I. Caractere si definitie
Avand in vedere marea varietate de forme ce reglementeaza conduita omului in societate si multiplele interferente ce exista in reglementare, aprecierea si cunoasterea cat mai corecta a normei juridice implica reliefarea caracteristicilor ei specifice si detasarea normei de drept de celelalte norme sociale, prin determinarea locului acesteia inlauntrul sistemului normelor sociale.
Mai intai trebuie precizat faptul ca norma juridica este o norma sociala, ca aceasta reglementeaza raporturile dintre oameni si nu raporturile dintre om si bunuri, asa cum au sustinut unii autori, referindu-se la regulile care reglementeaza dreptul de proprietate. In realitate, aceste reguli nu privesc atitudinea sau comportamentul fata de bunuri, ci fata de ceilalti membri ai societatii cu privire la bunuri.
Normele juridice, ca toate celelalte norme sociale, au un caracter general sj impersonal.
Regulile de conduita sunt tipice, se aplica intr-un numar nelimitat de cazuri, indicand un anume comportament oricarei persoane ce se afla in situatia descrisa de ipoteza normei si nu numai unei anumite persoane.
Normele juridice, in principiu, se aplica unor cazuri nelimitate. Conduita generala, tipica, prevazuta de norma juridica urmeaza sa fie realizata in conditiile prescrise, atat timp cat norma este in vigoare. Ea se aplica ori de cate ori sunt intrunite conditiile prevazute in ipoteza ei. Daca astfel de conditii nu sunt intrunite niciodata, cu toate ca o norma exista materialmente, se afla inscrisa intr-un act normativ, ea nu are viata, pentru ca nu se aplica.
Normele juridice stabilesc drepturile si obligatiile celor ce intra in anumite raporturi sociale. In felul acesta ele devin un etalon cu ajutorul caruia statul apreciaza conduita cetatenilor in anumite situatii concrete .
In viata de zi cu zi conduitele sunt insa foarte variate, fapt pentru care aprecierea lor corecta si incadrarea lor in situatia prevazuta de norma, in modelul pe care acesta il ofera, nu este deloc usoara.
Caracterul general al normei face posibila, astfel, aplicarea ei unor ne¬numarate cazuri in care comportamentele prezinta un numitor comun. Gene¬ralitatea acesteia decurge, de altfel, si din caracterul ei impersonal, din faptul ca nu se refera la o anumita persoana, ci la oricare individ ce se gaseste in situatia descrisa in norma.
Generalitatea normei are diferite grade insa, ea se poate adresa, dupa caz, tuturor indivizilor dintr-o unitate statala, tuturor cetatenilor, unor categorii de persoane, unor organe sau chiar unor organe unipersonale. Astfel, de exem¬plu, articolul nr. 22 din Constitutia Romaniei, care consacra ca dreptul la viata, precum si dreptul la integritatea fizica si psihica ale persoanei sunt garantate, are o sfera foarte larga, aplicandu-se tuturor locuitorilor. O sfera larga are si art. 34 alin. 1, dar acesta se refera la cetatenii romani, si nu la toti locuitorii. Astfel, potrivit acestei prevederi cetatenii au drept de vot de la varsta de 18 ani (s.n.). Art. 9 din Codul familiei, interzicand casatoria alienatului mintal, debilului mintal si a celui lipsit vremelnic de facultatile mintale, restrange sfera de aplicare a acestei reguli la: 1) cei ce vor sa se casatoreasca si 2) din cadrul acestora, la cei afectati de maladiile enumerate in acest articol.
Cum aratam, unele norme se refera la anumite organe, cum ar fi, de exemplu, cele cuprinse in Titlul III, Capitolul I al Constitutiei noastre, referitor la Parlament (organ compus din Camera Deputatilor si Senat). Altele se refera la un organ unipersonal, cum sunt cele cuprinse in Capitolul II al aceluiasi Titlu, intitulat Presedintele Romaniei. Dar si aceste ultime norme au un caracter general, deoarece nu vizeaza o anumita persoana care detine aceasta functie la un moment dat, ci orice persoana care ar detine-o, cu¬prinzand o reglementare de principiu. Astfel, aici se prevede posibilitatea ocuparii acestei functii, conditiile ce trebuie intrunite pentru a o detine, competenta Presedintelui Romaniei etc.
De asemenea, trebuie precizat ca, spre deosebire de alte norme, cele juridice sunt susceptibile de a fi realizate prin forta coercitiva a statului, fapt determinat de importanta relatiilor pe care le reglementeaza si, de aici, de necesitatea atingerii scopurilor urmarite prin reglementare juridica de catre organul legiuitor. Aceasta posibilitate de a fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat nu trebuie inteleasa, insa, gresit, in sensul de realizare totala sau prioritara prin intermediul fortei coercitive. Recurgerea la forta apare, in cele mai multe situatii ca ultima ratio.
Normele juridice pot fi respectate de cei carora li se adreseaza pentru ca: l) le reflecta interesele, 2) pentru ca sunt convinsi ca sunt rodul unui Guvernamant legitim, care in mod firesc trebuie sa orienteze pe un fagas legal raporturile dintre membrii societatii , pentru ca inteleg scopul urmarit prin reglementare si doresc a contribui la atingerea lui , pentru ca se tem de constrangere etc.
La incalcare se ajunge oricum in mult mai putine cazuri, in orice fel de Guvernamant, decat se ajunge la respectare, deoarece statul este interesat, printre altele, sa creeze conditii favorabile respectarii. Desigur ca, recurgerea la constrangere depinde de foarte multe conditii, printre altele de caracterul mai mult sau mai putin democratic al statului, intr-un stat dictatorial sfera normelor ale caror cerinte sunt incalcate fiind mai larga, deoarece aceste norme nu reflecta decat interesele unui cerc foarte restrans de persoane.
In urma celor aratate, putem defini norma juridica ca o regula de conduita generala si impersonala, elaborata sau sanctionata, de un organ de stat competent, ce poate fi impusa la nevoie prin mijloace coercitive, regula prin intermediul careia se realizeaza reglementarea relatiilor dintre membrii unei societati, potrivit unor cerinte formulate constient la nivelul conducerii politico-statale.
III. Elementele normelor juridice
si formularea lor tehnico-juridica
A. Elementele normelor juridice
Pentru ca prin intermediul normei juridice se prescrie un comportament, o conduita ce trebuie adoptata in anumite imprejurari prevazute de aceasta, redactarea normei de drept trebuie astfel realizata incat interpretarea ei sa nu prezinte dificultati, sa se poata intelege cat mai exact exigentele legiuitorului.
Pentru ca o norma de drept sa fie clara, ea trebuie sa aiba o anumita structura logica, din care sa reiasa cat mai exact la ce imprejurari se refera sau la ce fel de persoane (calitatea subiectelor), ce comportament trebuie adoptat in aceste conditii si care sunt consecintele infrangerii vointei legiuitorului, a nerespectarii normei.
In principiu, structura logico-juridica a normei de drept cuprinde trei elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.
In dr internat public - sanctiunea apare mai rar - e un drept consensual, de altfel si in celellate ramuri de drept nu sanctiunea constituie fundamentul respecarii normei ci constiinta sb de dr - raluca miga besteliu dr international, 2003, p.6
Ipoteza raspunde la intrebarea in ce imprejurari sau caror categorii de persoane se aplica norma.
Dispozitia raspunde la intrebarea ce trebuie sa faca sau ce trebuie sa nu faca sau ce este abilitat sa faca cei ce se afla in situatia descrisa de norma.
Sanctiunea raspunde la intrebarea care sunt consecintele nerespectarii dispozitiei.
Ipoteza este acea parte a normei in care sunt descrise conditiile, imprejurarile sau faptele in prezenta carora se aplica dispozitia normei juridice, precum si categoria subiectelor la care se refera prevederile dispozitiei .
Dispozitia este acea parte a normei in care se prescrie un comportament (sau se indica unul din mai multe posibile) pentru toti cei ce se afla in conditiile prevazute in ipoteza.
In sfarsit, sanctiunea prevede consecintele nerespectarii dispozitiei.
Daca, in principiu, o norma juridica trebuie sa cuprinda aceste trei elemente, pentru ca imprejurarile in care se aplica, conduita pe care o prevede si consecinta nerespectarii ei sa fie cat mai clare pentru cei carora se adreseaza, trebuie sa precizam ca, de cele mai multe ori, normele de drept nu se prezinta in aceasta stare ideala, unele cuprinzand, dupa caz, ipoteza si dispozitia, ipoteza si sanctiunea, sau chiar numai dispozitia. Mai mult, unele dispozitii legale iau forma unor principii generale, a unor definitii, a unor clasificari etc. Altele stabilesc prevederi programatice, asa cum se intalneste uneori in cadrul legilor Constitutionale. Acest fapt determina existenta unei mari varietati de norme juridice, o diversitate atat de mare a modului in care acestea sunt formulate, incat, pe planul doctrinei, unele categorii de norme nici nu mai sunt recunoscute ca atare, nu mai sunt denumite norme, ci dispozitii legale (a caror existenta se desfasoara paralel cu cea a normelor propriu-zise ). Astfel, s-a ajuns sa se vorbeasca de norme in sens larg si norme in sens restrans, retinandu-se ca numai in acest din urma sens regula juridica se adreseaza direct conduitei oamenilor, pe cand acele dispozitii care stabilesc principii sau forme de organizare a unor organe de stat etc. se adreseaza indirect sau determina indirect conduita oamenilor. Astfel, I. Ceterchi, pornind de la ideea ca normele juridice se pot manifesta sub forma unor precepte de conduita, generale si impersonale, a unor principii caracteristice dreptului, arata ca in sensul restrans si propriu al cuvantului regula de conduita vizeaza direct comportarea oamenilor in anumite imprejurari ceea ce ne conduce la concluzia ca norma, inteleasa in sens larg, se refera indirect la conduita oamenilor.
Admitand ideea ca prevederile legale care formuleaza principii ale dreptului definesc notiuni, aproba planuri, regulamente etc. sunt norme juridice numai in sensul larg al acestei notiuni, nu trebuie sa minimalizam rolul lor normativ, ci doar sa evidentiem trasaturile lor deosebite fata de normele juridice care reglementeaza direct conduita oamenilor, creand modele de comportament a acestora . Aceste norme, care reglementeaza direct relatiile dintre oameni, nu pot fi privite si analizate izolat, ci numai in ansamblul reglementarilor legale din care nu pot fi excluse tocmai acele prevederi care le dau substanta sociala si politica, lamurindu-le rolul si finalitatea . Astfel, de exemplu, o dispozitie legala ca cea care a formulat principiul separatiei puterilor in stat, cuprinsa intr-un act juridic cu valoare Constitutionala , trebuie privita ca facand parte integranta din toate reglementarile prin care se stabilesc sarcinile, componenta si functiile fiecarei categorii de organ. Toate aceste acte trebuiau sa tina seama de cerintele acestui principiu, astfel incat sa se preintampine posibilitatea imixtiunii unora in activitatea celorlalte, asigurandu-se, in fapt, o separare intre activitatea legislativa, activitatea executiva si cea judecatoreasca. De asemenea, o dispozitie legala care cuprinde o definitie data de legiuitor unui termen se incadreaza in orice alt text care utilizeaza acest termen, fapt pentru care aceste norme ce cuprind definitii nu pot fi considerate in afara campului de reglementare juridica. Astfel, de exemplu, definirea teritoriului, cuprinsa in art. 142 Cod penal, face parte implicita din toate regulile dreptului penal care utilizeaza acest termen, asa cum este cea cuprinsa in art. 3, care stabileste ca legea penala se aplica infractiunilor savarsite pe teritoriul Romaniei, sau cea din art. 4, care prevede ca Legea penala se aplica infractiunilor savarsite in afara teritoriului tarii, daca faptuitorul este cetatean roman sau daca, neavand nici o cetatenie, are domiciliul in tara.
