalitatilor consta in aceea ca in general acestea se realizau in scopul fidelitatii depline si pentru slujbe credincioase ori pentru servicii militare.
2.5. Delictele
Si in societatea feudala pentru aceste fapte era antrenata raspunderea. Nu este vorba despre o raspundere contractuala, deci in baza unui contract incheiat intre parti, ci de o raspundere extracon-tractuala numita raspundere delictuala.
Revenind la delicte ca izvor al obligatiilor, putem releva situatiile in care pentru uciderea sau schilodirea unei vite se ducea alta in schimb sau se platea in bani, pentru incendierea unei case din neglijenta focului facut pentru curatura vinovatul era obligat la dezdaunare. Tot la fel, in caz de vatamare din culpa a unei persoane, autorul era obligat la dezdaunarea celui vatamat.
In ce priveste raspunderea contractuala, potrivit cutumelor roma-nesti, aceasta era redusa la damnum emerges, (repararea pagubei efectiv produsa), nu si la lucrum cessans (beneficiul nerealizat).
Raspunderea delictuala viza si ea repararea pagubei, dar cum in aceasta materie nu putea fi vorba numai de paguba materiala, ci si de pagube morale, cuantumul, intinderea acesteia, era lasata de regula la invoiala partilor.
2.6. Garantia obligatiilor
In vederea executarii obligatiilor intocmai si la timpul stipulat in contract, contractele erau intarite de diferite garantii. In dreptul feu-dal garantiile erau de doua feluri: personale si reale.
Garantiile reale, ca de altfel si cele personale, dadeau o siguranta ca debitorul va executa contractul asa cum a fost conceput. Ele aveau ca obiect diferite bunuri imobile sau mobile ce serveau drept gaj, in vederea asigurarii executarii contractului. Pe langa terenuri, sate etc. erau considerate ca si garantii reale si familii de iobagi. In situatia in care la scadenta contractul nu se onora, bunul gajat (bunul garantat) trecea in proprietatea creditorului.
Garantiile personale erau acele garantii prin care se garanta de catre terte persoane numite chezasi care se angajau in numele debito-rului fata de creditor ca, in situatia in care acesta nu putea executa contractul, ele personal se obligau la executarea contractului. Explicatia garantiilor personale o gasim in sentimentul de solidaritate ce caracteriza diferite familii si in Evul Mediu.
