Instituirea extradarii
1)Antecedente istorice
Colaborarea statelor in lupta contra fenomenului infractional nu este de data recenta. Ea s-a manifestat din cele mai vechi timpuri, deoarece lupta impotriva criminalitatii este o problema care intereseaza nu numai un stat, ci si alte state.
In aceasta colaborare, extradarea ocupa un loc important, ea avand rolul de a asigura statelor conditii de realizare a justitiei in activitate de reprimare a infractiunilor.
Nu se poate vorbi totusi despre o colaborare propriu-zisa in acest domeniu la popoarele din antichitate. Continua lupta pentru dominatie si starea de semiizolare in care se aflau nu puteau permite dezvolatarea unei institutii de genul extradarii. Cu toate acestea exista anumite semnalari ale unor relatii internationale in tratatele incheiata cu vecinii sau in diferite institutii ale lor.
Dreptul de azil a constituit in mod real o frana importanta in calea dezvoltarii institutiei extradarii.
Initial, dreptul de azil a fost limitat la templele zeilor, avnd un caracter religios, dar mai tarziul el s-a extins si la orase sau chiar regiuni intregi, dobandind cu timpul un caracter teritorial.
La dezvoltarea institutiei aziulului teritorial, a contribuit in mod substantial exilul, pedeapsa care era prevazuta de toate legislatiile antice.
La greci, azilul teritorial a cunoscut o ampla dezvoltare. Extradarea s-a practicat numai cu privire la sclavi si la persoanele vinovate de savarsirea unor fapte cu character politic. Nu se extradau infractorii de drept comun.
La egipteni, extradarea era admisa, dar numai sub conditia ca persoana extradata sa nu fie urmarita.
Romanii practicau extradarea in relatii cu vecinii. Cererea de extradare avea un caracter solemn facandu-se cu respecatrea anumitor formule. Ea se realiza de Colegiul Oficialilor atat cu privire la infractiunile cu caracter politic, extradarea pentru infractiunile de drept comun avand caracter exceptional.
Trebuie mentionat ca institutia extradarii a functionat mult timp numai cu privire la infractiunile cu caracter politic, extradarea pentru infractiunile de drept comun avand un caracter exceptional. Un exemplu in acest sens il constituie tratatul incheiat intre faraonul Ramses al II-lea si Hatusilem al III-lea in anul 1278 i.e.n.
Dar principala deosebire intre institutia extradarii asa cum se prezinta ea astazi si cea existent in vechime este, ca atunci ea se baza mai mult pe forta, pe intimidare, pe cand azi ea se intemeiaza pe colaborarea statelor.
In evul mediu extradarea nu a fost practicata decat in mica masura. Se mentioneaza existenta unor tratate care admit extradarea, ca de exemplu tratatul dintre Floranta si Pistoria pentru extradarea criminalilor si a revolutionarilor politici.
Ca institutie juridica cu caracter obligatoriu, extradarea se contureaza abia in secolul al XVI-lea.
Un progres in evolutia extradarii are loc in perioada persecutiilor religioase, dreptul de azil revenind din nou in prim plan.
In secolul al XVII-lea, desi nu sunt cunoscute taratate de extradare propriu-zise, gasim in tratatele de pace dispozitii referitoare la extradarea unor persoane vinovate de crima de lez-majestate sau a rebelilor. Tot acum sunt semnalate si primele extradari pentru comiterea unor infractiuni de drept comun.
Conventii de extradare propriu-zise apar in secolul al XVIII-lea, cel mai des utilizate fiind cel de predare a dezertorilor, denumite cartel.
Secolulal XIX-lea aduce mai multa constanta si obiectivitate in practicarea extradarii. Tratatele si conventiile de extradare devin din ce in ce mai numeroase.
In aceasta perioada apar primele legi intrne care reglementeaza extradarea. Belgia a fost prima tara care a adoptat o lege privind extradarea (in anul 1833) exemplul sau fiind urmat de o serie de state precum S.U.A (1848), Anglia (1870) si Olanda(1875).
Incepe sa se faca distinctie intre infractori de drept comun si cei politici.
In Romania, primele evocari ale institutiei extradarii provin din evul mediu.
Unul dintre primele tratate continand dispozitii relative la extradarea infractorilor fugari este cel incheiat de Stefan cel Mare, domnul Moldovei cu regele Poloniei, Jean Albert.
Insa primul tratat in care se vorbeste explicit despre extradare este cel incheiat tot de Stefan cel Mare si Cazimir, duce al Lituaniei.
Aproape o suta de ani mai tarziu, in tratatul de alianta incheita de Alexandru Lapusneanu si Sigismund August se face din nou referire expres la extradare.
Seria tratatelor din evul mediu ce contin dispozitii relative la extradare, se termina cu tratatul incheiat in anul 1598 de Mihai Viteazu cu Rudolf al II-lea.
Urmatoarea semnalare provine din anul 1835 cand Moldova si Muntenia incheie o conventie de comert si extradare.
Dar cea mai veche conventie speciala de extradare incheiata intre Tara Romaneasca si Transilvania confirmata de prezenta unor inscrisuri ministeriale, dateaza din anul 1842. Aceasta a fost mentinuta in viguare pana in anul 1861. Ea cuprinde norme privitoare la desfasurarea anchetelor prliminarii si la arestarea preventiva.
In anul 1863 statul roman incheie cu Serbia o conventie pentru extradarea dezertorilor si criminalilor. In conformitate cu aceasta, refugiatii politici erau exceptati de la extradare, guvernele celor doua tari avand dreptul da a refuza extradarea acestor persone.
Codul penal si Codul de procedura penala din anul 1864 nu fac decat referiri sumare la extradare.
Legea pentru infiintarea Consilului de Stat din 13 februarie 1864 vorbeste despre extradare, aratand ca aceasta poate fi consultat de Domn sau de ministrii cu privire la cererile de extradare. Consiliul a fost desfinatat prin Constitutia de la 1866. Prin legea de desfinare a Consiliului de Stat, extradarea a fost data in competenta Consiliului de Ministri. Prin aceasta lege s-a inlocuit cercetarea administrativa prealabila, cu acheta judecatoreasca efectuata de judecatorul de intructie. Desi, a construit un progres fata de reglementarea anterioara, legea a omis sa stabileasca ca ancheta judecatoreasca sa se desfasoare in conformitate cu normele de procedura penala. Acest lucru s-a realizat insa, mai tarziu, prin ordinele ministrului justitiei.
Constitutia din 1866 este prima lege fundamentala care cuprinde interdictia expresa de a se extrada refugiatii politici (art.30 alin.2). Aceasta dispozitie a fost mentinuta si de Constitutia din anul 1923.
O reglementare mai ampla a primit institutia extradarii odata cu intrarea in viguare a Codului penal Carol al II-lea (la 1 ianuarie 1937). Acesta cuprinde dispozitii privind conditiile de fond, procedura extradarii, ordinea de prioritate, efectele extradarii.
In prezent, extradarea este recunoscuta ca institutie juridical de Constitutie in art.19. Codul penal contine o singura dispozitie referitoare la extradare,dispozitie ce stabileste sursele juridice ale extradarii, dar Legea nr.296/2001 cu privire la extradare cuprinde dispozitii amanuntite in aceasta materie.
