Atunci când analizăm efectele pe care textul Convenţiei le are în dreptul intern, nu trebuie pierdut din vedere scopul juridic al instituirii sale: o armonizare a legislaţiei şi practicii la nivel european, în scopul garantării efective a unui standard minim al protecţiei drepturilor fundamentale. Acest sistem, cel al unei Curţii supranaţionale, îşi dovedeşte eficacitatea în atingerea scopului sus-menţionat datorită următoarelor observaţii:
- chiar dacă, Convenţia reia, în mare măsură, principii deja recunoscute la nivel constituţional sau legislativ, principiile Convenţiei sunt, de cele mai multe ori, mai detaliate şi, deci protecţia oferită este mai largă ;
- sistemul de control prevăzut prin Convenţie acoperă nu numai "neconvenţionalitatea" legislaţiei interne, ci şi deciziile judecătoreşti ori acte şi practici administrative;
- impunerea obligaţiilor pozitive, spre exemplu aceea de a incrimina anumite fapte, conduce la o armonizare rapidă a sistemelor de protecţie naţionale .
- textul art. 13 din Convenţie nu poate fi aplicat decât dacă aceasta primeşte un loc în cadrul ierarhiei normelor juridice interne
Pe de altă parte, în crearea acelui standard minim de protecţie oferit, este vitală participarea statelor europene care, în baza marjei de apreciere naţionale şi a suveranităţii lor, pot crea frâne puternice acestui sistem . Una dintre cele mai puternice mijloace care pot fi utilizate de către statele contractante pentru a accelera sau, dimpotrivă, a frâna integrarea internă a principiilor supra-naţionale este locul pe care îl ocupă Convenţia în ierarhia normelor interne. Din acest punct de vedere, trebuie făcută o primă distincţie între sistemele integratoare - cele în care actele internaţionale fac parte din dreptul intern - şi cele non-integratoare - care adoptă o concepţie dualistă a ordinii juridice, în care ordinea juridică internă nu se întrepătrunde cu cea internaţională.
3.1.1 Sistemele integratoare
Sisteme de inspiraţie monistă, acestea admit că tratatele internaţionale ratificate fac parte din dreptul intern, având putere de lege şi fiind de aplicabilitate imediată în faţa judecătorului naţional . În raport însă de locul pe care Convenţia îl ocupă în ierarhia normelor juridice interne, statele europene pot fi clasificate în trei categorii:
a) state în care Convenţia are valoare constituţională. În această categorie se înscrie, cu certitudine, doar Austria, unde, imediat după ratificarea Convenţiei a început o dezbatere juridică asupra locului acesteia în ierarhia normelor juridice. Iniţial, poziţia care a triumfat a fost cea a valorii infraconstituţonale a textului european , însă, ca urmare a criticilor aduse deciziei sus-citate, în 1964 a intrat în vigoare o lege prin care se acordă prevederilor Convenţiei forţa unei legi constituţionale . Evident că, în aceste condiţii, Convenţia poate fi invocată direct de către recurenţi în faţa instanţei de contencios constituţional .
Consecinţele imediate ale acestei dispoziţii au fost neglijabile, în sensul în care instanţa constituţională austriacă a ignorat o lungă perioadă de timp prevederile europene, în considerarea faptului că drepturile fundamentale garantate în Convenţie sunt oricum protejate şi prin Constituţie. Ulterior, însă, raportul între cele acte cu valoare constituţională s-a schimbat şi, la ora actuală, judecătorul constituţional aplică mai frecvent dispoziţiile europene decât cele de sursă internă .
b) state în care Convenţia are valoare infraconstituţională şi supralegislativă. În această categorie se încadrează marea majoritate a statelor europene care recunosc Convenţiei o forţă juridică superioară unei legi emise de Parlament, chiar posterioară, însă inferioară Constituţiei. Vom vedea însă din analizarea situaţiei reale din viaţa juridică a acestor state că superioritatea forţei juridice a constituţiilor naţionale tinde să cedeze în faţa forţei şi eficacităţii sistemului european de protecţie. De asemenea vom observa cum clasica distincţie dintre invocabilitatea unui text de origine internaţională şi aplicabilitatea lui directă, înţeleasă prin aceea că invocabilitatea presupune posibilitatea de a justifica o cerere pe dispoziţiile unui anumit tratat internaţional, iar aplicabilitatea directă capacitatea pe care o acel tratat de a crea drepturi subiective în folosul peroanelor , tinde să dispară, în cele mai multe state Convenţia fiind în mod direct aplicabilă şi nu doar invocabilă .
