Condiţia care intră însă cel mai des în atenţia organelor de control ale Convenţiei este cea a obligativităţii epuizării căilor de atac interne înainte de sesizarea Curţii. Prevăzută de art. 35, având ca fundament principiul subsidiarităţii controlului exercitat de Curte, este în deplină concordanţă cu principiile dreptului internaţional public care impun ca cesiunea unor părţi de suveranitate să fie interpretată limitativ .
Şi noţiunea de cale de atac - recours în versiunea franceză a textului şi remedies în cea engleză - este o noţiune autonomă, care a fost interpretată de organele de la Strasbourg într-o manieră atât extensivă, cât şi limitativă. Astfel, pe de o parte, prin cale de atac se înţelege orice mijloc prin care recurentul poate să obţină recunoaşterea încălcării drepturilor sale şi repararea prejudiciului, indiferent dacă constă într-o acţiune în justiţie sau într-o acţiune în faţa autorităţilor administrative . Pe de altă parte, nu intră în această noţiune căile extraordinare de atac sau alte mijloace prin care se solicită bună-voinţa unor organele ale statului, precum cererea de graţiere . De asemenea, în această interpretare extensivă a noţiune de epuizare a căilor de atac interne, nu se cere ca recurentul să formuleze în faţa autorităţilor naţionale aceleaşi plângeri precum în faţa Curţii sau să invoce expres Convenţie, ci este suficient ca, în esenţă, obiectul plângerii adresată Curţii să se regăsească şi în faţa autorităţilor competente naţionale .
Potrivit jurisprudenţei, pentru ca exigenţa epuizării căilor interne de atac să apese în sarcina reclamantului, calea de atac trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative, în lipsa oricăreia dintre ele recurentului nefiindu-i impusă această obligaţie :
- existenţa unei căi de atac. Principiul reus fit actori impune condiţia ca evidentă, nimeni nefiind obligat să facă lucruri imposibile, iar lipsa unei modalităţi interne de rezolvare a conflictului se analizează, indiferent de soluţionarea contestaţiei pe fond, într-o violare a art. 13 din Convenţie . Din raţiuni la fel de evidente, reclamantul este exonerat de exercitare căilor de atac intern şi atunci când se plânge de lipsa de celeritate a procedurii, fiind firesc ca atunci când un proces are deja o durată nerezonabilă, să nu i se impună recurentului să aştepte sine die sfârşitul acestuia .
- accesibilitatea căii de atac. Tot în baza art. 13, calea de atac trebuie să fie accesibilă, ceea ce presupune ca autorităţile naţionale să permită, prin practici administrative şi prevederi legislative, reclamantului utilizarea ei. Condiţia nu este îndeplinită atunci când fie legea nu permite exercitarea căii de atac direct de către recurent, fie acesta este împiedicat în fapt să o exercite .
- utilitatea căii de atac. În opinia fostei Comisii şi a Curţii, reclamantul este exonerat de exigenţa epuizării căilor de atac interne, atunci când exercitarea lor este inutilă. Inutilitatea exercitării unor căi de atac a fost reţinută de Curte în numeroase împrejurări de natură diversă: exercitarea anterioară a mai multor proceduri judiciare cu acelaşi obiect, toate pierdute , existenţa unei practici constante în sens contrar etc.
- eficacitatea căii de atac. Aceasta presupune ca modalitatea de acţiune în dreptul intern să poată, în mod real, să înlăture consecinţele violării drepturilor fundamentale şi să repare prejudiciul . Nu sunt căi de atac eficace ori adecvate, într-o altă formulare utilizată, spre exemplu, recursul constituţional sau cererea de reabilitare . De asemenea, guvernul trebuie să probeze eficacitatea recursului nu numai prin indicarea unui text de lege aplicabil, ci şi prin existenţa unei jurisprudenţe constante în sensul admiterii unor cereri asemănătoare .
Pe de altă parte, plângerea rămâne inadmisibilă chiar dacă reclamantul a deschis o procedură internă cu acelaşi obiect atunci când aceasta nu a fost explorată în mod complet, adică nu s-au exercitat toate căile de atac ordinare , sau atunci când plângerea adresată autorităţilor naţionale a fost respinsă datorită unor vicii de procedură, precum prescripţia sau forma actelor procedurale . Totuşi, neepuizarea căilor de atac interne este un obstacol temporar în calea admisibilităţii plângerii, Curtea urmând să reexamineze aceiaşi plângere după ce reclamantul epuizează, fără succes, modalităţile de acţiune pe care la avea la dispoziţie la momentul introducerii iniţiale a plângerii .