Daca facem abstractie de aceasta categorie de norme care, stabilind principii, clasificari etc., nu vizeaza direct conduita oamenilor, pentru toate celelalte norme, in incercarea de clarificare a continutului lor, apare ca necesara precizarea imprejurarilor in care se aplica norma (ipoteza), a conduitei pe care o recomanda sau o impun (dispozitia) si a consecintelor nerespectarii (sanctiunea), cu alte cuvinte apare ca necesara precizarea elementelor si structura ei.
In legatura cu aceste elemente, trebuie aratat faptul ca foarte rar intalnim norme care sa le cuprinda pe toate trei , cel mai adesea ele fiind formate din ipoteza si dispozitie , din dispozitie si sanctiune sau ipoteza si sanctiune , dupa cum exista si norme care cuprind doar dispozitia .
Dar acest fapt nu trebuie sa ne duca la concluzia ca normele de drept in cuprinsul carora nu sunt prevazute consecintele nerespectarii dispozitiei sunt lipsite, dupa caz, de sanctiuni sau de elemente care sa ne ajute la determinarea conditiilor in care se aplica. Explicatia formularii lor de asa natura incat nimeni nu poate gasi in acelasi articol, in acelasi paragraf toate elementele normei, trebuie cautata in ratiuni legate de redactarea, de structurarea tehnico-juridica a normei de drept, determinata, la randul ei de ratiuni legate de o buna sintetizare a materialului normativ, de comprimarea textelor de legi, care prin detalii inutile ar putea ajunge prea lungi sau prea complexe, de armonizarea lor cu texte juridice adoptate anterior, de incadrare logica coerenta si precisa a normei respective in sistemul dreptului.
B. Structura tehnico-juridica a normelor juridice
Structura tehnico-juridica se refera la forma exterioara de exprimare a structurii logice a normei . Normele juridice sunt, de regula, cuprinse in acte juridice normative - legi, decrete, hotarari etc. - care la randul lor sunt structurate, dupa caz, in capitole, paragrafe, sectiuni. Structurarea acestora este si ea determinata de anumite ratiuni, legate de prezentarea materialului normativ intr-o forma precisa, logica, coerenta, avandu-se in grija si aspectul rationalizarii, a prezentarii normelor de asa natura incat scopul urmarit de legiuitor prin adoptarea legii sa poata fi usor inteles, iar normele sa nu prezinte dificultati de interpretare. De asemenea, structurarea trebuie permanent sa aiba in vedere si aspectul cantitativ, adica incercarea de reglementare a comportamentelor printr-un act normativ succint, descarcat de balastul repetarilor.
De aceea este posibil si adeseori intalnim situatii in care un intreg act normativ cuprinde reguli ce obliga la anumite comportamente, dar nu arata consecintele neconformarii, sanctiunile fiind cuprinse la sfarsit, intr-un paragraf (titlu, capitol etc.) aparte materialul fiind astfel sistematizat incat sanctiunea care poate fi prevazuta pentru mai multe fapte reglementate in reguli diferite, sa nu mai fie prevazuta in fiecare norma juridica in parte. Asa, de exemplu, in Regulamentul Senatului se prescriu o serie de reguli privind comportamentul senatorilor, fara ca in fiecare norma sa fie prevazuta si sanctiunea. Sanctiunile, pentru toate abaterile de la comportamentul prevazut in diverse norme ale acestui Regulament, sunt cuprinse intr-o sectiune aparte - Sectiunea a V-a - fiecare din normele din acest act normativ prin care se stabileste un anume comportament trebuind a fi completate cu ajutorul prevederilor din aceasta sectiune.
De cele mai multe ori un articol de lege formuleaza o regula. Iata, de exemplu, articolul 5 Codul familiei statuteaza ca este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita. Dar, exista situatii in care acelasi articol formuleaza doua norme distincte, de multe ori, intr-un prim aliniat formuland o regula generala, iar in cel de al doilea o exceptie de la regula. Asa, de exemplu, in articolul 4, aliniatul 1 Codul familiei se stabileste regula potrivit careia barbatul se poate casatori numai daca a implinit varsta de 18 ani, iar femeia de 16 ani, pe cand in aliniatul 2 se stabileste exceptia: Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate incuviinta casatoria femeii care a implinit 15 ani.
Daca uneori un articol cuprinde mai multe norme, alteori, dimpotriva, intregul cuprins al unei norme il poti determina numai prin coroborarea mai multor articole. Asa, de exemplu, pentru a sti consecintele nerespectarii prevederilor art. 142 din Regulamentul Senatului trebuie sa corelezi regula de drept cuprinsa aici cu regulile prevazute in sectiunea care reglementeaza sanctiunile (Sectiunea a V-a). Alteori, insa, sanctiunea incalcarii unei dispozitii prevazuta expres intr-un articol de lege nu o poti intalni in cuprinsul acesteia, ci al altei legi: exemplu, incalcarea dispozitiilor prevazute in art. 5 din Codul familiei o intalnim in Codul penal, unde este reglementata bigamia. Astfel, in articolul 303 al acestuia se prevede: incheierea unei noi casatorii de catre o persoana casatorita se pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani.
Elementele normei juridice se intalnesc de multe ori dispersate in articole diferite ale aceluiasi act normativ sau chiar in articole ce sunt cuprinse in acte diferite, fapt pentru care unii autori au sustinut ideea ca normele juridice au obligatoriu doua elemente si nu trei, fie ipoteza si dispozitia, fie dispozitia si sanctiunea.
Fara indoiala, normele juridice exista si actioneaza in anumite conditii, prevazand o comportare a carei nerespectare atrage aplicarea unor sanctiuni. Dar, caracterul complex al normelor imbinarea lor in cadrul diferitelor institutii, ramuri de drept, cat si formularea lor in multitudinea de izvoare care se subordoneaza si in acelasi timp se completeaza reciproc, determina ca insusi sensul celor trei elemente - ipoteza, dispozitia si sanctiunea - sa se schimbe in functie de unghiul din care este analizata norma. Prevederea care intr-o norma constituie dispozitie poate aparea in cadrul altei norme ca ipoteza, dupa cum si dispozitia dintr-o norma poate deveni sanctiune in alt caz si invers. Un exemplu: Dispozitia din norma cuprinsa in articolul 5 Codul familiei, care interzice casatoria unei persoane ce este casatorita, devine ipoteza in norma cuprinsa in articolul 303 Codul penal, unde se arata ca incheierea unei astfel de casatorii .. atrage aplicarea unei anume sanctiuni.
Indiferent insa de felul cum este formulata o norma, ea trebuie sa prevada o conduita de urmat, drepturile si obligatiile aceluia ce se afla in situatia descrisa in ipoteza. S-a spus, astfel, pe buna dreptate, ca singurul element care nu poate lipsi dintr-o norma este dispozitia. Si totusi, in multe norme dispozitia nu este exprimata explicit, ci o deducem printr-o interpretare logica (idee care este contestata de unii autori) .
Aceasta situatie o intalnim frecvent in dreptul penal. Astfel, de exemplu, norma cuprinsa in articolul 174 prevede ca uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, cuprinzand astfel ipoteza - situatia cand o persoana ucide o alta . si sanctiunea pentru cel care a ucis (inchisoare de la 10 la 20 de ani). In acest caz, dispozitia implicita dispune sa nu ucizi.
S-ar mai putea, insa, interpreta structurarea normei in elemente componente si dintr-un alt unghi, si anume al precizarii subiectului caruia se adreseaza dispozitia legala respectiva. Astfel, in exemplul luat de noi, prevederea referitoare la cuantumul pedepsei se adreseaza si judecatorului, ea aparand in acest caz ca o dispozitie pentru acesta, dispozitie a carei incalcare atrage sanctiuni ce sunt prevazute in alte norme, cuprinse in alte acte normative. Astfel, de exemplu, nerespectarea acestei dispozitii de catre un judecator atrage casarea hotararii date cu incalcarea ei, iar repetatele casari ale unor hotarari date de acesta cu incalcarea dispozitiei unor norme poate atrage aplicarea unor sanctiuni disciplinare prevazute de Legea de organizare judecatoreasca. De asemenea, incalcarea unor dispozitii legale de catre judecator, legate de aplicarea sanctiunilor, atrage, dupa caz, raspunderea penala sau materiala a acestuia, conform capitolului IV din titlul IV al Codului de procedura penala.
Asemenea norme a caror incalcare este sanctionata prin intermediul unor sanctiuni cuprinse in norme ce fac parte, de multe ori, din alte acte normative, intalnim cel mai adesea, in Constitutie.
Astfel, de exemplu, in articolul 23 aliniatul 2 al Constitutiei Romaniei se prevede ca perchezitionarea, retinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai in cazurile si cu procedura prevazuta de lege, dar nu se prevede sanctiunea incalcarii acestei norme imperative, sanctiune intalnita in articolul 266 din Codul penal care incrimineaza arestarea nelegala si cercetarea abuziva. Observam ca, prin normele penale se garanteaza respectarea normelor Constitutionale. Trebuie precizat insa ca prin aceste norme se garanteaza respectarea normelor juridice din toate ramurile dreptului. Dar, daca incalcarea unor norme nu ia forma unei infractiuni, vor interveni alte sanctiuni decat cele penale, cum sunt, de exemplu, cele disciplinare.
Desigur ca nu vom cauta intotdeauna sanctiunile in alte acte normative. Sanctiunile de anulare, de reparare, de dezdaunare sau cele disciplinare sunt cuprinse, de obicei, in aceleasi acte normative din care fac parte si dispozitiile a caror incalcare atrage una din aceste sanctiuni (Codul familiei, Codul civil, Codul muncii etc.). Iata, de exemplu, sanctiunea incalcarii dispozitiilor prevazute in articolul 4,5, si 6 din Codul familiei este cuprinsa tot in acest act normativ, in articolul 19, unde se statuteaza. Este nula casatoria incheiata cu incalcarea dispozitiilor prevazute in articolul 4,5 si 6.
In legatura cu sanctiunea ca element al normei juridice si aplicarea ei de catre organele competente ale statului, o precizare se impune: utilizarea expresiei coercitie statala nu este cea mai indicata, fapt pentru care propunem inlocuirea ei. Aplicarea normelor juridice cu ajutorul organelor de stat este o formulare mai elastica ea putand semnifica atat coercitia pe care statul o exercita atunci cand, de exemplu, recurge la o pedeapsa penala grava, pedeapsa cu inchisoarea, cat si realizarea cerintelor unor norme prin anularea actelor ilegale, prin luarea unor masuri disciplinare etc.
C. Varietatea formelor pe care le pot imbraca
ipoteza, dispozitia si sanctiunea normei juridice
Intelegand corect modul in care putem determina structura logico-juridica a normei de drept prin coroborarea unor articole cuprinse in cadrul unei legi sau chiar a unei legi deosebite, complexitatea campului normativ si necesitatea determinarii categoriilor fundamentale de norme ce pot fi intalnite aici ne impune clarificarea unei alte probleme si anume a formelor pe care le poate imbraca fiecare din elementele normei juridice - ipoteza, dispozitia si sanctiunea - a modalitatilor lor concrete de exprimare.