Aşadar, în această categorie intră următoarele state:
- Luxembourg. Locul Convenţiei în sistemul intern al normelor juridice este opera exclusivă a jurisprudenţei, Curtea de casaţie fiind cea care a decis că un tratat internaţional ratificat trebuie să prevaleze asupra oricărei legi interne, exceptând-o pe cea Constituţională .
- Olanda. Potrivit dispoziţiilor constituţionale, inserate în constituţie în anii '50 pentru a favoriza procesul de integrare europeană, orice tratat internaţional se aplică cu prioritate faţă de legislaţia internă, instanţele putând fi astfel sesizate cu cereri care sunt motivate, în drept, exclusiv pe Convenţie. În raport de dispoziţiile constituţionale, situaţia este uşor paradoxală, deoarece în Olanda nu există o curte constituţională care să verifice conformitatea legislaţiei interne cu legea supremă, iar instanţele de drept comun nu au această competenţă . În consecinţă, tribunalele olandeze pot verifica "convenţionalitatea" unei alte norme juridice, dar nu pot cerceta constituţionalitatea lor, ceea ce face ca afirmarea forţei juridice superioare a Constituţiei să fie, practic vorbind, cel puţin discutabilă.
- Belgia. După o perioadă de incertitudine, instanţa supremă a decis că Convenţia îşi găseşte locul în ierarhia normelor între nivelul legilor şi cel al Constituţiei , atât legiuitorul, cât şi instanţele de judecată fiind ţinute să se conformeze normelor de origine internaţională . La ora, actuală Convenţia a devenit, datorită impactului major pe care l-au avut în viaţa juridică şi socială belgiană câteva decizii ale instanţei de la Strasbourg - dec. Marckx, dec. privind afacerea lingvistică belgiană, dec. De Becker - precum şi a frecvenţei cu care este invocată şi aplicată, principalul instrument de protecţie internă a drepturilor fundamentale .
- Cipru. Deşi a avut un rol determinant în obţinerea independenţei în 1959, Convenţia joacă un rol puţin important în viaţa juridică din Cipru. Cu toate că are valoare supralegislativă, potrivit art. 169 § 3 din Constituţie, aplicarea directă a Convenţiei de către instanţele cipriote este rară, poate şi pentru că Constituţia acestui stat este inspirată puternic din prevederile Convenţiei .
- Franţa. În ciuda unei formulări destul de clare a art. 55 din Constituţie care conferă tratatelor ratificate forţă juridică superioară unei legi, jurisprudenţa franceză s-a dovedit iniţial extrem de refractară ideii cedării suveranităţii în materia drepturilor fundamentale , interpretând acest text în sensul în care norma de origine internaţională prevalează doar asupra legislaţiei anterioare, altfel funcţionând principiul lex posterior derogat legi priori . Faţă de criticile unei părţi semnificative a doctrinei care a subliniat faptul că acceptarea acestui punct de vedere ar însemna lipsirea de efect a dispoziţiei constituţionale care afirmă supremaţia normei de origine internaţională, transformând-o într-o simplă lege care prevalează doar asupra legislaţiei anterioare, la sfârşitul anilor '80, jurisprudenţa a revenit şi a recunoscut supremaţia Convenţiei şi asupra legislaţiei posterioare ratificării sale . În acelaşi timp, tratatele internaţionale ratificate au o forţă juridică inferioară normei constituţionale . La ora actuală, atitudinea refractară de care vorbeam mai sus s-a menţinut faţă de aplicabilitatea directă a Convenţiei, care a rămas până la un punct un element pur formal, mai degrabă decât unul real , astfel încât se poate vorbi de existenţa unei situaţii marcate de două curente de gândire coexistente: unul deschis, care se traduce prin recursul frecvent la aplicarea directă a Convenţiei şi unul de prudenţă, care incită judecătorii la aplicarea limitată a textului european menţinând, în fapt, prioritatea de aplicare a normei interne .
- Elveţia. Linia generală de conduită a autorităţilor federale privitoare la acordurile internaţionale pe care le încheie este pusă în evidenţă de o declaraţie a Consiliului Federal potrivit căreia tratatele care leagă Elveţia implică luarea, în plan intern, a tuturor măsurilor necesare pentru a da acestor acorduri un efect optimal . Această obligaţie apasă în sarcina tuturor autorităţilor publice, politice, judiciare sau administrative. Pe de altă parte, însă obligaţia autorităţilor naţionale se opreşte acolo unde norma de origine internaţională intră în conflict cu Constituţia . În concluzie, se poate afirma că, în baza acestor elemente şi în ciuda ratificării destul de târzii a Convenţiei , aceasta s-a instalat progresiv în toate domeniile sistemului juridic intern până la a deveni, la ora actuală, una dintre componentele sale majore, sistematic invocată şi aplicată de către autorităţile jurisdicţionale .
