Conditiile extradarii - conditii cu privire la infractor
Prima conditie se refera la cetatenie si anume:
a)Infractorul sa fie cetatean strain.
Extradarea consta in remiterea unei persone care a comis o infractiune statului competent a-l judeca si condamna. In principiu, orice persoana urmarita penal sau cautata in vederea executarii unei pedepse, refugiata pe teritoriul altui stat poate fi extradata.
In practica insa, aceasta regula cunoaste anumite restrangeri. O prima limitare decurge din aplicarea principiului neextradarii propriilor cetateni. Deci persoana a carei extradare este ceruta nu poate avea calitatea de cetatean al statului solicitat, ci trebuie sa fie strain pentru acesta.
Faptul este nu numai logic, ci si fundamental juridic si istoric.
Acest principiu cu o istorie indepartata, isi afla originile in dreptul absolut pe care il avea suveranul asupra supusilor sai.
Ulterior, introdus in dreptul conventional a fost adoptat de state, astazi el fiind prevazut si respecatat de majoritatea legislatiilor.
Au existat totusi si situatii, este adevarat de exceptie, in care acest principiu a fost inlaturat. Asa s-a intamplat de exemplu prin tratatele de la Versailles, Saint- Germania, Trianon, Sevres si Neully, cand pentru state precum Germania si Ungaria s-a inlaturat posibiliatatea de a se prevala de acest principiu, astfel ca acestea nu putea refuza extradarea unora dintre nationali.
Critici numeroase s-au formulat de-a lungul vremii in ceea ce priveste aplicarea acestui principiu. Oponentii lui au adus ca argumente, faptul ca in unele situatii, aplicarea principiului neextradarii propriilor cetateni duce la cererea unor cazuri de impunitate, la impiedicarea judecarii infractorului la locul comiterii faptei, toate acestea ducand la aparitia de dificultati in realizarea asistentei juridice internationale.
Si in doctrina romaneasca s-au formulat critici la adresa principiului neextradarii propriilor cetateni. Cea mai cunoscuta dintre opinii este cea a profesorului Traian Pop care a criticat cu vehementa acest principiu.
In Romania, principiul neextradarii propriilor cetateni prevazut de altfel si de Legea nr.296/2001 privind extradarea, a dobandit dupa anul 1991, odata cu intrarea in vigoare a Constitutiei, valoarea constitutionala.
Conform legii, calitatea de cetatean roman se apreciaza la data hotararii asupra extradarii. Daca aceasta caliatate este recunoscuta intre data hotararii asupra extradarii si data predarii, in cauza se va pronunta o noua hotarare.
Nu poate fi extradata nici persoana careia i s-a acordat drept de azil in Romania ( ert.5 alin. 1 lit.b).
In legislatiile multor state, obtinerea dreptului de azil de catre persoana a carei extradare este solicitata, constituie un obstacol la extradare.
Azilul a fost mult timp considerat o piedica in calea realizarii reprimarii infractorilor, in mod deosebit a celor ce se faceu vinovati de savarsirea unor infractiuni cu caracter politic.
Evolutia conceptiilor asupra rolului pe care il are azilul, a dus in timp la modificarea acestei perceptii, astazi azilul fiind considerat un mijloc de protectie in favoarea persoanelor persecutate.
Azilul a fost definit ca faculatatea unui stat suveran de a acorda intrarea si stabilirea pe teritoriul sau a unor persone straine urmarite in tara lor pentru activitatea politica, stiintifica, etc.
Dreptul la azil este garantat si de Constitutia Romaniei prin art. 18 al.2 care prevede ca acesta se caorda si se retrage in conditiile legii cu respectarea tratatelor si a conventiilor la care Romania este parte.
Nu pot beneficia de dreptul de azil persoanele cu privire la care exista dovezi ca au comis crime impotriva pacii, crime de razboi sau crime impotriva umanitatii.
Prin dispozitiile noii legi, sfera persoanelor exceptate de la extradare a fost extinsa fiind incluse in aceasta categorie persoanelor straine care beneficiaza in Romaina de imuniatate de jurisdictie si persoanele straine citate din strainatate in vederea audierii ca parti, martori, sau experti in fata unei autoritati judiciare romane.
Manifestand o grija deosebita in vederea asigurarii respectarii drepturilor persoanei supuse extradarii, legiuitorul a adus posibilitatea refuzarii sau amanarii extradarii daca daca ar putea conduce la consecinte grave pentru acesta in mod deosebit din cauza varstei sau a starii de sanatate.
Desi Legea nr. 4/1971 a fost abrogata prin Legea nr. 296/2001 privind extradarea, se impune totusi o precizare.
Articolul 4 din Legea nr. 4/1971 prevedea ca nu pot fi extradati cetatenii romani, persoanele fara cetatenie cu domiciliul in Romania precum si persoanele care au obtinut drept de azil in tara noastra.