Ipoteza unei norme poate sa se prezinte ca o detaliata si clara exprimare a imprejurarilor, a conditiilor in care urmeaza sa se aplice norma, caz in care spunem ca avem de-a face cu o ipoteza determinata. Astfel, de exemplu, in articolul 208 din Codul penal, se prevede ca: Luarea unui bun mobil din posesia sau detentia altuia; fara consimtamantul acestuia, in scopul de a si-l insusi pe nedrept, se pedepseste cu . descriind in amanunt infractiunea de furt care atrage pedeapsa prevazuta de lege. Alteori, insa, in ipoteza se arata calitatea ce trebuie sa o aiba cei carora se adreseaza norma. Si in aceasta situatie avem de-a face cu o ipoteza determinata. Astfel, de exemplu, in articolul 5 Codul familiei se prevede ca este oprit sa se casatoreasca barbatul care este casatorit sau femeia care este casatorita precizand deci faptul ca interdictia din cadrul dispozitiei normei se adreseaza celor ce sunt casatoriti. Astfel, ipotezele determinate cuprind detalii, dupa caz, referitoare la conditiile, imprejurarile in care urmeaza sa se aplice norma, la calitatea celor carora li se adreseaza sau si la imprejurari si la calitatea persoanelor. Un exemplu de ipoteza determinata ni-l ofera articolul 3, aliniatul 11 al Legii 15/1990 unde se prevede ca : regii autonome se pot infiinta prin hotarari ale Guvernului, pentru cele de interes national, sau prin hotarare a organelor judetene si municipale ale administratiei de stat, pentru cele de interes local, din ramurile si domeniile stabilite potrivit art. 2. Observam ca aceasta norma cuprinde raspunsul clar la intrebarea: Ce categorii de regii autonome se infiinteaza prin hotarare a Guvernului si ce categorii prin hotarare a unor organe locale, determinand exact imprejurarile in care trebuie adoptata o hotarare de catre Guvern sau, dupa caz, o hotarare de catre organele judetene si municipale ale administratiei de stat.
Alteori, insa, in cuprinsul normelor nu intalnim o descriere a imprejurarilor in care se aplica norma sau o descriere a persoanelor carora se adreseaza, in aceste situatii avand de-a face cu o ipoteza subinteleasa. Astfel, de exemplu, in articolul 174 Cod penal se prevede ca:
Uciderea unei persoane se pedepseste cu inchisoare de la . si interzicerea unor drepturi, neindicandu-se nici imprejurarile in care se aplica norma, nici calitatea persoanei. Ipoteza o deducem pe cale logica: atunci cand cineva ucide o persoana, indiferent de calitatea lui. Deci, in aceasta ipoteza poate fi aplicata pedeapsa prevazuta in articolul 174.
Dispozitia unei norme, partea ei cea mai importanta, poate sa impuna un comportament- fie sa faci ceva, fie sa nu faci ceva - sau poate sa permita, recomanda sau stimula un comportament, o actiune.
In functie de conduita prescrisa, dispozitiile normelor juridice se clasifica in: 1) imperative si 2) dispozitive.
Normele imperative pot fi, dupa caz, onerative sau prohibitive, pe cand cele dispozitive pot fi permisive, supletive, de stimulare etc. Modul de formulare a dispozitiei reflecta o apreciere valorica facuta de legiuitor relatiilor pe care le reglementeaza, aceasta determinand apararea valorilor fundamentale ale societatii prin impunerea unor actiuni sau interzicerea lor categorica, de asa natura incat subiectele carora se adreseaza reglementarea sa fie incitate la respectarea normelor prin mijloace ferme.
Sanctiunea poate, de asemenea, sa imbrace diverse forme, sa fie explicit formulata sau doar dedusa pe cale logica din interpretarea sistematica a unor dispozitii legale. Exista o asa mare varietate de sanctiuni, incat insusi conceptul de sanctiune este greu de definit .
Sanctiunile sunt aplicate de organele statului, fiecare potrivit competentei sale. Astfel, de exemplu, deciziile prefecturilor si primariilor puteau fi anulate de catre organele ierarhice superioare (atunci cand contraveneau actelor juridice normative prevazute in articolul 10 din Legea nr. 5/l990 privind administrarea judetelor, municipiilor, oraselor si comunelor) , pedeapsa pri¬vativa de libertate poate fi aplicata numai de o instanta penala, potrivit Codului penal, o sanctiune patrimoniala civila poate fi aplicata numai de catre instantele judecatoresti, potrivit Codului de procedura civila etc. Sanctiunile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:
Dupa natura lor, ele pot fi: sanctiuni penale, sanctiuni administrative, sanctiuni disciplinare, sanctiuni civile etc.
La randul lor aceste sanctiuni pot fi si ele clasificate in mai multe categorii. Astfel, cele penale se clasifica in: 1) pedepse; 2) masuri educative; 3) masuri de siguranta .
Pedepsele, de asemenea pot fi clasificate in: a) principale (inchisoarea si amenda) si b) complementare (interzicerea unor drepturi, confiscarea averii etc.) .
Dupa gradul de determinare sanctiunile se clasifica in: absolut-determinate, relativ determinate, alternative, cumulative.
. O sanctiune absolut-determinata intalnim in articolul 30 Codul familiei care prevede ca este lovita de nulitate orice conventie contrara dispozitiei cuprinse in norma respectiva (bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor). De asemenea, o sanctiune absolut determinata era prevazuta in articolul 54 Cod Penal, azi abrogat .
. O sanctiune relativ determinata este cea prevazuta in articolul 87 din Decretul-lege nr. 92 din 18 martie 1990 (azi abrogat) , care stabilea ca: impiedicarea prin orice mijloace a liberului exercitiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
. Sanctiuni alternative sunt prevazute, de exemplu, in articolul 318 Cod Penal, unde se arata: impiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare a vreunui cult religios care este organizat si functioneaza potrivit legii, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda.
. Sanctiuni cumulative sunt prevazute, de exemplu, in articolul 225 Cod Penal, unde se arata ca Talharia savarsita in paguba avutului obstesc se pedepseste cu inchisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi si confiscarea partiala a averii.
In legatura cu sanctiunea ca element component al normei juridice trebuie precizat faptul ca exista norme - in special cele cuprinse in Constitutie si alte legi cu valoare Constitutionala - a caror sanctiune este foarte greu de determinat, pentru nerespectarea lor nefiind posibila introducerea unei actiuni in justitie si sanctionarea celui ce a infrant cerinta normei .
Dar si normele de drept Constitutional pot si trebuie sa fie aplicate, realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stal. Astfel, de exemplu, incalcarea obligatiei referitoare la adoptarea Constitutiei in termen de 9 luni, poate atrage, potrivit dispozitiilor articolului 82 litera d din Legea electorala - act cu valoare Constitutionala - dizolvarea Adunarii Constituante (in conditiile precizate in acest articol). Sigur ca, in acest domeniu de reglementare - cel al organizarii societatii in stat - apar si situatii in care, incalcarea unor norme referitoare la exercitarea suveranitatii poporului nu poate fi altfel sanctionata decat prin actiunea revolutionara a acestuia. De aceea, marii constitutionalisti ai lumii au argumentat dreptul poporului la revolta, la rascoala, la rezistenta, la opresiune . In anumite situatii numai prin mijloace extreme se revine la starea de Constitutionalitate in care fiecare organ de stat isi exercita atributiile potrivit normelor de drept, cu respectarea normelor juridice Constitutionale care le stabileste competenta.
IV. Clasificarea normelor juridice
A. Necesitatea clasificarii normelor juridice
Societatile contemporane se caracterizeaza prin cresterea sferei de reglementare juridica si crearea unor noi forme care, uneori, se indeparteaza de modelul clasic. Marea varietate de norme existente pana acum, la care se adauga normele noi - ce vin sa lege viata juridica actuala de cea existenta cu o jumatate de secol in urma - reorientarea legiuitorului catre noi valori si principii, si ea determinata de parasirea caii socialiste de dezvoltare, toate aceste cauze determina necesitatea unor distinctii inlauntrul sferei normelor juridice, a unor clasificari.
In primul rand trebuie reamintit faptul, comentat deja de noi, al largirii sferei normelor juridice de asa natura, incat chiar notiunea de norma juridica incepe a fi discutata, unor reguli negandu-li-se caracterul juridic. Incepe a se vorbi de regula juridica in sens larg si regula juridica in sens restrans (sau propriu), facandu-se, astfel, o deosebire intre normele ce au sfera larga de reglementare - norme-cadru, norme principii - si cele ce reglementeaza direct conduita omului in societate, avand deci o sfera mai restransa. Mai mult, unii fac o deosebire intre norme si dispozitii juridice, considerand, de exemplu, ca cele cuprinse in partea generala a Codului penal sunt dispozitii penale si nu norme. Pentru a nu ajunge la diluarea notiunii, pentru a nu pierde din vedere trasaturile normei juridice asa cum am definit-o, va trebui sa privim aceste distinctii inauntrul sferei ei de cuprindere doar ca un mod de diferentiere in scopul cunoasterii cat mai depline a multitudinii aspectelor pe care le prezinta, norma juridica si, mai ales, a normelor juridice existente azi in tara noastra.
B. Clasificarea normelor juridice
In literatura de specialitate, pornindu-se de la necesitatea cunoasterii, si aplicarii corecte a normelor, se fac multiple clasificari dupa variate criterii.
a) Un prim criteriu de clasificare a normelor juridice il constituie cel privind forta lor juridica si izvorul in care sunt cuprinse. Astfel, deosebim normele cuprinse in Constitutie de cele cuprinse in legi, pe acestea de cele ce-si gasesc locul in decrete, hotarari sau ordonante ale Guvernului, in¬structiuni ale ministrilor, hotarari si dispozitii ale organelor de stat locale etc. Distinctia aceasta prezinta o foarte mare importanta mai ales atunci cand un fapt, o relatie cade sub incidenta mai multor norme cuprinse in acte normativ-juridice deosebite, iar intre ele apar contradictii. In astfel de cazuri norma cuprinsa in actul cu forta juridica mai mare va fi aceea care va trebui aplicata. Actul normativ care nu corespunde sau contrazice un act cu o forta juridica mai mare, isi inceteaza actiunea.
b) Un alt criteriu deosebit de important de clasificare a normelor juridice este caracterul regulii prescrise, dupa care normele se impart in: 1. imperative, si 2. Dispozitive. Normele imperative impun un anume comportament, fie o actiune, fie o abtinere. In primul caz poarta denumirea de norme onerative, in al doilea caz de norme prohibitive. Astfel, de exemplu, norma cuprinsa in articolul 82, aliniat 1 din Regulamentul Adunarii Deputatilor este o norma onerativa. in acest articol se prevede: Dezbaterea proiectului sau propunerii legislative este precedata de prezentarea, de catre initiatori, a motivelor care au dus la promovarea proiectului, precum si a raportului comisiei permanente. Deci, prin aceasta dispozitie se prevede o obligatie de a face ceva, obligatia celui ce initiaza o lege de a face o expunere a motivelor pentru care se propune proiectul si obligatia comisiei careia acesta i-a fost inmanat (de catre Biroul Permanent al Camerei Deputatilor) pentru dezbatere si avizare (potrivit articolului 77 din Regulament) de a prezenta raportul in fata deputatilor. Daca norma cuprinsa in articolul citat obliga la a face ceva, norma cuprinsa in articolul 100 al aceluiasi Regulament interzice ceva: in cursul votarii nu se poate acorda deputatilor dreptul de a lua cuvantul. Astfel de norme prohibitive intalnim in mod deosebit in Codul penal, unde, prin incriminarea unor fapte, se regleaza comportamentul uman in sensul abtinerii de la savarsirea lor. Astfel, de exemplu, stabilind prin articolul 174 ca uciderea unei persoane constituie omor si se pedepseste cu inchisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi, legiuitorul a stabilit implicit obligatia de a nu face ceva.
Daca normele imperative sunt categorice, impunand o anumita conduita, cele dispozitive, fara a obliga sau fara a interzice savarsirea unei actiuni, prevad posibilitatea ca subiectul de drept sa-si aleaga singur conduita (in limitele prescrise de lege) .
