După ce am analizat, foarte succint, efectele pe care le produce sau le poate produce Convenţia asupra sistemelor juridice naţionale, rămâne să urmărim în această ultimă secţiune în ce măsură constantele existente la nivel european se regăsesc şi la nivelul sistemului juridic român şi care sunt modalităţile prin care se pot atinge standardele europene în materie.
3.3.1 Locul Convenţiei în sistemul juridic român
Deşi doctrina este unanimă în a interpreta dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie în sensul în care Convenţia are un loc în ierarhia normelor juridice infraconstituţional şi supralegislativ , jurisprudenţa Curţii constituţionale este destul de neclară cu privire la aplicabilitatea directă a Convenţiei la litigiile constituţionale.
Astfel, într-o primă decizie , instanţa utilizează textul art. 6 din Convenţie prin filtrul oferit de art. 20, refuzând deci aplicarea directă textului european şi afirmând, indirect, rangul de normă infraconstituţională a Convenţiei. Ulterior însă, într-o altă decizie, Curtea Constituţională refuză expres filtrul art. 20 şi aplică direct prevederile unui tratat internaţional - Declaraţia universală a drepturilor omului - afirmând că adevăratul temei al exercitării dreptului de care autorul excepţiei arată că este lipsit este art. 38 din Constituţie şi art. 23 din Declaraţie (şi nu art. 20, s.n., R. C.) , ceea ce ar putea conduce la o concluzie contrară anume de rang constituţional oferit normelor internaţionale privind protecţia drepturilor omului .
3.3.2 Efectele indirecte ale deciziilor Curţii
Dacă efectul direct al aplicării Convenţiei nu ridică probleme, în ceea ce priveşte efectele indirecte se pot face următoarele constatări:
- deşi frecvent invocată, Convenţia şi jurisprudenţa Curţii sunt extrem de rar utilizate în motivarea instanţelor. Dacă practica Curţii Constituţionale se raportează destul de frecvent la deciziile Curţii , practica instanţelor de drept comun nu foloseşte practic niciodată principiile interpretative ale Curţii .
- autorităţile cu prerogative în materie legislativă, nu dau reacţionează în nici un fel la deciziile Curţii, nici în ce priveşte cele împotriva statului român, nici în cele ce privesc domenii în care România poate intra în cauză. Spre exemplu, există deja patru condamnări ale României privind respectul dreptului de proprietate asupra imobilelor naţionalizate - fondate nu atât pe refuzul restituirii lor, cât pe lipsa unei despăgubiri la o valoare reală - fără ca statul român să reacţioneze în vreun fel. Tot astfel, în urma deciziilor Niedbala şi Assenov privind condiţiile în care se efectuează controlul legalităţii arestării, Codul de procedură penală ar fi trebuit modificat substanţial.
- existenţa procedurii de reexaminare, prin noul motiv de recurs în anulare introdus atât în procedura penală, cât şi în cea penală, aliniază practica română la exigenţele europene , însă modalitatea aleasă de statul român suferă prin faptul că nu permite victimei violării să se adreseze direct Curţii Supreme, ci competenţa de a introduce recursul în anulare aparţine doar Procurorului General de pe lângă CSJ .
3.3.3 Concluzii
Se observă aşadar, cu referire la efectele pe care Convenţia le produce în dreptul intern român, că sistemul juridic român nu este încă adaptat să facă faţă unei influenţe atât de puternice venite dintr-un sistem supranaţional. Se poate remarca totuşi, că raportat la momentul ratificării Convenţiei - iunie 1994 - sistemul român dă dovadă de aceiaşi reticenţă şi necunoaştere a normelor europene care au caracterizat la momentul corespondent alte sisteme de drept care au suferit contactul cu Convenţia mult mai devreme. În aceste condiţii, pe fondul evoluţiei în sens european a jurisprudenţei Curţii Constituţionale , şi în măsura în care doctrina se va implica mai adânc în problema publicităţii şi valorizării regulilor europene, probabil că sistemul juridic român va ajunge curând la stadiul celorlalte sisteme a statelor membre la Convenţie.
