1.1.Aparitia si evolutia stiintei politice 1.2. Obiectul de studiu al stiintei politice
1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice
1.4. Functiile politologiei
1.1. Aparitia si evolutia stiintei politice
Inca din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati de cunoasterea, stapanirea si studierea societatii, a cadrului in care traiesc si isi desfasoara activitatea. In consecinta, ea a fost analizata atat in ansamblul ei, ca intreg, cat si in domeniile si partile ei ce o compun. Dintre stiintele care sunt preocupate de descifrarea esentei societatii, a proceselor si legitatilor devenirii ei, un loc aparte il ocupa si politologia.
In cadrul oricarei societati, indiferent de natura si nivelul ei de dezvoltare, politicul si politica au constituit activitati umane fundamentale, o functie esentiala a sistemului social. Drept urmare, orice investigatie profunda si detailata a oricarui sistem social, inclusiv a conditiei umane, nu se poate realiza fara o analiza a politicului.
Istoriceste, primele elemente ale gandirii social-politice apar inca din antichitate, de care se leaga insasi etimologia termenului. Notiunea de politologie vine de la cuvintele grecesti polis-stat, cetate si logos-stiinta, adica stiinta despre stat, despre putere. De-a lungul vremii, aceasta notiune a imbracat diferite acceptiuni cum ar fi: arta de guvernare, de conducere, de politica, pana la termenul modern de politologie. Denumirea noua, moderna de politologie a aparut in 1954 si a fost pusa in circulatie de politologul german Eugen Ficher Baling si de francezul A. Therive.
Atat in antichitate cat si in feudalism, intre stiintele care studiau societatea nu exista o democratie, o individualizare, drept urmare, elemente, cunostinte despre societate vor fi nediferentiate, cele specifice filosofiei sau politicii se vor intersecta, suprapune cu cele economice, sociale sau religioase. In primele sale manifestari gandirea politica a aparut si s-a dezvoltat fie in interiorul filosofiei, ca filosofie politica in Grecia antica, fie in stransa legatura cu juridicul, in Roma antica. In toate cazurile, atat asupra politologiei cat si a celorlalte stiinte sociale, a cunoasterii in special, a societatii in general in epoca sclavagista si medievala isi va pune amprenta religia. In feudalism viata si gandirea politica se vor afla sub puternica influenta a dogmei teologice si a bisericii, stiintele in totalitatea lor, vor fi integrate teologiei, devenind ramuri ale acesteia, iar dogma teologica devine axioma politica a societatii.
Procesul de disociere a stiintelor, a celor sociale in special de teologie si de morala crestina va incepe odata cu descompunerea societatii feudale. Renasterea prin spiritul sau laic si stiintific isi va pune pecetea asupra evolutiei tuturor stiintelor, inclusiv a celor politice. Ganditori de seama ai acestei perioade, dar mai ales a perioadei moderne N. Machiavelli, Th. Hobbes, J. Bodin, iluministii francezi Voltaire, Montesquieu, Rousseau in lucrarile lor social-politice s-au pronuntat pentru individualizarea stiintei politice, pentru constituirea ei intr-o stiinta de sine statatoare. Disocierea politologiei, individualizarea ei ca stiinta de sine statatoare a inceput abia la mijlocul secolului al XIX-lea, odata cu cresterea considerabila a rolului si locului politicului in domeniul cunoasterii teoretice si a practicii sociale. Acest proces de emancipare a stiintei politice s-a desfasurat in doua etape:
a) prima la mijlocul secolului al XIX-lea si a vizat in principal, desprinderea politologiei impreuna cu sociologia de celelalte stiinte socio-umane;
b) cea de a doua etapa s-a consumat catre sfarsitul secolului al XIX-lea si a constat in separarea stiintei politice de sociologie, fenomen asociat si cu aparitia noului sau sens si continut de stiinta a studierii politicului si tot ce tine de acesta.
Acest proces a determinat aparitia in SUA in 1880 la Colegiul din Colorado a primei scoli si catedre de stiinte politice. In perioada interbelica si indeosebi postbelica, studierea politologiei in SUA, in Europa apuseana si nordica, Canada si Japonia s-a generalizat, atat ca stiinta cat si ca obiect de invatamant. Astazi in lumea civilizata si democratica nimeni nu mai poate concepe realizarea si functionarea sistemului politic, a omului modern fara o cultura politica infaptuita pe calea institutionalizata.