Prin aceasta dispozitie, persoanele fara cetatenie cu domiciliul in Romania erau asimilate cetatenilor romani, in privinta regimului juridic al extradarii.
Alineatul 2 al art.19 stabileste ca cetatenii straini si apatrizii pot fi extradti in baza conventiilor internationale sau in conditii de reciprocitate, nefacand azil in Romania, deci persoanele fara cetatenile cu domiciliul in Romania nu sunt incluse in aceasta categorie.
In ceea ce priveste conditiile acordarii extradarii apatrizilor, Costitutia face trimitere la conventiile internationale si la reciprocitate. Extradarea acestor persone este deci posibila in masura in care Romania prin conventiile internationale incheiate nu a formulat rezerve in ceea ce priveste extradarea apatrizilor cu domiciliul in Romania, sau pe baza de reciprocitate.
Legea nr.296/2001 nu contine nici o prevedere in acest sens, aparitia unei astfel de probleme in practica fiind rezolvata in conformitate cu dispozitiile constitutionale.
c)Fata de infractor sa nu se fi pronuntat o hotarare de condamnare, achitate ori de incetare a procesului penal ori sa se fi emis o ordonanta pentru scoaterea de sub urmarire penala ori de incetare a urmaririi penale.
Extradarea nu poate fi acordata, daca organele judiciare ale statului solicitat au pronuntat fata de infractor pentru fapta care face obiect al cererii de extradare, o hotarare definitiva sau daca s-a hotarat sa nu se efectueze urmarirea ori sa se puna capt acestuia.
Aceasta conditie decurge din principiul non bis in idem, potrivit caruia o persoana fata de care s-a pronuntat o hotarare definitiva nu mai poate fi urmarita pentru aceeiasi fapta, chiar daca acesteia i s-ar da o alta calificare.
Legea romana nr. 296/2001 face si ea aplicarea acestui principiu aratand inadmisibilitatea extradarii in cazul in care instantele romane au pronuntat o hotarare definitiva in cauza care poate fi de condamnare, de achitare sau de incetare a procesului penal. Extradarea se va putea refuza daca autoritatile competente au hotarat sa nu exercite urmariri sau sa puna capat acestora.
Hotararea judecatoreasca definitiva primeste autoritate de lucru judecat. Acesta produce doua efecte: un efect pozitiv constand in posibiliateta de punere in executare a hotararii si un efect negative ce consta in faptul ca fata de aceeiasi persoana, cu privire la aceeiasi fapta, nu se mai poate exercita o noua urmarire.
In literatura de specialitate s-a aratat ca pentru a fi in prezenta autoritatii de lucru judecat se cere existenta a doua elemente identice: identitate de persoana si identitate de obiect.
Exista autoritate de lucru judecat chiar daca faptei i s-ar da o alta incadrare juridica.
Potrivit Codului de procedura penala roman se poate pronunta achitarea in cazul in care instanta constata incidenta art.10 lit. a,b, b1,c ,e.
Incetarea procesului penal se dispune tot de catre instant de judecata in cazurile prevazute de art.10 lit. f, g, h, si j.
Procurorul poate dispune solutia incetarii urmaririi penale cand intervine vreuna din cauzele prevazute de art. 10 lit. f, h si j si exista invinuit sau inculpat in cauza.
Scoaterea de sub urmarire penala se dispune atunci cand procurorul constata existent vreunuia din cazurile de art. 10 lit. a-e.
Incetarea urmaririi penale si scoaterea de sub urmarire penala se pronunta de catre procuror prin intermediul unei ordonante.
Spre deosebire de hotararile judecatoresti, actele prin care procurorul dispune scoaterea de sub urmarirea penala sau incetarea urmaririi penale nu au caracter definitiv, principiul autoritatii lucrului judecat nefiindu-le aplicapil.
Cand infactorul al carui extradare se cere este invinuit ori inculpat pentru comiterea unei alte infractiuni, de catre organele de urmarire sau judecata romane, ori are de executat o pedeapsa privativa de libertate aplicata de instantele romane extradarea nu poate avea loc decat dupa incetarea procesului, ori executarea pedepsei.
Principiul non bis in idem si-a gasit consacrare si in Conventia europeana de extradare.
La forma initiala a acestuia care prevedea in mod general acest principiu, s-au adus unele completari prin Protocolul nr. I la Conventie.
Astfel, s-a precizat ca nu va acorda executarea unei persone judecate definitive pentru fapta ce face obiectul cereii de extradare. Cand in urma judecarii s-a pronuntat achitarea, atunci cand pedeapsa privativa de libertate a fost executata integral ori a facut obiectul unei gratieri sau amnistii oricand judecatorula constatat vinovatia autorului infractiunii fara sa pronunte vreo sanctiune.
