Definirea extradarii
Extradarea este un act de asistenta in materie penala care urmareste transferul unui individ urmarit sau condamnat penal din domeniul suveranitatii juridice a uni stat in domeniul celuilalt stat.
Aceasta definitie a fost formulata cu prilejul celui de al X-lea Congres al Asociatiei International de Drept Penal, care a avut loc la Roma, in anul 1969.
Trasaturile specifice extradarii care desprind din aceasta definitie sunt urmatoarele:
a) extradarea este un act de asistenta internationala pe care statele si-o acorda reciproc, in scopul combaterii infractionalitatii;
b) extradarea este un act de suveranitate, ea se realizeaza pe baza vointei liber exprimate a statelor;
c) extradarea este un act jurisdictional. Indreptatite sa verifice indeplinirea conditiilor de fond si de forma ale cererii de extradare sunt originale judiciare;
Definitiile date extradarii au avut in vedere mai putin trasaturile caracteristice ale acesteia, de aici rezultand diferente de interpretare.
Astfel, A. Prins a definit extradarea ca manifestarea cea mai caracteristica a asistentei internationala in domeniul dreptului penal care exprima, in diferite epoci si diferite conditii, (chiar daca nu foarte clar), cu multa forta in acest domeniu sentimental de solidaritate a popoarelor civilizate si a comunitatii lor de interese.
Merlin reduce intreaga institutiea extradarii la actiunea de remitere a persoanei solicitate. El arata ca extradarea este actiunea de remitere a faptului unei crime in mainile unei puteri straine pentru a-l judeca si pedepsi.
Pe plan intern, o definitie legala a notiunii de extradare nu gasim nici in legea speciala nr.296/2001, nici in vreunul din actele normative ce se refera in mod incidental la extradare, ca exemplu, Codul penal ( art.9). In aceste conditii rolul de a defini extradrea si de a preciza trasaturile caracteristice ale acesteia a revenit doctrinei.
Profesorul Traian Pop arata ca extradarea presupune un raport intre doua state, astfel ca infractorul care a comis o infractiune pe teritoriul unui stat se refugiaza pe teritoriul celuilat stat. Extradarea consista in acea ca statul din urma preda pe infarctor statului dintai in scopul de a-l judeca conform legii sale, sau daca s-ar fi refugiat dupa condamnare, de a executa pedeapsa.
In lucrari mai recente, extradarea este definita ca un act prin care un stat pe al carui teritoriu s-a refugiat un infractor preda la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus in execute pedeapsa la care fusese condamnat de instantele judecatoresti ale acelui stat.
Extradarea este intodeauna un act bilateral. Ea presupune existenta unui stat solicitant si a unui stat solicitat. Calitatea de stat solicitat o poate avea numai statul pe al carui teritoriu s-a refugiat infractorul, in timp ce stat solicitant poate fi statul pe al carui teritoriu a fost savarsita infractiunea, statul impotriva intereselor caruia a fost savarsita infractiunea ori statul al carui cetatean este infractorul.
Legitimarea extradarii a fost recunoscuta de majoritatea autorilor. Contar acestui curent de opinie s-a pronuntat un numar mic de autori care a considerat extradarea drept o institutie invechita, intrevazind necesitatea inlocuirii acesteia cu recunoasterea unei competente principale a lui judex deprehensionis. Astfel, infractorul refugiat a tebuit sa fie pedepsit de organele juridice ala tarii unde a fost prins.
In privinta fundamentului extradarii s-au formulat teorii diferite.
Vattel si Grotius vad extradarea ca pe o obligatie a statelor. Se merge mai departe si se asimileaza statul ce ar refuza extradarea unui infractor cu un complice.
Intr-o alta opinie imbratisata de autori precum Bernarnd, Puffendorf, Valeriu Ursianu extradarea este perceputa ca o datorie morala.
Faustin Helie atibuie acestei institutii un dublu caracter: de interes si de justitie. El reuseste sa surprinda intr-o maniera foarte expresiva fundamentul juridic al extradarii aratand ca dreptul de extradare se intemeiaza pe dreptul ce-l are toata omenirea de a se conserva.
Au existat insa si autori care au respins cu totul institutia extradarii calificand-o drept un obicei barbar (Sapey) sau au considerat-o contara demnitatii nationale si onoarei tarii (Mege).
Pinheiro-Ferreira neaga dreptul statului solicitat de a-l preda pe infractor statului solicitant. Motiveaza aceasta prin faptul ca din moment ce individual respectiv nu a incalcat cu nimic legile statului solicitat, el trebuie sa se bucure de acelasi tratament ca si ceilalti cetatenii ai statului de refugiu.
In doctrina actual pare sa existe un consens in ceea ce priveste legitimarea extradarii, insa in privinta fundamentului acesteia, continua sa existe puncte de vedere diferite.