In Romania, nici in perioada interbelica si cu atat mai putin postbelica, politologia nu a existat nici ca disciplina de studiu si nici ca stiinta de cercetare a fenomenului politic. In perioada interbelica politicul era investigat din perspectiva istorica sau sociologica in stransa interactiune cu acestea. In perioada dominatiei comuniste, ceea ce se realiza in domeniul politicului era in realitate o indoctrinare a oamenilor cu ideologia totalitara comunista. Astazi in conditiile refacerii vietii si sistemului politic democratic, a necesitatii formarii si pregatirii cetatenilor, a racordarii invatamantului romanesc la cel european si universal, studiul stiintei politice a devenit o necesitate.
1.2. Obiectul de studiu al politologiei
Precizarea obiectului unei stiinte in general si in mod deosebit al unei stiinte sociale, cum este cazul politologiei, este o problema extrem de dificila, complexa si care presupune un permanent proces de definire si redefinire. Dificultatea acestui proces decurge din complexitatea si dinamica vietii politice contemporane, din marea explozie informationala, precum si din aparitia a numeroase stiinte de studiu a societatii, in special a celor de granita cu politicul.
Stabilirea obiectului de studiu al stiintei politice impune precizarea unor elemente preliminare cum ar fi: domeniul sau distinct de studiu; notiunile, categoriile, conceptele procesele si legitatile specifice cu care aceasta opereaza; functiile indeplinite in domeniul cunoasterii, a interdisciplinaritatii si mai ales in practica sociala; locul pe care respectiva stiinta il ocupa in sistemul stiintelor sociale si politice; utilitatea si eficienta sa sociala.
Definirea obiectului politologiei a nascut si dezvoltat o diversitate de opinii, pozitii in gandirea contemporana, care pot fi sintetizate in trei mari orientari:
a)Politologia - stiinta a studiului statului
Este o orientare mai veche, ea fiind prezenta inca dinainte de Montesquieu ea aducand in sustinerea sa urmatoarele argumente:
- insasi etimologia termenului de politologie polis-stat si logos-stiinta, adica stiinta care are ca obiect de studiu statul, puterea si institutiile sale;
- statul ar fi cea mai veche si mai importanta institutie politica a societatii, cu un rol central in sistemul politic, fapt ce ar presupune de asemenea studiul acestuia de politologie.
O asemenea orientare nu este acceptata de cei mai multi politologi care la randul lor aduc contra argumente:
- termenul initial de politologie nu avea in vedere sensul, continutul actual, ci el se referea la politica, putere, conducere in general, iar statul era conceput si ca o comunitate sociala, nu numai ca o institutie politica;
- asa cum o dovedesc ultimele cercetari statul nu este cea mai veche institutie politica a societatii, ea a fost precedata de altele. Chiar daca este cea mai importanta institutie a sistemului politic, dar nu unica, importanta ei decurge tocmai din existenta celorlalte si interactiunea cu acestea;
- statul este studiat si de alte stiinte cum ar fi cele economice, juridice, filosofice fapt ce ne poate conduce la ideea ca si aceste stiinte ar trebui sa aiba ca obiect de studiu statul;
- politologie-stiinta a statului inseamna o ingustare nejustificata a obiectului acestei discipline. Importante elemente ale sistemului politic ca partidele politice, puterea, spiritualitatea politica, norma, conduita si activitatea politica ar ramane in afara obiectului sau de studiu.
b) Puterea politica - obiect de studiu al politologiei
Este o orientare destul de raspandita in cadrul gandirii politice contemporane, atat nord americane George Catalin, Harold Lasswel cat si din Europa apuseana M. Duverger, R. d'Aron etc.
Argumentul fundamental in cazul acestei orientari este acela ca puterea constituie obiectivul oricarei actiuni politice, ca aceasta se afla in centrul politicii.
Si fata de aceasta orientare marea majoritate a cercetatorilor si politologilor aduc contra argumente.
Ca si statul si puterea politica este doar o componenta a sistemului politic si nu politicul ca atare. In nici un caz, ea nu este in masura sa acopere sistemul politic.
