Potrivit art. 32 din Convenţie, fostul art. 45, competenţa Curţii se întinde la toate litigiile privind aplicarea şi interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor adiţionale, apreciindu-se că Convenţia are ca rol, iar interpretarea ca obiect a asigura în cel mai eficace mod protecţia persoanelor vizate . Instituţie de drept internaţional, dar cu un caracter sui generis, Curtea a dezvoltat, alături de regulile clasice ale dreptului internaţional, metode şi principi de interpretare care îi accentuează caracteristica de instanţa internaţională cu caracteristici distincte faţă organismele jurisdicţionale de drept internaţional clasic .
Astfel, drept reguli generale de interpretare, Curtea aplică prevederile art. 31-33 din Convenţia de la Viena din 1969 privind tratatele internaţionale: se ţine cont de faptul că prevederile sale formează un tot unitar şi o normă nu poate fi interpretate distinct în raport de altă prevedere sau de regulile existente în cadrul organizaţiei (Consiliul Europei) ; se ţine seama de sensul ordinar al termenilor utilizaţi , precum şi de obiectul şi scopul dispoziţiilor convenţionale, ori spiritul prevederilor ; de asemenea, se au în vedere pentru a interpreta prevederile Convenţiei, lucrările pregătitoare pentru a decela intenţia semnatarilor .
Cea mai importantă regulă de interpretare prezentă în jurisprudenţa Curţii este cea prin care acordă Convenţiei un caracter evolutiv, în sensul în care consideră că dreptul european al drepturilor omului nu este static, ci Convenţia trebuie percepută ca un instrument vivant care trebuie interpretat în lumina condiţiilor sociale şi economice de astăzi, întrucât scopul şi obiectul său, protecţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, nu permite o interpretare restrânsă la condiţiile de acum 50 de ani .
Aşa cum afirmam anterior, dincolo de caracterul său internaţional şi referirea implicită la Convenţia de Viena, Convenţia este un instrument cu un caracter specific în rândul organelor supranaţionale. Ea instaurează un regim juridic obiectiv şi împrumută fizionomia sa atât din ordinea juridică internaţională, cât şi din cea constituţională internă. Canoanele clasice de interpretare trebuie să cedeze astfel la contactul cu metodele, mai adaptate acestui specific, care evocă, din anumite puncte de vedere, pe cele ale unei curţi constituţionale naţionale . În fapt, chiar Convenţia de la Viena permite, prin art. 5, raportarea la orice altă regulă specifică organizaţiei în cadrul căreia a fost creat tratatul internaţional şi nu se opune astfel derogării de la regulile stabilite în cuprinsul său .
1.4.2 Metode de interpretare
Vom prezenta în cele ce urmează, pe scurt, principalele metode de interpretare utilizate de Curte, urmând ca, în secţiuni distincte, să insistăm pe acele metode care prezintă importanţă sporită pentru obiectul studiului nostru, anume principiile noţiunilor autonome, cel al marjei de apreciere naţionale şi cel al proporţionalităţii. După cum se va putea observa toate aceste metode derivă, în realitate, din persistenţa cu care Curtea urmăreşte scopul său principal, acele de a asigura o protecţie eficace a respectării drepturilor convenţionale în Europa .
- Interpretarea largă (efectul util). Doctrina dreptului internaţional clasic, potrivit căreia clauzele unui tratat care limitează suveranitatea statelor trebuie interpretate strict, nu se aplică prevederilor convenţionale, din contră, obiectul şi scopul Convenţiei venind să limiteze libertatea de acţiune a statelor în domeniile vizate . În consecinţă, în sistemul convenţional, limitările drepturilor garantate sunt cele care se interpretează strict, ca o excepţie de la regulă .
- Trimiterea punctuală şi ocazională la dreptul intern. Originile "naţionale" ale unor noţiuni utilizate de către Convenţie, impune uneori Curţii să se aplece şi asupra dreptului naţional şi a practicii statelor membre . Cu toate acestea, trimiterea la dreptul intern este ocazională, Curtea preferând să dezvolte un sistem de noţiuni autonome la care să se raporteze.