Normele imperative pot sa impuna o actiune sau o abtinere, imbracand astfel numai doua forme, pe cand normele dispozitive sunt mult mai variate ele putand fi, dupa caz, norme permisive si norme de imputernicire (sau atribuire), norme supletive, norme de stimulare, norme de recomandare etc. Normele permisive se refera la posibilitatea unui subiect de a actiona intr-un anumit fel sau nu. Astfel, de exemplu, articolul 2 al Regulamentului Adunarii Deputatilor se refera la anumite actiuni pe care o anumita categorie de deputati le pot savarsi. Deputatii alesi din partea unor partide sau formatiuni politice care nu intrunesc numarul necesar pentru a constitui un grup Parlamentar se pot reuni, pentru a constitui un asemenea grup, sau se pot afilia la alte grupuri Parlamentare constituite potrivit aliniatului 1 (s.n.).
Normele atributive (de imputernicire), precizeaza drepturi subiective, competente. Astfel, de exemplu, articolul 14 din Legea privind organizarea si functionarea Guvernului Romaniei stabileste atributiile Guvernului, iar articolul 131 din Regulamentul Adunarii Deputatilor consfinteste dreptul fiecarui deputat de a adresa intrebari ministrilor sau altor conducatori ai organelor centrale ale administratiei de stat.
Normele supletive sunt o categorie a normelor dispozitive, prin interme¬diul carora se lasa posibilitatea subiectului sau subiectilor sa se comporte, sa actioneze intr-un anume fel si numai conditionat si subsidiar se lasa posibilitatea unui organ de stat de a actiona intr-un anume fel. Deci, in acest caz, organul de stat nu poate avea conduita prescrisa de lege, decat daca, in prealabil, partile au exercitat ele mai intai dreptul prevazut aici. Astfel, de exemplu, potrivit articolului 40 alin. 2 din Codul familiei, instanta judecato¬reasca poate sa incuviinteze ca un sot sa poarte numele purtat in timpul casatoriei si dupa divort, dar numai in conditiile in care partile si-au exercitat mai intai dreptul prevazut de articolul 40 aliniatul 1, adica acela de a opta pentru a pastra numele din timpul casatoriei sau a reveni la cel anterior, sau a se intelege cu celalalt sot cu privire la pastrarea numelui din timpul casatoriei. Instanta nu poate decide fara ca, in prealabil, sa consulte sotii cu plivire la intelegerea lor privind numele ce-l vor purta dupa pronuntarea divortului .
Normele de stimulare sunt acele norme prin care se instituie decoratii, titluri de onoare, premii, se prevad recompense si moduri, modalitati in care ele sunt atribuite, in ce conditii pot fi primite decoratii, titluri, premii etc.
Normele de recomandare vin sa dea raspuns unor sarcini mai delicate ale statului, in sensul ca, in raporturile sale cu anumite subiecte nu poate veni cu ordine, cu norme imperative, ci cu recomandari, cu reguli suple care sa lase destula libertate acestor subiecte pentru a actiona in conformitate cu scopul urmarit de legiuitor. In trecut au existat astfel de norme in domeniul relatiilor dintre stat si organizatiile cooperatiste.
Credem ca in viitor astfel de norme vor apare in legatura cu conduita titularilor dreptului de proprietate funciara, pamantul constituind un bun ce formeaza obiectul dreptului de proprietate individuala dar, in acelasi timp, un bun al unor relatii mai generale dintre stat si cetateni, raporturi prin care statul, potrivit Constitutiei, trebuie sa actioneze de asa natura incat pamantul, bun al intregii tari, sa fie exploatat atat in folosul personal, cat si in folosul intregii societati, in concordanta cu interesul national .
In legatura cu caracterul normelor trebuie precizat ca unele dintre ele sunt imperative pentru unele organe si dispozitive pentru altele sau pentru orga¬nizatii, sau cetateni luati individual. Astfel, de exemplu, normele de recoman¬dare aveau acest caracter numai pentru organizatia, subiectul caruia ii erau reglementate atributiile, nu si pentru organele statului. Daca statul trebuie sa ia masuri, potrivit Constitutiei, pentru ocrotirea mediului inconjurator si asigurarea echilibrului ecologic, normele care reflecta aceasta preocupare pot apare sub forma unor recomandari si nu neaparat a unor comandamente.
c) O alta distinctie care trebuie facuta inlauntrul sferei de norme juridice ce guverneaza viata unei societati este aceea intre normele de organizare si normele sanctionatorii. Astfel, de exemplu, legea nr. 37/1990, la care ne-am referit anterior, cuprinde norme de organizare, stabilind modul de organizare a Guvernului Romaniei, atributiile acestuia, ale primului ministru, ale ministrilor de stat etc., pe cand Codul penal stabileste care fapte sunt infractiuni si pedepsele ce se aplica celor ce le savarsesc.
d) Dupa sfera persoanelor carora se adreseaza, putem face o alta clasi¬ficare a normelor si anume:
. Norme ce se adreseaza tuturor, avand camp foarte larg de cuprindere, cum ar fi, de exemplu, marea majoritate a articolelor din Codul Penal, care interzic oricarei persoane, indiferent de varsta, sex etc., de a comite infractiuni, sau normele Constitutionale care stabileau anumite indatoriri pentru toti cetatenii, cum ar fi cea de respectare a legilor;
. Norme ce se adreseaza unei anumite categorii de persoane, cum ar fi, de exemplu, cea cuprinsa in articolul 105 din Codul Penal care se refera la minori , la anumite categorii de minori, cei care, din cauza starii lor fizice sau psihice au nevoie de un tratament medical. Alte norme se refera doar la cei casatoriti sau doar la functionari, demnitari etc.
. Norme ce se adreseaza unui anume organ, cum ar fi, de exemplu, normele din Legea nr. 37/1990 care priveste doar Guvernul tarii noastre, Legea nr. 92/1992 care reglementeaza instantele judecatoresti sau articolele 91 si 92 din Constitutia Romaniei care stabilesc atributiile Presedintelui Romaniei. In acest ultim caz, cand norma priveste doar o persoana, trebuie precizat ca aceasta nu se refera la o anume persoana fizica, ci la oricare persoana care ar detine functia de Presedinte al Romaniei, pastrandu-si astfel caracterul general si impersonal.
. Dupa gradul de determinare, clasificam normele juridice in 1. norme determinate sau complete, 2. norme de trimitere si 3. norme in alb.
Normele complete sunt norme care cuprind toate cele trei elemente struc¬turale - ipoteza, dispozitie, sanctiune, in cadrul aceluiasi text juridic. Norma cuprinsa in articolul 30 Codul familiei, constituie un bun exemplu. In acest articol se prevede: Bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti (ipoteza), sunt de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor (dispozitia). Orice conventie contrara este nula (sanctiunea). Dupa parerea noastra, aceste cazuri trebuiesc deosebite de cele in care un al treilea element al normei poate fi intalnit intr-un alt articol de lege, alt capitol sau chiar alta lege, caz in care avem de-a face indirect cu o norma de trimitere, deoarece, pentru a-i completa continutul apelam la alt text. Astfel, de exemplu, articolul 4 din Codul familiei prevede ca barbatul se poate casatori numai daca a implinit varsta de optsprezece ani, iar femeia numai daca a implinit saispre¬zece ani, fara a prevede si sanctiunea incalcarii acestei reguli imperative. Totusi, sanctiunea o intalnim in articolul 19 al aceluiasi cod, si anume nulitatea actului incheiat prin infrangerea dispozitiei amintite. In acest caz numai prin interpretare completam norma cuprinsa in articolul 4, care apare doar ca o dispozitie, ipoteza fiind subinteleasa, iar pentru sanctiune trimitandu-ne la articolul 19.
Normele de trimitere, dupa cum reiese din cele aratate, ne trimit direct sau indirect la un alt text de lege pentru completarea continutului lor. Cel mai adesea trimiterea se refera la ipoteza sau la sanctiune. Astfel, de exemplu, articolul 40 din Codul familiei comentat anterior, ne trimite la articolul 27 al aceluiasi cod pentru completarea ipotezei, pe cand articolele din Regulamentul Adunarii Deputatilor, care stabilesc obligatii ale deputatilor, trimit implicit pentru completarea normelor respective cu sanctiuni, la articolele cuprinse in sectiunea a V-a a capitolului IV care reglementeaza sanctiunile ce sunt atrase prin abateri.
Normele in alb sunt acele norme incomplete a caror continut urmeaza a fi completat printr-un act normativ ulterior. Astfel, de exemplu, in legea contractelor economice (numarul 71/l969), azi abrogata, se prevedea: Neindeplinirea de catre organele in subordinea carora se afla partile contractante a obligatiilor cu privire la organizarea si indrumarea incheierii contractului economic, constituie contraventii si se sanctioneaza in conditiile ce se vor stabili prin Hotarare a Consiliului de Ministri. Deci, norma respectiva cu¬prinsa in articolul 25, aliniatul 1, urma sa fie completata (si a fost completata) printr-o hotarare ulterioara a Guvernului .
f) O alta distinctie inlauntrul sferei normelor juridice o putem face intre: 1. acele norme care reglementeaza direct conduita oamenilor si prin aceasta, raporturile dintre ei si 2. acele norme care reglementeaza indirect conduita, prezentandu-se ca principii, norme-cadru, definitii etc. Astfel, de exemplu, norma cuprinsa in articolul 27 aliniatul 1 din Codul familiei se adreseaza direct conduitei celor ce vor sa se casatoreasca, impunand obligatia acestora de a declara, in fata delegatului de stare civila, numele pe care s-au invoit sa-l poarte in casatorie. Spre deosebire de aceasta, dispozitia prevazuta in articolul 1 aliniatul 2, nu prevede direct ce sa faca sau nu faca cineva care se gaseste in ipoteza descrisa de norma, ci formuleaza un principiu de baza care guverneaza un anume grup de relatii sociale ce formeaza obiectul de regle¬mentare a unor norme de dreptul familiei: Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru cresterea si educarea tinerei generatii. La fel, articolul II din Regulamentul de functionare al Adunarii Deputatilor nu reglementeaza direct anumite relatii, ci defineste o notiune cu care opereaza alte articole, ajutandu-ne astfel la intelegerea corecta a vointei legiuitorului exprimata in acest act normativ. Astfel, articolul 131 aliniatul II prevede: intrebarea consta intr-o simpla cerere de a raspunde daca un fapt este adevarat, daca o informatie este exacta, daca Guvernul intelege sa comunice Adunarii actele si informatiile solicitate de deputat sau daca are intentia de a lua o hotarare intr-o problema determinata.
g) Normele juridice mai sunt clasificate si dupa cum apar: 1 ca o creatie a unui organ de stat sau 2. ca o creatie a unei organizatii nestatale sau ca o creatie de natura cutumiara. Daca o regula este cutumiara sau provine de la o forma organizationala nestatala, va trebui verificat faptul daca are sau nu valoare juridica, daca a fost sau nu sanctionata intr-un fel de un organ de stat.
h) Cand ne referim la acele norme care sunt cuprinse in coduri, trebuie sa precizam daca sunt incluse in partea generala - norme generale sau in partea speciala - norme speciale - deoarece cele generale au o aplicabilitate mult mai larga, ele clarificand sensul si continutul celor speciale. Astfel, de exemplu, articolul 17 din Codul penal - definind infractiunea ca o fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala - ne ajuta sa interpretam corect acele articole de lege, din partea speciala, care incrimineaza anumite fapte si, in felul acesta, sa nu ajungem la sanctionarea unor fapte care numai formal se incadreaza in textele legii, iar din punct de vedere al continutului lor, al trasaturilor lor esentiale nu constituie infractiuni. Daca vom tine cont de articolul 208 Cod penal, fara sa-l coroboram cu articolul 17, putem, de exemplu, sa condamnam pentru furt o persoana care a luat de la un prieten un bun neinsemnat, o floare de pilda - pentru a o pastra ca amintire. Observam ce mare importanta are aceasta clasificare mai ales pentru cei competenti sa aplice dreptul, care ori de cate ori au de interpretat o norma speciala, trebuie sa o clarifice prin prisma normelor cuprinse in partea generala.