Insasi notiunea de putere, definirea acesteia nu este pe deplin elucidata in stiinta politica, existand tendinta de extindere a sferei acesteia si asupra unor elemente nepolitice sau dimpotriva de restrangere a acesteia numai la aspectele autoritatii. In aceste conditii, cu atat mai mult se ridica semnul intrebarii asupra capacitatii puterii de a "umple" continutul politicului;
Nici in cazul relatiei stiinta politica-stiinta a puterii, politicul nu este in totalitatea sa studiat ci, dimpotriva, importante elemente ale acestuia, cum ar fi: institutiile politice, spiritualitatea, relatiile politice etc., raman in afara investigatiei acesteia.
b)Politicul-obiect de studiu al politologiei
Politicul in multitudinea si diversitatea formelor sale de manifestare si exprimare trebuie sa constituie obiectul de studiu al stiintei politice. Politologia este o stiinta de sinteza, de analiza in ansamblu a politicului si politicii, a genezei, esentei proceselor, legitatilor si relatiilor specifice acestuia.
Sintetizand, politologia studiaza si explica natura si esenta politicului, geneza si dinamica lui, precum si rolul pe care il are in realitatea complexa. Ea nu este nici o pseudo-stiinta, asa cum o prezinta ideologul francez Gaston Bouthaul sau un capitol teoretic al sociologiei ca la R. Aron.
Evident ca nici politologia nu este in masura sa epuizeze intreaga cercetare a politicului, dar ea este singura care o face de la nivel de ansamblu, de sinteza si din acest punct de vedere este unica stiiinta din cadrul stiintelor politice capabila prin studiul ei, sa acopere intreaga sfera de cercetare a politicului.
1.3. Locul politologiei in sistemul stiintelor sociale si politice
Fiind o stiinta a studiului societatii, a politicului, politologia face parte atat din cadrul stiintelor sociale, cat si a celor politice. Ea se afla in relatii de comunitate, dar si de identitate si particularitate cu stiintele sociale: istoria, filosofia, economia, politologia. Relatia, raportul de comunitate dintre politologie si stiintele sociale decurge din faptul ca toate au ca obiect de studiu societatea. Particularitatea, individualitatea dintre politologie si stiintele sociale vine de la domeniul distinct de studiu al societatii, specific fiecarei stiinte in parte. Intre politologie si stiintele sociale se naste, se dezvolta relatii de interactiune, interdependenta, de complementaritate reciproca. Cunostintele, datele, informatiile acestor stiinte sociale sunt folosite de politologie in studiul politicului. La randul lor si aceste stiinte se pot folosi de datele si cunostiintele oferite de politologie, contribuind astfel la o analiza detaliata si profunda a societatii.
Un al doilea plan al relatiilor, raporturilor este cel dintre politologie si stiintele politice de ramura: filosofia politica, sociologia politica, antropologia politica, doctrina politica, stiinta puterii, stiinta partidelor, etc. Acest raport impune atat precizarea elementelor de comunitate intre politologie si stiintele politice de ramura, dar indeosebi si mult mai important, a celor de distinctie, de individualitate.
Relatiile de comunitate dintre politologie si stiintele politice sunt date de politic, care constituie domeniul comun de studiu al tuturor acestor stiinte.
Individualitatea acestor stiinte vine din modalitatea lor diferita de analiza a politicului, de studiul general al politicului sau a unor segmente partiale ale acestuia; metodele si tehnicile folosite in investigarea fenomenului politic; scopul, utilitatea si finalitatea acestei cercetari; rolul pe care acestea il au in procesul general al cunoasterii si al practicii sociale.
Politologia este singura stiinta politica care studiaza politicul in ansamblul sau, pe cand celelalte stiinte politice cerceteaza doar unele segmente, parti ale acestuia. In studiul sau, politologia porneste de la conditiile generale ale societatii, rezultatele cercetarii sale fiind un bun al intregii societati, ele regasindu-se in cadrul spiritualitatii politice generale ale societatii; in ideologiile, programele, strategiile unor partide, forte social politice. Nefiind legata de un anumit emitent politic, sau neafandu-se in serviciul acestuia, politologia realizeaza o cunoastere obiectiva, cat mai apropiata de realitatea social-politica.
