Lansată o dată cu faimoasele discursuri ale lui Winston Churchill în anii de după terminarea celui de-al doilea război mondial, mişcarea pan-europeană de care vorbeam mai sus a apărut cu ocazia Congresului Europei de la Haga din mai 1948, unde s-au reunit oameni politici şi intelectuali, reprezentând "comunităţile vivante europene" şi care au creat germenii viitoarelor structuri europene, Consiliul Europei şi Comunităţile Europene. "Mişcarea europeană", grup constituit în urma acestui congres, a redactat un avantproiect de convenţie privind protecţia drepturilor omului pe care l-a supus discuţiei Consiliului de Miniştrii al Consiliului Europei. După mai multe serii de lucrări pregătitoare şi discuţii la nivel politic, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, odată cu depunerea celui de al zecelea instrument de ratificare de către Luxembourg . Convenţia a fost ulterior amendată prin 11 protocoale adiţionale, prin care s-au recunoscut drepturi şi libertăţi care nu existau în varianta iniţială şi s-au făcut anumite modificări procedurale .
Crearea unei instanţe independente de voinţa politică a statele care să verifice respectarea Convenţiei şi posibilitatea deschisă oricărei persoane fizice ori juridice de a sesiza Curtea europeană a drepturilor omului au reprezentat cheia succesului de care s-a bucurat modelul european. Privită iniţial cu reticenţă şi tratată cu neîncredere de către juriştii europeni, dovadă fiind numărul extrem de mic al cauzelor în perioada iniţială, sistemul jurisprudenţial a căpătat în timp consistenţă şi coerenţă, ajungând ca de la 2-3 cauze judecate pe an în anii 1960, să fie nevoită să se pronunţa asupra a sute de plângeri anual începând cu anii 1980 .
Este vorba de un sistem jurisprudenţial unic, care reprezintă un drept cutumiar internaţional şi regim autoreferenţial . Vorbim de un sistem cutumiar pentru că esenţa sa este chiar jurisprudenţa Curţii şi a fostei Comisii europene a drpeturilor omului , care se consideră legate prin precedente - principiul anglo-saxon stare decisis . Este în acelaşi timp un sistem autoreferenţial în măsura în care organele de la Strasbourg operează complet independent faţă de orice altă instituţie juridică ori politică, fiind complet independent atât faţă de sistemele judiciare ale statelor membre, cât şi faţă de organele Consiliului Europei . Prin aceste caracteristici, Convenţia instituie o ordine juridică sui generis departe de slăbiciunile dreptului internaţional clasic, oferind un nivel al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care nici un alt sistem, universal ori regional, nu poate să pretindă că l-a atins .
Pe de altă parte, acest sistem este singurul care a permis în mod real oricărei persoane să se adreseze Curţii şi să obţină repararea prejudiciului, introducând astfel persoana fizică între subiectele de drept internaţional . Astfel individul este protejat făcând abstracţie de orice condiţie de naţionalitate ori reciprocitate ce caracterizează dreptul internaţional . Sistemul european a ajuns datorită acestui fapt să fie uneori criticat pentru faptul că tinde să devină ultimul grad de jurisdicţie, mai ales pentru acele state - precum Franţa, Elveţia ori România - care permit redeschiderea unor proceduri finalizate, ca urmare a unei decizii a Curţii .