- Grecia, Spania, Polonia, Slovenia şi Portugalia. În baza unor prevederi constituţionale identice cu cea din art. 20 din Constituţia română, Convenţia se aplică cu prioritate faţă de orice lege, chiar posterioară, însă are o forţă inferioară dispoziţiilor Constituţionale .
c) state în care Convenţia are valoarea unei legi ordinare . În această categorie se grupează acele state în care Convenţia face parte din dreptul intern, dar, spre deosebire de situaţiile prezentate mai sus, nu are o forţă juridică superioară unei legi emisă de Parlament. Totuşi, vom vedea că, în realitate, i se recunoaşte actului european o anumită specificitate în raport de alte norme juridice, cu forţă juridică teoretic egală.
- Germania. În lipsa unei reglementări constituţionale exprese, a revenit sarcina jurisprudenţei să stabilească locul pe care îl ocupă normele de drept internaţional în sistemul normelor juridice interne. Aceasta a decis, în ciuda protestelor unei părţi importante a doctrinei , că Convenţia are un rang de lege federală ordinară, întrucât face parte integrantă din legea de ratificare şi, în consecinţă, poate fi parţial abrogată prin intrarea în vigoare a unei legi posterioare care conţine dispoziţii contrare . Poziţia iniţială a jurisprudenţei a început însă, odată cu trecerea timpului să se clatine sub imperiul noilor necesităţi existente la nivel politic şi social. Astfel, printr-o decizie din 1987, instanţa constituţională federală a afirmat că legile sunt aplicate şi interpretate în conformitate cu obligaţiile internaţionale asumate de RFG, chiar dacă normele interne sunt posterioare unui tratat intrat deja în vigoare - Convenţia, n.n. R. C. - pentru că nu se poate admite ca legiuitorul să aibă intenţia de a aduce atingere unor obligaţii internaţionale la care deja consimţise, dacă acest fapt nu rezultă implicit din textul legal . Tot un astfel de reviriment al jurisprudenţei a intervenit şi relativ la invocabilitatea şi aplicabilitatea directă a Convenţiei în litigii de natură constituţională. Dacă într-o primă fază, plecând de la nivelul infraconstituţional al Convenţiei, instanţele au refuzat să primească litigii de constituţionalitate fundamentate exclusiv pe Convenţie, ulterior instanţa de control al respectării Constituţiei a construit o doctrină a "controlului de arbitraritate", în baza căreia a afirmat că încălcarea Convenţiei poate constitui în acelaşi timp o violare a prevederilor constituţionale, în măsura în care măsura luată este arbitrară şi constituie o încălcare gravă a Convenţiei .
- Italia. Poziţia oficială a guvernului italian privind locul Convenţiei în cadrul sistemului juridic intern este aceea că actul european are valoare de lege ordinară, putând fi abrogat prin intrarea în vigoare a unei legi posterioare . Chiar dacă mai înceată şi mai puţin profundă decât în cazul Germaniei, jurisprudenţa mai recentă a început să ia în considerare, din ce în ce mai frecvent textul european. Totuşi, la ora actuală, Italia este unul dintre statele cele mai reticente în acordarea unor efecte directe în dreptul intern , cauzele acestei depărtări faţă de politica altor state membre fiind, în esenţă, ratificarea târzie a Convenţiei şi faptul că o parte importantă a doctrinei continuă să considere că protecţia oferită prin Constituţie este mai largă decât cea oferită de către Convenţie .
Ca o concluzie la această succintă prezentare, se pot remarca următoarele aspecte generale .
În primul rând, trebuie subliniată poziţia specială pe care o are Convenţia în rândul tratatelor internaţionale în cadrul sistemelor juridice a statelor semnatare. De fiecare dată, poate cu excepţia Italiei, în fapt Convenţia primeşte un loc mai important decât cel care îi este, în mod teoretic, rezervat. Am văzut astfel cum, în cazul statelor în care tratatele internaţionale se situează pe o poziţie intermediară între lege şi Constituţie, instanţele au ajuns să confere, în fapt, Convenţie o poziţie constituţională - fapt probat de aplicabilitatea directă a Convenţiei în faţa judecătorului constituţional, iar, în cazul statelor din cea de-a treia categorie, cum jurisprudenţa a ajuns să îi recunoască practic o valoare superioară legii, cât timp un act ulterior nu o abrogă . Explicaţia credem că rezidă în specificitatea acordului european, care reglează domenii de natură evident constituţională .