i) O alta deosebire ce trebuie facuta, este aceea dintre normele ordinare si cele extraordinare, deoarece cele din urma se aplica numai cu titlu de exceptie si numai pe timp limitat. Norme exceptionale pot fi adoptate in caz de razboi, in cazul unor calamitati naturale etc. Astfel, de exemplu, avand in vedere criza din Golf si iminenta unei crize a petrolului, Guvernul Romaniei a adoptat in 1990 o hotarare temporara (pentru o perioada de trei luni), privind rationalizarea benzinei si pretul acesteia.
j) In sfarsit, o ultima clasificare la care ne mai referim este aceea in: 1. norme care stabilesc reguli si 2. norme care stabilesc exceptii de la regula, clasificare care prezinta interes mai ales in legatura cu modul in care se poate face interpretarea, daca putem face sau nu o interpretare extensiva unei norme. Avand in vedere ca exceptiile sunt de stricta interpretare, si, deci, normele pe care le formuleaza nu pot fi interpretate extensiv, trebuie facuta intotdeauna lumina asupra faptului daca norma pe care o avem in vedere formuleaza o regula sau o exceptie de la o regula. Astfel, de exemplu, articolul 4 aliniatul 1 din Codul familiei formeaza regula in materia varstei la care se poate incheia casatoria - optsprezece ani pentru barbat si saisprezece ani pentru femeie - iar articolul 4 aliniatul II exceptia: cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate incuviinta casatoria unei femei care a implinit cincisprezece ani De remarcat ca, uneori, se stabileste printr-o dispozitie legala si . o exceptie de la exceptie. In acest caz.. o revenire la regula. Iata, articolul 3 din Decretul 167/1958 stabileste regula in privinta termenului de prescriptie, prevazand ca in raporturile dintre unitatile de stat, acesta este de 18 luni. Apoi, in articolul 4 se stabileste un termen de exceptie de 6 luni pentru cinci categorii de actiuni prevazute expres, pentru ca, apoi, in articolul 4 aliniatul 2 sa se prevada o exceptie de la exceptia reglementata de articolul 4 aliniatul 1 litera e, stabilind un alt termen de prescriptie, de un an, pentru actiunile avand ca obiect pretentii izvorand din contractul de transport ce a fost incheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport diferite.
In incheiere trebuie subliniat faptul ca problematica clasificarii normelor de drept nu tine de dogmatica juridica, ea prezentand o importanta deosebita in procesul interpretarii si aplicarii corecte a dreptului. Astfel, de exemplu, intrarea in vigoare a unei norme de drept care se refera la anumite actiuni pe care ar trebui sa le intreprinda cetatenii, persoanele fizice, sa spunem niste prestatii fata de stat, ridica imediat problema clarificarii caracterului normei. Daca aceasta este imperativa, nimeni nu poate sa se abata de la prevederile ei, daca este insa, dispozitiva, vor actiona potrivit ei numai cei ce doresc acest lucru. Nu demult era in vigoare o lege adoptata in 1985 (Legea nr. 1/1985), care imediat dupa aparitie a dat nastere la discutii legate de caracterul normei care prevedea contributia baneasca si in munca pentru efectuarea unor lucrari de interes obstesc. Deoarece legiuitorul se exprima initial prin poate contribui, concluzia fireasca era aceea ca avem de-a face cu o norma dispozitiva, fapt pentru care marea majoritate a cetatenilor nu au platit in primul an contributia baneasca ce s-a prevazut si nici nu au prestat o munca pentru efectuarea unor lucrari de interes obstesc. Dar, vointa de sus era alta, fapt pentru care s-au gasit modalitati de obligare la efectuarea prestatiilor prevazute in legea amintita, ca si cand ar fi fost vorba de o norma imperativa. Astfel, de exemplu, daca nu plateai suma de bani prevazuta, nu ti se eliberau niste vize, acte, autorizatii etc., fara de care nu puteai sa-ti exerciti niste drepturi, precum cel de a obtine o viza de la serviciul pasapoarte pentru a putea pleca in strainatate.
V. Interpretarea normelor juridice
A. Consideratii generale privind notiunea
si necesitatea interpretarii
1. Despre necesitatea interpretarii
Dupa cum aratam, normele juridice au un caracter general si impersonal, ele formuland un model general de conduita. Aceste norme insa, trebuie sa se aplice unor diverse situatii concrete, care in ceea ce priveste trasaturile lor esentiale pot fi incadrate in norma. Caracterul general al normei, pe de o parte, si marea diversitate de cazuri in care se aplica, pe de alta parte, fac necesara clarificarea exacta a intelesului normei. Acestui argument esential trebuie adaugate si altele tinand de caracterul imprecis al unor termeni , de formula¬rea incompleta a trasaturilor unor fapte prevazute de normele juridice de varietatea mare de cazuri la care se refera norma, de aparitia unor norme noi care ating sfera de reglementare a celor vechi, de conexiune sau interconditionarea normelor care face dificila alegerea regulii ce trebuie aplicata cazului dat, de invechirea unor norme fata de progresul tehnic realizat .
Interpretarea normei juridice se face tocmai in scopul intelegerii exacte a continutului ei, a raportului cu alte norme, a momentului intrarii ei in vigoare, a sferei de aplicare, a depistarii scopului urmarit de legiuitor prin reglementare. In sfarsit, toate aceste obiective ale interpretarii sunt canalizate in final in scopul aplicarii corecte si unitare a normelor juridice pe tot cuprinsul tarii, in vederea realizarii lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalitatii si echitatii. Am putea spune, astfel, ca interpretarea normelor juridice constituie o operatiune logico-rationala prin care se urmareste cunoasterea deplina si exacta a continutului real al normelor juridice, in vederea aplicarii lor unitare pe tot cuprinsul tarii si in mod echitabil fata de toti cetatenii ei.
Aplicarea (realizarea) normelor juridice, realizarea obiectivelor urmarite prin reglementare, punerea in aplicare a normelor, prin integrarea lor in viata, impune concretizarea lor sub mai multe aspecte:
1. sub aspectul determinarii persoanelor fizice si juridice la care se refera;
2. sub aspectul stabilirii cat mai exacte, a drepturilor si obligatiilor celor ce incheie raporturi pe baza normelor interpretate, precum si a sanctiunilor prevazute pentru cazul nerespectarii acestor drepturi;
3. sub aspectul determinarii celor mai bune mijloace de realizare a pres¬criptiilor normei juridice, atunci cand aceasta forma lasa organelor de aplicare libertatea unei astfel de determinari .
Realizarea normelor juridice presupune efectuarea prealabila a urmatoarelor operatii:
. stabilirea exacta a situatiei de fapt;
. determinarea normelor juridice care o prevad;
. interpretarea cat mai exacta a continutului normelor ce urmeaza a fi aplicate situatiei date, a scopului in care au fost elaborate.
Orice norma trebuie interpretata, oricat ar parea de simpla si de clara; varietatea cazurilor in care se aplica tot face necesara interpretarea ei .
Astfel, de exemplu, norma de care am amintit, cea referitoare la bunurile dobandite de soti in timpul casatoriei care apare foarte clar formulata, a dat nastere unor variate discutii legate de aplicarea ei, fapt care a dus, in urma interpretarii ei deosebite de catre diverse organe judecatoresti, la necesitatea unor decizii de indrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, care sa unifice practica judiciara din acest domeniu, cum au fost deciziile 2/1958, 19/1960, 537/1961 etc.
Interpretarea se refera la toate elementele normei. Totusi, elementul care ridica cel mai frecvent probleme de interpretare este ipoteza.
Interpretarea normei juridice consta adesea in operatii logico-rationale avand ca obiectiv clarificarea sensului unor termeni sau stabilirea trasaturilor lor esentiale in vederea indepartarii celor neesentiale.
Alteori aceasta consta in determinarea exacta a campului de aplicare a normei in spatiu, in timp sau asupra persoanelor.
Nu de putine ori interpretarea apare ca necesara pentru a stabili daca o norma noua a abrogat sau nu total sau partial, o norma mai veche .
In sfarsit, interpretarea poate fi necesara si pentru determinarea naturii si caracterului normei: este o norma imperativa sau dispozitiva , este principala sau subsidiara, formuleaza o regula sau o exceptie de la regula, termenul stipulat este un termen privind prescriptia extinctiva sau un termen de decadere, este in conformitate cu normele cuprinse in actele juridice norma¬tive superioare sau nu etc.
Interpretarea normelor juridice, prin dezvaluirea sensului normei, a con¬tinutului ei si a vointei exprimate in norma, permite aplicarea acesteia la cazuri concrete. Procesul practic al aplicarii dreptului este, la randul sau, piatra de incercare a justetei interpretarii si a eficientei normei .
Dar, uneori, interpretarea a depasit acest rol de intermediar in procesul aplicarii, avand, cel putin in privinta deciziilor de indrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, un rol de completare a normelor juridice, de adancire a intelesului lor, activitatea aceasta de indrumare facandu-ne sa ne simtim in prezenta acelor cazuri limita, de hotar, intre interpretare si crearea dreptului. In aceste situatii, prin acoperirea lacunelor legii, prin completarea ei (realizata printr-o interpretare extensiva a textelor), prin stabilirea unei sfere mai restranse de aplicare (care determina crearea unor exceptii de la regulile supuse interpretarii) , instanta suprema a ajuns sa aiba un rol creator de drept, activitatea ei situandu-se la granita dintre interpretarea dreptului si crearea lui.
Discutandu-se probleme referitoare la jurisprudenta si raporturile ei cu interpretarea, in literatura de specialitate din tara noastra s-a aratat ca instru¬mentul de a carui mod de folosire depinde natura si rolul jurisprudentei in raport cu dreptul, il constituie metoda de interpretare folosita. De aceea, interpretarea, necesitatea, continutul si efectele ei constituie terenul pe care s-au ciocnit diferite orientari si idei.
2. Evolutia doctrinei privind necesitatea
interpretarii dreptului
Problemele legate de interpretarea dreptului in perioada aparitiei primelor legi burgheze, a primelor coduri trebuie detasate de cele ulterioare, deoarece in aceasta prima etapa, burghezia, increzatoare in noul drept creat de ea, recurgea la o interpretare strict literara, restrictiva .
Acestui regim de subordonare absoluta fata de legi ii erau supuse si organele judecatoresti. In aceasta perioada, in Franta ia fiinta institutia referatului legislativ prin care insusi dreptul de a interpreta este interzis.
In conceptia scolii dreptului natural (H. Grotius, Pufendorf, Thomasius etc.) rolul judecatorului se limita la interpretarea strict logica. Interpretarea era admisa ca ultima ratio si realizata doar prin mijloacele specifice logicii formale. Aceeasi pozitie au avut-o si reprezentantii scolii istorice a dreptului. Astfel, Savigny, desi facea o distinctie intre legi complete si legi incomplete, nu admitea completarea acestora din urma, decat printr-o interpretare pur logica, avand ca scop descoperirea ratiunii legii (ratio legis).