Concluzionand putem aprecia ca relatiile de interdependenta, interdisciplinaritate si complementaritate se mentin si se amplifica intre politologie si stiintele politice de ramura. Astazi ca urmare a cresterii rolului politicului in societate se amplifica si consolideaza statutul sistemic si plurivalent al politologiei, ea impunandu-se tot mai mult ca o stiinta fundamentala cu rol coordonator in studiul politicului si al stiintelor politice.
1.4. Functiile politologiei
Ca teorie generala a politicului, politologia exercita in cadrul societatilor, in special a celor democratice o serie de functii. Prin aceste functii, ea isi exprima, manifesta, rolul, utilitatea si eficienta sociala.
Amploarea acestor functii, utilitatea lor nu sunt aceleasi in toate societatile si sistemele sociale, ci ele sunt, in mare masura determinate de o serie de factori, cum ar fi:
- natura regimului social si a fortelor social-politice aflate la putere;
- nivelul dezvoltarii vietii materiale si spirituale;
- gradul dezvoltarii vietii politice si in special a democratismului;
- sarcinile, obiectivele politice urmarite si realizate.
In esenta, politologia exercita urmatoarele functii:
a)functia cognitiva
Politologia realizeaza o functie de cunoastere si interpretare a realitatii politice. Aceasta cunoastere este obiectiva, nepartinica si nepartizana, lipsita de pozitie si incarcatura ideologica si este un bun al intregii societati si vizeaza politicul in ansamblul sau, procesele si legitatile sale generale.
b) functia creativa
Cunoasterea realizata de politologie se materializeaza in elaborarea unor teorii, conceptii, doctrine si programe politice, intr-un cuvant in crearea unor valori politice ce vor crea si fundamenta cultura politica.
Politologia nu numai ca se intemeiaza pe valori, ci ea insasi creeaza valori, valorile politice.
c) functia praxiologica
Politologia nu este numai o stiinta teoretica, abstracta ci ea este dublata de o importanta dimensiune praxiologica. Prin rezultatele si concluziile la care ajunge, ea este in masura sa ofere solutii pertinente pentru imbunatatirea si perfectionarea sistemului politic. Totodata politologia ofera modele alternative de dezvoltare social-politica fie pentru reformarea sistemului existent sau chiar pentru transformarea radicala a acestuia.
d) functia formativ-educativa civica si patriotica
Prin datele, cunostintele si informatiile dobandite, prin valorile politice create si puse in circulatie, politologia contribuie in mare masura la formare si dezvoltarea unei educatii civice patriotice si politice, a constintei de sine a individului si a societatii.
e) functia previzionala
Singura sau impreuna cu alte stiinte sociale sau politice de ramura, politologia poate prefigura modelele si alternativele de dezvoltare sociale si le pune la dispozitia societatii.
In sistemul contemporan al stiintelor politice, politologia reprezinta o disciplina fundamentala, o stiinta sociala particiulara consacrata fenomenului politic , singura in masura sa studieze "politicul in sine" sau dupa cum aprecia Julien Freund "politicul ca esenta autonoma".
II. SISTEMUL POLITIC
2.1. Sistemul politic-sistem social global. Definitie -trasaturi.
2.2. Functiile sistemului politic
2.3. Componentele structurale ale sistemului politic
2.3.1. Relatiile politice
2.3.2. Comunicatia politica
2.3.3. Norma si comportamentul politic
2.1. Sistemul politic-definite, trasaturi
Societatea, viata sociala in general, se prezinta ca un sistem social global care este structurat in subsisteme, care la randul lor constituie sisteme de sine statatoare cu structuri, mecanisme si functii proprii. Din cadrul oricarui sistem social global, cele mai importante sisteme partiale sunt: sistemul politic, sistemul economic, sistemul informational, sistemul spiritual, sistemul militar, etc.
Conceperea si analiza societatii ca sistem social global, a componenetelor sale ca sisteme partiale, constituie o metoda de cercetare relativ noua si ea apartine teoriei generale a sistemelor create de Lwon Bertolanffy in 1937.
