Lansată o dată cu faimoasele discursuri ale lui Winston Churchill în anii de după terminarea celui de-al doilea război mondial, mişcarea pan-europeană de care vorbeam mai sus a apărut cu ocazia Congresului Europei de la Haga din mai 1948, unde s-au reunit oameni politici şi intelectuali, reprezentând "comunităţile vivante europene" şi care au creat germenii viitoarelor structuri europene, Consiliul Europei şi Comunităţile Europene. "Mişcarea europeană", grup constituit în urma acestui congres, a redactat un avantproiect de convenţie privind protecţia drepturilor omului pe care l-a supus discuţiei Consiliului de Miniştrii al Consiliului Europei. După mai multe serii de lucrări pregătitoare şi discuţii la nivel politic, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, odată cu depunerea celui de al zecelea instrument de ratificare de către Luxembourg . Convenţia a fost ulterior amendată prin 11 protocoale adiţionale, prin care s-au recunoscut drepturi şi libertăţi care nu existau în varianta iniţială şi s-au făcut anumite modificări procedurale .
Crearea unei instanţe independente de voinţa politică a statele care să verifice respectarea Convenţiei şi posibilitatea deschisă oricărei persoane fizice ori juridice de a sesiza Curtea europeană a drepturilor omului au reprezentat cheia succesului de care s-a bucurat modelul european. Privită iniţial cu reticenţă şi tratată cu neîncredere de către juriştii europeni, dovadă fiind numărul extrem de mic al cauzelor în perioada iniţială, sistemul jurisprudenţial a căpătat în timp consistenţă şi coerenţă, ajungând ca de la 2-3 cauze judecate pe an în anii 1960, să fie nevoită să se pronunţa asupra a sute de plângeri anual începând cu anii 1980 .
Este vorba de un sistem jurisprudenţial unic, care reprezintă un drept cutumiar internaţional şi regim autoreferenţial . Vorbim de un sistem cutumiar pentru că esenţa sa este chiar jurisprudenţa Curţii şi a fostei Comisii europene a drpeturilor omului , care se consideră legate prin precedente - principiul anglo-saxon stare decisis . Este în acelaşi timp un sistem autoreferenţial în măsura în care organele de la Strasbourg operează complet independent faţă de orice altă instituţie juridică ori politică, fiind complet independent atât faţă de sistemele judiciare ale statelor membre, cât şi faţă de organele Consiliului Europei . Prin aceste caracteristici, Convenţia instituie o ordine juridică sui generis departe de slăbiciunile dreptului internaţional clasic, oferind un nivel al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care nici un alt sistem, universal ori regional, nu poate să pretindă că l-a atins .
Pe de altă parte, acest sistem este singurul care a permis în mod real oricărei persoane să se adreseze Curţii şi să obţină repararea prejudiciului, introducând astfel persoana fizică între subiectele de drept internaţional . Astfel individul este protejat făcând abstracţie de orice condiţie de naţionalitate ori reciprocitate ce caracterizează dreptul internaţional . Sistemul european a ajuns datorită acestui fapt să fie uneori criticat pentru faptul că tinde să devină ultimul grad de jurisdicţie, mai ales pentru acele state - precum Franţa, Elveţia ori România - care permit redeschiderea unor proceduri finalizate, ca urmare a unei decizii a Curţii .
1.3 Caracteristicile şi obiectivele Convenţiei
Convenţia are în primul rând un caracter obiectiv, în sensul în care mai degrabă protejează drepturile fundamentale ale oricărei persoane contra activităţilor statelor contractante decât să creeze obligaţii subiective şi reciproce între statele semnatare. Atunci când un stat sesizează organele jurisdicţionale nu trebuie deci considerat că acţionează în interes propriu, în baza unor drepturi subiective ce îi aparţin, ci doar că ridică în faţa Comisiei unele aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa . În baza acestui caracter obiectiv, sarcina Curţii a fost să creeze un sistem jurisdicţional coerent, departe de influenţa diverselor şcoli de drept care marchează dreptul intern al statelor membre, prin crearea unui sistem de noţiuni autonome de definiţiile existente în dreptul intern al părţilor contractante .
În al doilea rând, Convenţia are un caracter subsidiar, adică lasă în primul rând statelor membre sarcina de a aplica Convenţie şi de a repara eventualele violări ale sale, în baza principiului pacta sunt servanta . Acest caracter îşi regăseşte aplicabilitatea practică în principiul marjei de interpretare al statelor, care lasă statelor, în anumite domenii care nu privesc aşa-numitul nucleu dur al Convenţiei - drepturile absolute, precum interzicerea torturii ori independenţa justiţiei, posibilitatea de a examina ele-însele respectarea unor condiţii convenţionale, dincolo de controlul exercitat de Curte.
Obiectivele Convenţiei sunt menţionate explicit în chiar preambulul acesteia. Potrivit textului, obiectivul primordial este acela de a promova obiectivele Declaraţiei universale a drepturilor omului şi ale Consiliului Europei, anume protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Fără îndoială, acest scop este imposibil de atins fără ca statele membre să cedeze o parte din suveranitatea lor, însă nu este vorba de a ceda suveranitatea către un alt stat, de a da preeminenţă unui stat asupra altuia, ci de a ceda în faţa unei ordini de drept .
Dincolo de acest scop extrem de general formulat, din punct de vedere juridic, Convenţia urmăreşte două finalităţi majore. Pe de o parte, crearea unui sistem de reguli juridice obligatorii, vizând uniformizarea sistemelor juridice naţionale, în ideea creării unor valori europene comune care să împiedice repetarea unor "greşeli" ale trecutului . Pe de altă parte, s-a urmărit crearea unui sistem jurisprudenţial instituţional aflat la două nivele, unul naţional, potrivit art. 13 din Convenţie , şi altul la nivel supranaţional care să asigure naşterea şi dezvoltarea acestui standard comun .
Din punct de vedere politic, Convenţia vizează crearea unei cât mai strânse legături între statele europene, chiar dacă aceasta înseamnă renunţarea statelor membre la anumite părţi, din ce în ce mai importante, din suveranitatea lor . Realizarea acestor obiective, comune cu cele ale Consiliului Europei, se raportează la ideea iniţială a creării Convenţiei, crearea unui climat de securitate în Europa .