Cultivand un fetisism al legii scrise, pozitivismul legal (Aubry, Rau, Laurent etc.) face, la randul sau, un abuz de abstractii logice, nerecunoscand nici un alt drept in afara celui creat prin legi. In acest sens este semnificativa afirmatia lui Demolombe (reprezentant al scolii exegetice). Textele inainte de toate, precum si marturisirea lui Bugnet: Nu cunosc DREPTUL CIVIL, eu nu predau decat Codul Napoleon .
Daca pentru cei amintiti dreptul pozitiv constituie un sistem inchegat , capabil sa raspunda nevoilor sociale, pentru autorii ce au urmat acestei perioade, (perioada in care se simtea nevoia modificarii dreptului, drept pozitiv care nu mai corespundea noilor realitati), evolutia vietii sociale, interpretarea dreptului, completarea sau chiar modificarea normelor juridice pe aceasta cale este argumentata in cele mai diverse forme. Astfel, de exemplu, la sfarsitul secolului al XlX-lea, in Germania, Jhering, condamnand scoala istorica a lui Savigny, arata ca dreptul este rezultatul unei lupte , ca el se adapteaza conditiilor de timp si spatiu. Dupa el, solutia problemelor juridice nu trebuie cautata in jocul unei logici a conceptelor, ci intr-o consti¬entizare, intelegere a scopurilor practice si a mijloacelor de realizare a dreptului in conformitate cu scopul sau. Alti doctrinari, precum Francois - Gény, plecand de la recunoasterea lacunelor dreptului, arata ca, in absenta legii scrise trebuie folosite cutuma, precedentul judiciar, doctrina sau, in lipsa acestora, trebuie cercetata in mod liber solutia . Mergand pe linia deschisa de Fr. Gény in doctrina interpretarii dreptului, Ehrlich, Cantorowicz etc. (reprezentanti ai Scolii dreptului liber) admit in privinta interpretarii dreptului o supunere creatoare, care presupune interpretarea creatoare, chiar cu riscul de a se ajunge la nasterea unor norme cu caracter derogator.
La ideea unei interpretarii libere a dreptului, adica dincolo de norma scrisa, de norma juridica in general, ajung si reprezentantii doctrinelor sociologice. Potrivit acestora (A. Comte, E. Durkheim, L. Duguit etc.) dreptul trebuie considerat ca un fapt social, ca o expresie a fortelor sociale. Individul nu mai este, prin intermediul ratiunii, promotorul dreptului. Dreptul este un fapt social. El nu este imuabil. Nevoile grupurilor sociale se schimba mai repede ca dreptul, care trebuie sa se adapteze intereselor legitime. Pentru ca orice regula este determinata socialmente, sarcina juristului este, in conceptia lor, sa caute conformitatea intre fenomenul social si fenomenul juridic .
De remarcat ca si doctrina marxista anvizajeaza normele ca un tot determinat de factorii social-economici, insa pe planul interpretarii ajunge la concluzia primordialitatii legii scrise. Dar, de retinut ca aceasta teorie admite si promoveaza ideea interpretarii normelor juridice in lumina conditiilor vietii economice care le-au determinat si a politicii partidului conducator, politica care apare ca un izvor imediat al dreptului.
Acelorasi nevoi de innoire a dreptului, de adaptare a lui la noile realitati raspund si alte teorii elaborate, in special, dupa al doilea razboi mondial. In Germania, de exemplu, dupa infrangerea suferita in razboi si dupa difi¬cultatile economice cunoscute intre 1918 si 1939, s-au creat conditiile favo¬rabile filozofiei disperarii, doctrinelor existentialiste indeosebi. Asistam la renasterea dreptului natural prin intermediul filozofiei existentialiste . Pentru aceasta pozitie, reprezentativa este gandirea lui Coing. In conceptia lui, fundamentul dreptului il constituie dreptul natural, dar el reinoieste aceasta notiune. Conceptul vechi de drept natural este indepartat, pentru ca existenta dreptului bazat pe principii obiective si eterne nu poate fi dovedita. Dreptul nu este decat o solutie relativa la probleme care se pun in timp. Dreptul natural, determinat prin prisma valorilor morale, depinde de cultura, de constiinta valorilor, iar valorile nu se degaja deodata, ci progresiv. Practic, in cadrul dreptului pozitiv si al surselor sale, promotorul valorilor este Juristenrecht. Rolul esential il are la el cel ce incarneaza dreptul in existenta sa, adica judecatorul. Aprecierea depinde de conceptia sa asupra echitatii, inspirata de cultura sa juridica de simturile sale si conceptia valorilor. In ceea ce priveste eficacitatea dreptului, ea nu e totala decat atunci cand corespunde sensului valorilor, asa cum se inregistreaza el la marea majoritate a populatiei, la mase.
In aceeasi directie, a acordarii unui rol fundamental organelor chemate sa aplice dreptul se indreapta si scoala normativista a dreptului, intemeiata de Hans Kelsen. In conceptia sa interpretarea riguros stiintifica a legilor etatice sau a tratatelor internationale este de natura sa rezolve probleme deosebit de importante ale legiuitorului care nu poate prevedea, atunci cand elaboreaza legea, toate cazurile posibile. Or, prin interpretarea, riguros stiintifica se poate scoate in evidenta echivocul si ambiguitatea unor norme, creand posibilitatea legiuitorului sa formuleze mai clar normele in viitor .
Punandu-si intrebarea daca interpretarea este un act de vointa sau un act de cunoastere, acesta ajunge la concluzia ca si cei chemati sa aplice normele, judecatorii indeosebi, indeplinesc acte creatoare de drept. Astfel, el precizeaza: Interpretarea facuta de organele de aplicare a dreptului are intotdeauna caracter autentic, ea creeaza drept .
Cresterea gradului de complexitate a relatiilor ce formeaza obiect de reglementare, pe de o parte, si existenta unor norme vechi, ce nu mai corespund, sau nu corespund intru-totul realitatilor, pe de alta parte, determina cresterea importantei actului de interpretare si, de aici, aparitia unor noi explicatii date acesteia. Dar, in aceasta mare diversitate de pozitii se poate degaja totusi un element comun tuturor teoriilor (elaborate in special dupa al doilea razboi mondial) si anume incercarea de a cauta dincolo de norma scrisa, dincolo de vointa legiuitorului, elementul peren de dreptate, incercandu-se astfel interpretarea si realizarea normelor in conformitate cu idea¬lurile de dreptate si echitate. In literatura din statele socialiste, dominanta a fost ideea ca practica judiciara nu trebuie sa fie un izvor de drept. Dar, alaturi de aceasta s-au mai conturat si alte opinii, precum:
. cea care a sustinut contrariul: practica judiciara este si trebuie sa fie un izvor de drept;
. cea care a sustinut ca practica este un izvor de drept, dar in viitor nu trebuie sa mai fie, aceasta ultima opinie fiind exprimata in perioada imediat urmatoare celui de al doilea razboi mondial, cand dreptul socialist nu era inca elaborat si armonizat de natura a-si fi suficient lui insusi .
. cea care a sustinut ca unor decizii de indrumare ale plenului Tribunalului Suprem trebuie sa li se recunoasca valoarea de izvor de drept .
B. Formele si forta juridica a
interpretarii normelor juridice
In functie de calitatea celor chemati sa efectueze interpretarea (subiectul interpretarii) si, pe cale de consecinta, de forta ei juridica, interpretarea imbraca doua forme esentiale: 1. oficiala; 2. neoficiala.
Interpretarea oficiala provine de regula, de la un organ de stat (care are in competenta sa sarcina de realizare sau aplicare a dreptului) si are forta juridica obligatorie.
Daca aceasta interpretare imbraca forma unor norme obligatorii, cu caracter general, poarta denumirea de interpretare generala. Aceasta poate fi data fie chiar de organul care a emis norma, fie de un alt organ care are, potrivit legilor in vigoare, aceasta competenta. In primul caz avem de-a face cu o interpretare autentica, in cel de al doilea caz cu o interpretare legala, cum era denumita de Constitutia din 1965 .
Conform Constitutiei din 1923, interpretarea legilor cu drept de autoritate se facea numai de puterea legiuitoare (art. 36) adica de cele doua Camere ale Parlamentului si de catre rege.
Potrivit Constitutiei din 21 august 1965, interpretarea legala a normelor juridice era de competenta Consiliului de Stat. Aceasta interpretare avea efect retroactiv, ea aplicandu-se de la data intrarii in vigoare a actului interpretat.
De regula, orice organ de stat care are dreptul de a elabora norme juridice obligatorii, are in acelasi timp si competenta de a le interpreta. Problema care se pune insa este aceea a dreptului unui organ inferior de a interpreta actele juridice date de un organ superior, pentru ca, in ceea ce priveste dreptul unui organ ierarhic superior de a interpreta norme juridice elaborate de organele inferioare lor, nu exista nici un dubiu. Daca ele au dreptul de a anula si modifica actele organelor inferioare, cu atat mai mult au dreptul de a le interpreta (potrivit argumentului logicii formale cine poate mai mult poate si mai putin).
Dar, in anumite imprejurari, trebuie sa admitem faptul ca si un organ ierarhic inferior poate interpreta normele juridice elaborate de organele superioare lor. Astfel, de exemplu, daca in aplicarea unei legi se adopta niste instructiuni de catre un ministru, in mod inevitabil acestea vor reflecta modul de intelegere si interpretare a legii, interpretare obligatorie in masura in care nu intervine o discrepanta, o contrazicere intre cele doua acte normativ-juridice: legea si instructiunea.
Interpretarea cazuala este forma interpretarii oficiale facuta de organe de aplicare a dreptului, organe care realizeaza cerintele legilor. Aceasta interpretare se refera, deci, la un anume caz concret. O astfel de interpretare fac, dupa caz, instantele judecatoresti, procuratura (de exemplu, in cazul in care aplica dispozitiile articolului 181 Cod penal) si organele administratiei de stat (de exemplu, cand elibereaza o autorizatie de constructie, pe baza cerintelor normelor in vigoare).
In literatura juridica din tara noastra interpretarea cazuala facuta de instantele judecatoresti nu este pusa pe acelasi plan cu interpretarea generala, de care am vorbit mai inainte, aceasta neavand caracter general-obligatoriu. Ea este obligatorie numai pentru persoanele in legatura cu care s-au pronuntat deciziile sau hotararile respective. In alte state, insa, cum sunt cele ce fac parte din sistemul Common-Law, precedentul, practica judiciara sunt in general admise ca izvoare de drept , chiar daca se sustine de catre unii autori ca regulile create pe cale jurisprudentiala se aplica de judecatori pentru ca sunt considerate de acestia ca juste, si nu ca obligatorii, ele putand fi mereu modificate de judecatori .
In sistemul nostru de drept, instantele judecatoresti nu creeaza prin interpretare noi norme de drept. Rolul lor se cantoneaza doar la clarificarea normelor in vederea aplicarii lor corecte. Dar, uneori, tocmai acest fapt presupune completarea continutului unor norme sau, dupa caz, exceptarea unor situatii de la aplicarea lor, daca printr-o interpretare literara s-ar ajunge la incalcarea altor norme sau a unor principii fundamentale ale dreptului.
La noi in tara, depasirea unor dificultati legate de interpretarea si aplicarea diferita a aceleasi norme, s-a realizat pe calea Deciziilor de indrumare ale Plenului Tribunalului Suprem, care au dus la armonizarea unor puncte de vedere si la aplicarea unitara a normelor pe intreg cuprinsul tarii. Dupa cum aratam mai inainte, fara a sustine ca instanta suprema are un rol creator de drept, trebuie sa recunoastem, totusi, ca cel putin activitatea de elaborare a deciziilor de indrumare putea fi situata la granita dintre crearea si aplicarea dreptului. Aplicarea normelor juridice la cazuri concrete, variate si complexe, determina, de-a lungul anilor imbogatirea continutului lor cu noi aspecte pe care adesea legiuitorul nu le-a prevazut si nici nu le putea prevedea, ceea ce face necesara consultarea practicii de catre legiuitor cu ocazia elaborarii unor noi norme juridice, practica formand un izvor social al dreptului.