2.2.4 Termenul de 6 luni
Potrivit art. 35 introducerea unei plângeri este posibilă doar într-un termen de 6 luni de la data ultimei decizii interne. După cum se vede această condiţie este strâns legată de cea anterioară, astfel încât dacă reclamantul se află într-una dintre situaţiile de excepţie în care nu se mai cere epuizarea căilor de atac interne, termenul de prescripţie curge, în principiu, de la data faptului juridic care este incriminat de recurent . Altfel, de regulă, termenul curge de la data pronunţării deciziei definitive, dacă reclamantul a fost prezent, sau de la data comunicării, dacă a absentat . În ipoteza în care declaraţia prin care se acceptă jurisdicţia Curţii intervine ulterior deciziei definitive, termenul curge tot de la data acesteia din urmă .
În fapt, această condiţie este examinată cu destul de multă supleţe de către instanţa europeană. Astfel, dacă reclamantul prezintă mai multe capete de plângere, soluţionate în dreptul intern la date diferite, deşi la prima vedere s-ar părea că acesta ar trebui să introducă mai multe plângeri pentru ca unele dintre alegaţiile sale să nu se prescrie, din raţiuni de utilitate, se ia în considerare doar ultima decizie definitivă, cu condiţia ca între capetele de cerere să existe o anumită legătură - spre exemplu, o plângere vizând arestarea şi una vizând procedura penală pe fond . Pe de altă parte, termenul poate fi suspendat, chiar în lipsa unei precizări exprese a art. 35, atunci când se estimează că reclamantul a fost în imposibilitate să introducă plângerea în timp util, de pildă datorită stării de sănătate .
2.2.5 Plângerile în mod vădit nefondate
Introdusă din raţiuni de economie procedurală, condiţia inadmisibilităţii plângerilor care sunt în mod vădit nefondate s-a dovedit extrem de utilă pentru a evitarea sufocarea Curţii cu miile de plângeri introduse . Lipsa de fundament poate să constea fie într-o lipsă de probe care să susţină starea de fapt expusă de către reclamant - situaţie care apare frecvent în materia tratamentelor inumane sau degradante, fie într-o lipsă de justificare juridică .
În ceea ce priveşte faptul că această lipsă de argumente trebuie să fie vădită, fosta Comisie a făcut unele precizări importante. Astfel, o plângere este inadmisibilă atunci când, nici măcar în aparenţă, nu se poate degaja existenţa unei violări a drepturilor fundamentale ale reclamatului . La acest stadiu al procedurii, instanţa europeană nu face o examinare pe fond a cauzei, ci se limitează la a verifica dacă nu cumva este exclusă existenţa vreunei violări a Convenţiei. Din contră, atunci când cauza ridică probleme de fapt sau de drept ori care prezintă un interes general pentru interpretarea Convenţiei, plângerea va fi declarată admisibilă .
Dacă regulile expuse mai sus au fost apreciate favorabil de către doctrină, modul de aplicare concretă a lor şi "succesul" de care s-a bucurat această prevedere au fost intens criticate. Chiar de la prima vedere, se poate constata faptul că, în lumina existenţei unei aparenţe de încălcare a Convenţiei, este greu de susţinut că peste 90 % dintre plângerile introduse nu conţin aparenţa vreunei violări. În acest context, se dă frecvent drept exemplu o cauză în care decizia de inadmisibilitate s-a luat cu 6 voturi contra 4 , iar cei care au susţinut opinia majoritară erau divizaţi în raport de motivul inadmisibilităţii . În aceste condiţii, este, şi în opinia noastră, greu de vorbit despre o lipsă de fundament vădită. Se mai poate aduce drept argument în susţinerea acestei critici aproape unanime faptul că, de multe ori, motivarea inadmisibilităţii este extrem de vastă, ceea ce ar exclude posibilitatea unei netemeinicii vădite, ori faptul că uneori au fost respinse plângeri ca fiind în mod vădit nefondate, pentru ca, ulterior, situaţii identice să conduc la decizii de constatare a violării Convenţiei .