- Interdicţia limitării drepturilor recunoscute prin acte de drept intern sau alte acte internaţionale. Prevăzută în art. 53, fostul art. 60, această regulă de interpretare este logică şi conformă scopului Convenţiei, acela de a asigura respectarea cât mai deplină a drepturilor fundamentale în Europa, astfel încât dacă alte norme juridice sunt mai favorabile persoanei în cauză, se vor aplica cu prioritate .
- Trimiterea la "numitorul comun al drepturilor naţionale". Uneori, Curtea ţine seama în mod vădit de un numitor comun al legislaţiilor statelor membre, raportându-şi astfel jurisprudenţa la unul dintre obiectivele sale, acela de a crea un standard comun al sistemelor juridice naţionale . Astfel, existenţa sau lipsa unei practici comune a statelor europene poate să constituie un factor pertinent pentru a stabili întinderea marjei de apreciere a statelor în reglementarea limitărilor aduse drepturilor recunoscute . Totuşi, trimiterea sistematică la tendinţa majoritară în Europa poate fi periculoasă din punctul de vedere al păstrării diversităţii patrimoniului cultural european şi, de aceea, acest criteriu este utilizat cu prudenţă. Spre exemplu, s-a decis că faptul că o anumită ţară prezintă o situaţie izolată sub aspectul practicii majoritare în Europa, nu implică automat o încălcare a Convenţiei, în special într-un domeniu - acela al mariajului - extrem de strâns legat de tradiţiile culturale şi istorice ale fiecărei societăţii şi de concepţia socială asupra celulei familiale .
- Trimiterea la dispoziţii similare din alte tratate internaţionale. În caz în care există neclarităţi asupra conţinutului unei norme convenţionale, Curtea utilizează clauzele cuprinse în alte acte de drept internaţional, în special la Declaraţia universală a drepturilor omului şi la pactele care au completat-o , dar şi la cutumele de drept internaţional ori practica Curţii Internaţionale de Justiţie .
- Neaplicarea de către Curte a dreptului intern. Afirmând deseori că nu are calitatea de instanţă de recurs faţă de deciziile instanţelor naţionale, Curtea refuză să aplice şi să interpreteze ea însăşi dreptul intern al statelor contractante şi se lasă condusă de declaraţiile autorităţilor naţionale în materie, în special cele provenind de la instanţele supreme naţionale .
- Principiul preeminenţei dreptului. Conceptul, laitmotiv al multor decizi ale Curţii, figurează în preambulul Convenţiei şi este considerat a fi unul dintre elementele patrimoniului spiritual comun statelor membre . Transpunerea practică a acestui deziderat, care stă la baza art. 6 din Convenţie, a condus la multe dintre principiile enunţate de Curte: imixtiunile autorităţilor în drepturile persoanei trebuie să fie supuse unui control eficace, de regulă jurisdicţional ; regularitatea detenţiei unei persoane trebuie să fie examinată de un magistrat independent faţă de executiv etc.
- Raportarea la o societate democratică ideală . Dincolo de prevederile exprese din art. 8-11, referirea la o societate democratică este o constantă absolută în deciziile Curţii, care apreciază că această noţiune domină întreaga Convenţie, datorită faptului că scopul acesteia de asigura a respectării drepturilor fundamentale nu poate fi realizată decât în cadrul unui regim politic cu adevărat democratic . În acest context, s-a mai precizat că, pentru a înţelege corect termenii Convenţiei trebuie reţinut faptul că, chiar dacă uneori trebuie subordonate interesele personale faţă de cele de grup, democraţia nu se reduce la supremaţia constantă a opiniei majorităţii: ea presupune un echilibru care să asigure minorităţilor un tratament corect şi care să evite orice abuz de poziţie dominantă .