Interpretarea neoficiala sau doctrinala a normelor juridice este facuta de persoane sau organe, institutii etc., care nu actioneaza in calitate de organe de stat ci indeplinesc sarcini de interpretare in virtutea unor necesitati de cunoastere, urmarind clarificarea continutului lor in alte scopuri decat cele privind aplicarea imediata, concreta a normei. Astfel, de exemplu, un profesor clarifica intelesul unor norme pentru a putea elabora un curs, o prelegere, o carte, care are ca obiect relatiile reglementate de norma respectiva; un cercetator interpreteaza o norma juridica in vederea elucidarii unor probleme legate de aplicarea normei sau de raportarea ei la altele. Sigur ca si aceasta interpretare are in vedere aplicarea dreptului dar ea nu este urmata imediat de aplicare si operatiunea de clarificare nu se face direct in vederea aplicarii. Aceasta forma de interpretare nu are forta juridica obligatorie. Dar, in cazul in care solutiile propuse, clarificarile facute conving organul de aplicare sau cel de creare a dreptului, ea poate avea o influenta foarte puternica atat asupra celor ce au in sarcina lor aplicarea normelor, cat si asupra celor ce au in competenta modificarea, abrogarea lor sau crearea de noi norme.
C. Metodele de interpretare a
normelor juridice
Prin metode de interpretare intelegem totalitatea procedeelor folosite pentru clarificarea continutului normelor juridice, clarificare care cel mai adesea se face in vederea aplicarii lor la cazuri concrete.
Au existat si exista opinii diferite in legatura cu identificarea acestor metode si clarificarea lor. Unii autori, precum, de exemplu I. Ceterchi, Gh. Bobos etc., au considerat ca cea mai justa grupare a metodelor de interpretare este cea care distinge patru categorii: gramaticala, istorica, logica si sistematica, altii precum I. Demeter, cea care distinge trei categorii: sistemico-juridica, istorica si gramaticala, iar altii adauga acestei categorii pe cea analogica .
In literatura juridica, unii autori vorbesc doar de trei metode: istorica, teleologica si creatoare , altii din contra, au vorbit de o metoda unica - cea materialist-dialectica in realizarea acesteia au distins mai multe etape. In sfarsit, doua puncte de vedere am mai dori sa mai amintim. Unul al teoreti¬cianului iugoslav R. Lukiç si celalalt al teoreticianului austriac H. Kelsen, intemeietorul teoriei normativiste a dreptului. Primul vorbeste de cinci me¬tode: gramaticala, logica, sistematica, istorica si teleologica, pe care le grupeaza astfel: distinge mai intai metoda lingvistica, gramaticala, mijloc la care se recurge intai si intai de interpret. Apoi, sistematizeaza celelalte patru metode in doua grupe: 1. prima se bazeaza pe logica si cuprinde metodele (propriu-zis) logica si sistematica; 2. a doua pe studiul sociologic al normelor, care presupune interpretarea istorica si teleologica .
Spre deosebire, insa, de cei ce deosebesc si analizeaza mai multe metode de interpretare, H. Kelsen vorbeste de asa zisele metode de interpretare, argumentand ideea ca interpretarea duce la determinarea cadrului pe care dreptul ce urmeaza a fi interpretat il reprezinta, si prin aceasta la recunoaste¬rea mai multor posibilitati care exista in interiorul acestui cadru . Deci, rezultatul interpretarii nu poate fi unic, fapt pentru care cei ce aplica dreptul apar in calitate de creatori de drept.
Toate discutiile referitoare la metodele ce trebuie sau ce pot fi utilizate in clarificarea continutului si sensului normelor juridice ar trebui raportate azi, la metoda sistemica de analiza, care presupune proiectarea obiectului anali¬zei, in cazul nostru al normelor, inlauntrul sistemului din care face parte, si a anvizajarii lui ca element al unui sistem ce se afla in corelatie cu alte sisteme, procedand astfel la analiza diacronica si sincronica a acestora .
Dar, dincolo sau concomitent cu analiza efectuata potrivit metodei structural-sistemice, metoda utilizata pentru cunoasterea sistemului juridic in ansamblul sau, in interpretarea normelor juridice se pot utiliza si trebuie sa se utilizeze si metode specific juridice, multe traditionale, precum cele amintite de noi.
Astfel, propunem clarificarea unor probleme legate de dezvaluirea sen¬sului unor norme potrivit regulilor gramaticale si a regulilor si argumentelor logicii formale, ca o prima etapa si apoi, intr-o etapa superioara, clarificarea cat mai exacta a continutului normei in lumina raporturilor ei cu alte norme, in primul rand juridice, dar si etice, politice etc. In lumina conditiilor in care a fost adoptata si a scopului urmarit de legiuitor prin reglementare, precum si in lumina noilor realitati in care aceasta trebuie sa se integreze, a noilor necesitati carora trebuie sa raspunda. Astfel, in aceasta a doua etapa, se face o interpretare sistematica (istorica si teleologica) si creatoare, in scopul adaptarii normei unor realitati, altele decat cele ce i-au determinat aparitia , sau altele decat cele avute in vedere de legiuitor cu ocazia reglementarii.
A. Interpretarea gramaticala consta in clarificarea textului normei ce urmeaza a fi interpretata, prin analiza sensului cuvintelor, analiza morfolo¬gica si sintactica a textului, tinand seama de regulile gramaticale, retinand ca, uneori, interpretul trebuie sa acorde o atentie deosebita cuvintelor de legatura, conjunctiilor sau si si si chiar semnelor de punctuatie. Cele mai frecvente probleme sunt determinate de sensul multiplu al unor termeni. In astfel de situatii trebuie observate cateva reguli, precum cele ce urmeaza:
. nu trebuie sa acorzi unor termeni un sens juridic particular, daca nu exista ratiuni puternice si serioase pentru a o face;
. cuvintele care au in mod evident o semnificatie juridica aparte fata de limbajul comun, trebuie interpretate in lumina acestei semnificatii .
. stabilind semnificatia juridica deosebita ce o are un termen intr-o ramura de drept, acesta trebuie interpretat intr-o stransa legatura cu semnificatia ce o are in alte ramuri ale dreptului .
. in continutul lingvistic al aceleasi norme juridice sau aceluiasi act juridic, cuvintele asemanatoare nu trebuie sa primeasca semnificatii deosebite fara ratiuni intemeiate .
Metoda gramaticala ridica probleme deosebite atunci cand sensul unor termeni nu poate fi degajat cu usurinta , cand este susceptibil de mai multe interpretari, cand un cuvant si-a schimbat semnificatia prin trecerea timpului, cand acelasi termen este utilizat in acte juridice diferite, cu sensuri diferite etc.
Interpretarea logica consta in utilizarea regulilor logicii formale si a sistemului de argumente pe care se sprijina pentru stabilirea intelesului unei norme. Cu toate ca orice procedeu de interpretare cuprinde o interpretare logica, exista, totusi, o seama de rationamente, de judecati folosite in procesul interpretarii normelor care, intemeindu-se indeosebi pe regulile logicii formale si nefiind conditionate de celelalte procedee de interpretare, pot fi considerate ca procedee pur logice ale interpretarii. Aceasta logica formala este logica generala, iar nu o logica juridica specifica. Nu pot fi considerate ca reprezentand o logica juridica separata acele argumente logice care prin frecventa folosirii lor, au dat nastere unor dictoane (adagii), adica unor expresii rezumative ale argumentatiei respective .
Aceste argumente sunt acceptate cu prudenta si numai daca intrunesc conditiile rationamentului stiintific. Practica judiciara din tara noastra reflecta folosirea concomitenta a metodelor logice cu celelalte metode amintite de noi, fara a da o prioritate vreuneia din ele si fara a absolutiza metoda logica care, uneori, dupa cum vom avea ocazia sa o demonstram, nu ne poate conduce la dezvaluirea adevaratului sens al normei juridice. In interpretarea ce se face prin intermediul metodelor logice, si practica judiciara din tara noastra face trimitere la cateva reguli ce se folosesc frecvent. Astfel se amintesc urmatoarele: 1. exceptiile sunt de stricta interpretare ; 2. nu ne este ingaduit sa distingem acolo unde legea nu distinge ; 3. o norma trebuie interpretata intr-un sens care sa permita aplicarea ei, nu intr-un sens care sa o inlature de la aplicare .
De asemenea practica judiciara ca si literatura de specialitate utilizeaza frecvent o serie de argumente ca: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Argumentul ad absurdum, ceea ce in logica poarta denumirea de demons¬tratie indirecta apagogica, consta in stabilirea tezei de demonstrat prin infir¬marea tezei care o contrazice, ceea ce in matematica se numeste reducerea la absurd si implica efectuarea a doua operatii: 1. presupunerea ca teza (solutia) contrara ar fi adevarata; 2. dovedirea falsitatii acesteia.
Argumentul a contrario este un tip de rationament care se bazeaza pe legea tertului exclus din cadrul logicii formale si care inseamna ca in cazul notiunilor contradictorii (notiuni care se neaga una pe alta), una este adevarata, cealalta falsa, iar a treia nu exista .
Argumentul a majori ad minus este considerat de unii autori ca o particu¬larizare a lui a fortiori ratione. Este, spun acesti autori, un mijloc prin care se dezvolta o dispozitie legala spre ipotezele pe care nu le-a prevazut si in care se intalneste, pe o treapta superioara, motivul in sensul careia s-a decis. Alteori a majori ad minus e socotit ca o exprimare concentrata in limbajul schemei de rationament de tip Cine poate mai mult poate si mai putin .
De retinut ca, utilizarea regulilor si argumentelor logicii formale nu se poate face abuziv, de multe ori acestea neputand conduce interpretul la aflarea adevarului continut al normei ce formeaza obiectul preocuparilor sale. Interpretul, depasind etapa utilizarii metodei gramaticale si a celei logice, trece la o etapa superioara a investigatiilor sale, aceea a utilizarii metodei sistematice, care presupune sau inglobeaza, dupa parerea noastra, unele investigatii ce sunt apreciate in doctrina ca metode independente: istorica si teleologica.
Interpretarea sistematica impune analiza normei (al carei continut si scop trebuie clarificat in vederea aplicarii ei corecte) ca un element al structurii normative, in care se incadreaza aceasta, fiind strans legata de toate celelalte norme cuprinse in acelasi capitol sau paragraf al actului normativ din care face parte. La fel, ea trebuie analizata in stransa legatura cu toate celelalte norme cuprinse in acest act, de multe ori unele elemente ale normei, in mod deosebit sanctiunea, fiind cuprinse in acelasi act normativ, dar intr-un capitol distinct. Astfel, de exemplu, pentru toate abaterile de la Regulamentul Adunarii Deputatilor care cuprinde norme privind obligatiile deputatilor, sunt prevazute sanctiuni intr-o entitate structurala distincta - sectiunea a cincea a capitolului IV - toate normele acestui regulament trebuind a fi raportate la prevederile care stabilesc sanctiunile, numai in felul acesta putandu-se clari¬fica problema structurii sale logico-formale.
Uneori, insa, nu este suficienta aceasta operatiune de clarificare a continutului unei norme prin prisma raporturilor sale cu celelalte norme din actul normativ in care este inclusa. Sfera investigatiei trebuie largita adesea, prin compararea si clarificarea continutului unei norme in raport cu reguli ce se afla in alte acte normative. Astfel, de exemplu, in practica judiciara, articolul 2 si 29 din Codul familiei, au fost interpretate in lumina articolului 1-3 din Decretul nr. 31/1954 (referitor la persoanele fizice si juridice), aratandu-se ca dreptul de intretinere al sotului care se afla in nevoie din pricina unei incapacitati de munca nu poate fi exercitat decat in conformitate cu normele de convietuire sociala, cu normele si principiile morale, sotul care, parasind domiciliul si plecand sa locuiasca cu un concubin, neavand dreptul la pensie de intretinere .