În al doilea rând, trebuie remarcată obstinaţia cu care revine în prezentare reticenţa iniţială atât a doctrinei, cât mai ales a jurisprudenţei, faţă de Convenţie şi evoluţia ulterioară de la acest model, evoluţie ca a constat întotdeauna în sensul lărgiri efectelor tratatului european. Reticenţa iniţială îşi găseşte explicaţia, de cele mai multe ori, în neîncrederea faţă de modelele transnaţionale, în dorinţa de a păstra specificitatea juridică şi, mai ales în cazul jurisprudenţei instanţelor supreme, în încercarea de a-şi prezerva superioritate juridică asupra sistemului naţional. Abandonarea temerii iniţiale poate fi pusă în seama succesului înregistrat de către sistemul convenţional de protecţie din cel puţin două puncte de vedere. Pe de o parte, dorinţa statelor de a evita condamnări succesive la Strasbourg a impus modificări ale practicii administrative sau jurisprudenţiale , iar, pe de altă parte, nivelul juridic ridicat şi coerenţa hotărârilor Comisiei şi ale Curţii au reuşit să înlăture suspiciunea "politicianismului" sistemului european . În fine, se mai poate menţiona şi influenţa creării şi dezvoltării comunităţilor europene ca factor în abandonarea ideii de suveranitate strictă a sistemului judiciar intern .
3.1.2 Sistemele non-integratoare
Statele care admit teoria dualistă a coexistenţei în cadrul unor sisteme juridice diferite a dreptului inter şi a celui internaţional, nu recunosc puterea de lege de drept intern a unui act internaţional, decât dacă acesta este introdus în sistemul juridic naţional printr-o lege expresă adoptată de Parlament. Logica sistemului derivă, în esenţă, din principul separaţiei puterilor în stat aplicat în mod extrem de strict: cum semnarea tratatelor este atribuţia executivului, acordarea acestora putere de lege ar însemna încălcarea exclusivităţii legislative a Parlamentului . În cadrul acestui sistem se regăsesc state precum Ungaria, Bulgaria, Norvegia, Suedia sau Irlanda .
Exemplul cel mai tipic şi, în acelaşi timp, cel mai interesant sub aspectul evoluţiei ideii de adaptare a Convenţiei în dreptul intern, este sistemul britanic. Mult timp, conservatorismul tipic sistemului juridic englez, care tine să evite orice intruziune a altor autorităţi în exercitarea atribuţiilor sale, precum şi experienţa confruntării cu Curtea de la Luxembourg au impus menţinerea Convenţiei în afara sistemului juridic britanic . Ulterior, sub impulsul unei părţi a doctrinei care a descoperit numeroase raţiuni pentru încorporarea Convenţiei în dreptul intern şi în condiţiile în care Marea Britanie a fost în repetate rânduri condamnată în faţa instanţei europene , Parlamentul a emis în 1999 o lege prin care transforma Convenţia într-un act normativ de drept intern. Încă înainte însă de acest moment, instanţele britanice au început să utilizeze Convenţia ca mijloc de interpretare a normelor naţionale , ceea ce probează afirmaţiile anterioare cu privire la un model de evoluţie asupra rolului Convenţie în cadrul sistemelor naţionale.
În fine, credem că ar mai trebui menţionat că între sistemele non-integratoare se regăseşte şi cel al Uniunii Europene . Remarca este importantă în condiţiile în care cea mai mare parte a statelor membre la Convenţie sunt şi membre sau candidate la integrarea în U.E., iar sistemul comunitar impune, ca principiu de bază, supremaţia normelor sale faţă de cele de drept intern. În condiţiile integrării Convenţiei în dreptul comunitar, aceasta ar fi fost calea indirectă prin care se asigura supremaţia Convenţiei în toate statele U.E.
Ceea ce se poate remarca la finalul acestei secţiuni este o permanentă pendulare a jurisprudenţei statelor europene între rezistenţă şi integrare a Convenţiei, între considerarea acesteia drept act invocabil sau act de aplicabilitate directă, ca normă juridică de drept intern sau normă juridică de drept internaţional. Doctrina consacrată acestui subiect este imensă cantitativ, iar concluziile acesteia contradictorii. Dacă la ora actuală se poate vorbi de un sistem coerent la nivel supranaţional de protecţie a drepturilor fundamentale, este dificil de vorbit de un sistem coerent la nivel european de receptare a standardelor impuse prin Convenţie. Incoerenţa şi lipsa unor concluzii certe sunt cu atât mai evidente în raport de efectul pe care îl are jurisprudenţa Curţii în dreptul intern, în condiţiile oricărei norme juridice care să regleze această problemă . Vom încerca în cele urmează să identificăm constantele efectelor pe care le au sau le pot avea deciziile Curţii la nivel naţional.