De la aceasta regula s-a prevazut si posibilitatea de a se deroga, in cazurile expres prevazute de Conventie, astfel ca extradarea va putea fi acordata daca fapta a fost comisa impotriva unei persone, institutii sau bun avand caracter public in statul solicitant, daca persoana care a format obiectul judecatii avea ea insasi un caracter public in statul solicitant ori daca fapta a fost comisa in tot sau in parte pe teritoriul statului solicitant sau intr-un loc asimilat teritoriului sau.
Dispozitiile din Conventie nu impiedica apilicarea prevederilor nationale mai largi din dreptul intern referitor la efectul non bis in idem recunoscut hotararilor judiciare pronuntate in strainatate.
Reglementarea data de Conventia europeana de extradare principiului non bis in idem a constituit un model si pe legiuitorul roman care a preluat aceste dispozitii in noua lege privind extradarea nr.296/2001.
Pentru a ilustra mai bine institutia autoritatii lucrului judecat si efectele sale in materia extradarii este necesara prezentarea unei spete care a facut dealtfel si obiectul unei serioase analize in doctrina de specialitate.
La data de 25 noiembrie 1998 autoritatile judiciare din Cehia au solicitat statului roman extradarea cetateanului turc A.C.
In vedera urmaririi si trmiterii in judecata pentru infractiunea de inselaciune. Acesta in perioada de 13 ianuarie 1992-l0 mai 1993 a achizitionat pe baza de facturi, marfuri de la anumite societati comerciale. Deoarece facturile nu au fost platite la timp, numitul A.O a fost invinuit de savarsirea infractiunii de inselatorie.
Prin esenta penala nr.143, instanta a respins cererea de extradare in Cehia a cetatenului turc, retinand ca in legea romana neplata la timp a unor facturi nu poate da nastere decat unui litigiu civil sau comercial, deci lipseste dubla incriminare, astfel ca nu sunt indeplinite conditiile privind acordarea extradarii.
Dupa finalizarea procesului penal si condamnarea cetateanului turc A.O., autoritatile juridice din Cehia au formulat o noua cerere de extradare in vederea executarii pedepsei.
Ca urmare, Parchetul de pe langa Curtea de Apel a dispus sesizarea Curtii de Apel Bucuresti, in vederea solutionarii cererii. Prin esenta nr.4/12 februarie 2003 Curtea de Apel a respins cererea de extradare motivand ca ceea ce este esential in analiza unei asemenea cauze vizeaza savarsirea de catre o persoana a unei fapte care este considerata ca fiind infractiune atat in legea statului solicitant, cat si in legea penala a statului solicitat. Cu privire la aceeasi fapta si la aceeasi persoana nu poate fi reiterata o noua cerere de extradare, chiar daca aceasta priveste executarea unei pedepse si nu judecarea persoanei reclamate. In fundamentarea respingerii cererii de extradare, Curtea de Apel a aratat hotararea prin care a fost respinsa prima cerere de extradare, fiind definitiva, a capatat autoritate de lucru judecat, fiind lipsit de relevanta faptul ca ulterior s-a formulat o noua cerere de axtradare a aceleiasi persone pentru aceleasi fapte si indiferent de scopul acesteia – executarea unei pedepse.
Impotriva sentintei pronuntate de la Curtea de Apel, Parchetul de pe langa Curtea de Apel a declarat recurs.
Curtea Suprema de Justitie a adimis recursul si rejudecand a constata ca sunt indeplinite conditiile extradarii admitind cererea de extradare. In motivarea deciziei, instanta a constatat ca in cauza supusa examinarii s-a apreciat gresit ca exista autoritate de lucru judecat. S-a precizat cu referire la hotararile definitive pronuntate in materialul extradarii ca acestea nu au autoritate de lucru judecat, atata vreme cat nici Legea nr. 296/ 2001 si nici Conventia Europeana asupra Extradarii nu cuprind dispozitii exprese prin care sa se recunoasca acest efect unor asemenea hotararii. In absenta unor dispozitii legale special sunt incidente prevederile Codului de procedura penala si instant constata ca nu exista nici una din situatiile in care ar fi recunoscuta autoritatea de lucru judecat unei hotarari penale definitive in procedura extradarii si retine ca sentinta penala nr. 143/1999 nu are autoritate de lucru judecat.
Acest punct de vedere a fost combatut in doctrina , aratandu-se ca in speta prezentata exista autoritate de lucru judecat, astfel ca nu poate fi repetata carerea de extradare , care are aceeasi aptitusine functional, de a verifica inca odata conditia referitoare la dubla incriminare, in ipoteza in care exista o hatarare definitive care priveste aceeasi persoana si aceeleasi fapte.
De asemenea, s-a precizat ca un punct de vedere contrar ar echivala cu admiterea repetarii unor proceduri in vederea extradarii, ceea ce contravine prevederilor Legii nr. 269/2001 care prevede Solutia respingerii cererii de extradare atunci cand nu sunt indeplinite conditiile de extradare.
In consecinta, se poate afirma ca decizia Curtii Supreme de Justitie este contrara legii.