De asemenea, toate normele trebuie interpretate in lumina principiilor ce guverneaza ramura de drept careia ii apartin, a principiilor fundamentale ale dreptului si a normelor Constitutionale, de asa natura incat sa se depisteze eventualele contraziceri dintre diverse acte normative si sa se evite aplicarea normelor inferioare ce contravin unor norme aflate intr-un izvor de drept ce se situeaza pe o treapta superioara ierarhiei lor.
Interpretarea sistematica presupune, uneori, si necesitatea clarificarii raporturilor dintre normele de drept si normele morale sau alte categorii de norme sociale. Uneori chiar legea face trimitere la un astfel de principiu, norma, cum o face de exemplu articolul 1 al Decretului 31/1954 alteori insa, pe cale logica se ajunge la ideea necesitatii unor astfel de corelari intre diverse categorii de norme sociale.
In sfarsit, cand clarificarea continutului, al sensului, a sferei de aplicare etc. a normei prezinta unele dificultati, interpretul trebuie, dupa caz, sa analizeze conditiile istorice in care a aparut, precum si scopul urmarit de legiuitor.
Astfel, sunt situatii in care trebuie analizate imprejurarile social - istorice in care a fost adoptata norma respectiva, materialele pregatitoare ale legii din care face parte, luarile de cuvant cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, necesitatile care au determinat adoptarea ei, continutul legii pe care a inlocuit-o etc. Uneori, prin cunoasterea exacta a acestor necesitati si a continutului legii se determina si scopul ce s-a urmarit prin reglementare, analiza istorica imbinandu-se cu cea teleologica. In legatura cu metodele de inter¬pretare expuse pana acum in literatura s-au ridicat o serie de probleme, din care amintim doua: 1. daca exista o ordine in succesiunea folosirii lor; 2. daca pot fi ierarhizate, stabilindu-se un anumit grad de importanta pentru fiecare din ele. In legatura cu prima problema trebuie precizat ca, din cele aratate de noi anterior, se vede preferinta, logica dupa parerea noastra, de a incerca mai intai sa afli continutul si sensul normei prin clarificarea unor probleme lingvistice si logice si numai apoi de a utiliza metoda sistematica (care presupune pe cea istorica si teleologica) nefiind necesar intotdeauna de a utiliza absolut toate metodele. De altfel, ordinea folosirii acestor metode se impune, de la caz la caz, in functie de specificul normei, cel mai adesea fiind utilizate concomitent si nu succesiv.
In sfarsit, o alta metoda utilizata in practica judecatoreasca si in literatura de specialitate este cea creatoare. De retinut ca in tara noastra nu s-a amintit de existenta unei astfel de metode dar ca, dupa parerea noastra, ea exista si trebuie recunoscuta ca atare. In ce consta: atunci cand prin toate metodele utilizate nu s-a putut ajunge la un rezultat al interpretarii care sa faca posibila solutionarea unor cazuri concrete, care nu-si gasesc usor locul intr-o norma sau alta, dar pe care judecatorul (cei ce aplica legea), trebuie neaparat sa le rezolve, aceasta rezolvare presupune o interpretare creatoare a normei, fie in sensul extinderii sferei ei de cuprindere dincolo de ceea ce reiese printr-o interpretare gramaticala, fie in sensul restrangerii sferei de cuprindere.
Si intr-un caz si in celalalt activitatea de interpretare are o valoare normativa, organul judecatoresc (sau un alt organ), completand norma cu detalii care fac ca aceasta sa se aplice la o alta sfera de relatie decat cea stabilita printr-o interpretare gramaticala sau chiar logica a ei. Iata, de exemplu, prin articolul 30 din Legea nr. 58/1974 si, respectiv, 44 din Legea nr. 59/l 974 s-a interzis dobandirea sau instrainarea de terenuri prin acte juridice (acestea putand fi dobandite numai prin mostenire legala). Initial instantele judecatoresti, interpretand normele respective mai ales printr-o metoda teleologica si logica, (folosind argumentul unde legea nu distinge), au ajuns la concluzia ca ele se refera atat la transmiterea dreptului de proprietate, cat si la constituirea unor dezmembraminte ale acestuia. Apoi tinand cont de principii si norme existente in sfera reglementarii juridice in momentul aparitiei legilor amintite - principii si norme care guvernau concomitent relatiile ce formau obiectul noii reglementari, s-a ajuns la o interpretare restrictiva a respectivului principiu - imposibilitatea instrainarii terenurilor prin acte juridice - in sensul ca, in anumite situatii, s-a statuat ca este posibila constituirea unor dezmembraminte ale dreptului de proprietate. Astfel, de exemplu, s-a admis constituirea unui drept de superficie in cazul partajului bunurilor comune ale sotilor in favoarea sotului neproprietar al terenului (pe care sotii si-au construit un imobil) .
O alta situatie in care regula cuprinsa in articolul 30 al Legii nr. 58/1974 a fost interpretata in alt mod decat imposibilitatea constituirii unor drepturi reale cu privire la terenuri, este si cea privind partajul unor bunuri, altele decat bunurile comune ale sotilor. Si in acest caz, ca si in cel precedent, instanta a tinut seama atat de regula privind interdictia instrainarii unor terenuri prin acte juridice civile, cat si de alte reguli si principii, cum sunt cele ce guverneaza partajul .
In aceste cazuri, instantele judecatoresti au tinut cont, in interpretarea articolului 30 din legea numarul 58/1974, de toate celelalte norme care, total sau partial, reglementau aceleasi relatii sociale. Astfel, ele au tinut cont atat de normele cuprinse in articolul 30 si 36 din Codul familiei referitoare la bunurile comune ale sotilor cat si de principiile cuprinse in Codul de proce¬dura civila care guverneaza partajul, ajungand la o interpretare sistematica. Aceasta interpretare a avut drept efect aplicarea normei cuprinse in art. 30 Legea numarul 58/1974, cu unele rezerve, instantele judecatoresti comportandu-se in aceasta situatie de asa natura, incat activitatea lor s-a situat la granita dintre aplicarea dreptului si crearea lui. Ele au realizat astfel ceea ce noi numim o interpretare creatoare , in sensul ca, prin dezvaluirea sensului adevarat al normei, ele au desfasurat mai mult decat o activitate de interpretare creand de fapt exceptii de la legea care interzicea instrainarea terenurilor prin acte juridice.
D. Rezultatul interpretarii normelor juridice
In exemplele luate de noi am vorbit de o aplicare a normei la o sfera mai restransa de relatii decat cea pe care am putea s-o stabilim printr-o interpretare ad literam a acesteia. Se pune astfel problema rezultatului interpretarii, adica a sferei de relatii, mai restranse sau mai largi, carora se aplica norma.
Continutul normei juridice, asa cum este el determinat ca rezultat al interpretarii in raport cu formularea literala a acesteia, poate sa coincida perfect cu aceasta formulare, caz in care vorbim de o interpretare literara sau declarativa. Alteori, insa, continutul literar al normei este mai restrans decat cercul de relatii carora legiuitorul a inteles sa o aplice (sau carora interpretul considera ca trebuie aplicate, potrivit unor principii care guverneaza aceasta operatiune), situatie in care vorbim de o interpretare extensiva. Si, in sfarsit, este posibil, precum a fost in exemplul dat de noi mai inainte formularea textului legii sa fie mai larga decat continutul ei real (decat continutul stabilit prin interpretare). In acest caz vorbim de interpretarea restrictiva.
Daca un exemplu de interpretare restrictiva am dat, sa dam si un exemplu de interpretare extensiva. Prin decizia civila numarul 375 din 31.III.1975 pronuntata de Tribunalul Judetean Timis s-a dat o interpretare extensiva articolelor 60-64 din Legea numarul 5/1973 stabilindu-se ca aceste prevederi se aplica nu numai proprietarului unei locuinte, ci si aceluia care are un drept de abitatie asupra ei . Pentru a se ajunge la aceasta interpretare, s-a folosit argumentul identitatii de ratiune, sustinandu-se ca ratiunile care l-au condus pe legiuitor la adoptarea solutiilor obtinute de articolele 60-64 ale legii amintite (determinarea reala a nevoilor de locuit ale proprietarului si familiei sale, obligativitatea inchirierii camerelor separate care depasesc nevoile de locuit etc.) le regasim si in cazul in care asupra locuintei exista un drept de abitatie. Deci, aceste dispozitii au fost aplicate - ca urmare a unei interpretari extensive - si locuintelor asupra carora nu exista un drept de proprietate, ci un drept de habitatie .
Din exemplele date reiese faptul ca rezultatul interpretarii depinde in mare masura si de metodele utilizate in stabilirea continutului normei, folosirea uneia sau alteia din metodele utilizate punandu-si amprenta asupra acestuia.
In stransa legatura cu interpretarea se pune si problema analogiei legii si analogiei dreptului . Daca ne intoarcem la speta comentata de noi privind dreptul de abitatie, vom observa ca decizia data de tribunal se bazeaza pe aplicarea prin asemanare a dispozitiilor articolelor 60-64 din Legea nr. 5/1973 si dreptului de abitatie, chiar daca aceste articole se refera la dreptul de proprietate (la nevoie de locuit a titularului acestuia). In acest caz, in lipsa unei norme care sa reglementeze modul de stabilire a nevoilor de locuit ale titularului unui drept de abitatie, s-au aplicat prin analogie normele amintite. Tribunalul analizand situatia de fapt si normele in vigoare, a constatat mai intai lipsa unei reguli care sa reglementeze situatia data, iar apoi, existenta unei norme care reglementa un caz asemanator. Prin interpretarea acestei din urma reguli, organul judecatoresc a ajuns la concluzia ca ea, prin asemanare poate fi aplicata si abitatiei (cazului dat). Vedem astfel ca analogia legii consta in aplicarea legii la un raport social nereglementat, prin aplicarea unor norme juridice ce reglementeaza un caz asemanator.
Dar exista si situatii in care instanta are de rezolvat un caz pentru care nu gaseste nici o norma in sistemul dreptului care sa-i poata fi aplicata. Avand in vedere cerintele articolului 3 Cod civil, care prevad ca judecatorul nu poate refuza judecarea pe motiv ca legea nu prevede sau ca este intunecata sau neindestulatoare, acesta trebuie sa dea o solutie bazandu-se, in lipsa unor norme care sa o prevada, pe principiile generale ale dreptului. In aceasta situatie vorbim de analogia dreptului .
Desigur ca este de dorit ca instantele judecatoresti, precum si alte organe de aplicare a dreptului - inclusiv cele administrative - sa gaseasca, sa identifice norma pentru toate cazurile pe care le au de rezolvat, dar trebuie sa admitem si posibilitatea apelarii la principii generale ale dreptului, atunci cand cauza cu care este investita instanta (sau alt organ) nu formeaza obiectul unei reglementari directe. In aceasta situatie, insa, judecatorul ajunge adesea, si nici nu s-ar putea altfel, la o interpretare creatoare a unor norme, a unor principii, daca acestea sunt cuprinse in vreo lege, (daca sunt scrise), sau la o postura asemanatoare aceleia a organului de creare a dreptului, fiind nevoit sa gaseasca o solutie unei situatii nereglementata sau nereglementata direct.
La astfel de situatii se ajungea, de regula, in perioadele cand realitatea o ia inaintea reglementarii.