In cadrul oricarui sistem social global, prin locul si rolul pe care-l ocupa in cadrul acestuia, prin multitudinea, complexitatea si diversitatea relatiilor ce le genereaza, prin impactul asupra celorlalte sisteme partiale, insasi asupra intregului, se detaseaza si se impune sistemul politic. Orice sistem social, indiferent de gradul sau de organizare, de nivelul dezvoltarii sale, de natura sa, implica cu necesitate o dimensiune si o functie politica. De altfel, politicul si politica au fost dintotdeauna coordonate majore ale existentei si actiunii umane. "Astazi, mai mult ca oricand - precizeaza politologul G. Burdeau - epoca noastra este martora unei politizari universale. Totul a devenit politic, deoarece totul se afla sub influenta politicii sau se oglindeste in ea"1.
Desi conceperea si studierea sistemica a politicului s-a impus relativ de curand ca metodologie, aceasta nu este absolut noua. Inca din antichitate au existat asemenea tentative si ele au apartinut lui Aristotel.
In 1651, Th. Hobbes in lucrarea sa Lexiathon face deja un comentariu asupra politicului ca sistem. Cercetarea sistemica a domeniului politic, fenomen inceput dupa cel de-al doilea razboi mondial, desi a realizat unele succese notabile, intampina astazi o serie de dificultati, greutati si neimpliniri. Toate acestea se regasesc inca in identificarea sistemului politic cu sistemul social global, sau in confuziile intalnite adeseori in literatura de specialitate, in care pana nu de mult, conceptele de "sistem politic", "organizare politica" si "sistem de organizare", erau considerate identice.
Cu tot rolul si locul important pe care sistemul politic il joaca in orice sistem social global, identificarea acestora nu este justificata. Sistemul social este un intreg, in timp ce sistemul politic in raport cu acesta, reprezinta o parte. Prin urmare, relatia dintre acestea nu este de la intreg la intreg, deci egala, ci de la intreg la parte si deci nici sub acest aspect nu poate fi vorba de egalitate sau identitate, ci cele doua elemente sunt concepute distincte, atat sub aspectul naturii, structurii cat si al functiilor.
Conceptul de sistem politic s-a impus atat asupra notiunii de "organizare politica", cat si a celui de "sistem de organizare politica". Primul aspect, de "organizare politica" este notiunea folosita de politologii tributari formatiunii juridice si nu este in masura sa acopere intregul domeniu al politicului, mai ales ca ea integreaza, pe langa elemente politice si pe cele de natura juridica.
Notiunea de "sistem de organizare politica" a fost introdusa in circuitul literaturii politologice de gandirea marxista si voia sa evidentieze distinctia dintre sistemul politic specific capitalismului si cel al socialismului. Este adevarat, cu timpul aceasta notiune a fost treptat abandonata, impunandu-se cea de sistem politic.
Primul cercetator care a incercat si, in mare masura a reusit sa abordeze politicul in spiritul teoriei sistemice, a fost David Easton. In lucrarile sale "Sistemul politic", aparuta in 1953 si "O analiza sistemica a vietii politice", elaborata in 1956, Easton desi avanseaza elemente valoroase privind definirea sistemului politic, indeosebi a caracterului sau deschis, nu reuseste sa impuna o definitie a acestuia.
In lucrarea din 1953, D.Easton defineste sistemul politic ca "alocarea autoritara a valorilor".
In 1963, intr-o alta lucrare, A Framework for Political Analysis, aparuta la New York, Easton considera sistemul politic "un ansamblu de variabile, oricare ar fi gradul de relatii intre ele". Intr-o alta lucrare aparuta in 1974 la Paris, politologul american defineste sistemul politic ca "ansamblul interactiunilor prin care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritara intr-o societate".
In schimb, el isi aduce o contributie deosebita privind functiile sistemului politic, rolul sau in societate.
Desi criticata si de multi contestata, teoria lui D. Easton, ramane un punct de plecare si chiar de referinta in conceperea si studierea politicului ca sistem, avand si astazi numerosi adepti. In 1968 in "Analiza sistemelor politice", J.W. Lapierre incearca si el sa defineasca sistemul politic ca "ansamblul proceselor de decizie care privesc totalitatea unei societati globale", definitie care nu acopera nici pe departe politicul, vizand numai un aspect al sistemelui politic, cel decizional,iar structura, relatiile, institutiile, comportamentul, normele conduitei politice, ramanand in afara unei asemenea abordari. Pe aceeasi linie functionala se inscrie si definitia lui T. Parsons: "Conceptul nostru cheie de orientare este politica definita ca un subsistem primar functional al societatii, strict paralel cu statusul teoretic, cu economia".