Nici o dispoziţie a Convenţiei nu tratează în mod expres competenţa Curţii, însă anumite reguli privind această materie sunt expuse în cadrul dispoziţiilor privind condiţiile de admisibilitate. În mod frecvent, fosta Comisia sau Curtea au respins plângeri individual care nu intrau în cadrul competenţelor lor pe motiv că, în baza art. 35, fostul art. 27, acestea sunt incompatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi, în consecinţă, inadmisibile. Spre deosebire însă de alte condiţii de admisibilitate, verificarea competenţei se face din oficiu, nefiind necesară invocarea unei excepţii de către statul pârât .
Vom analiza în cele ce urmează, pe scurt, jurisprudenţa organelor de la Strasbourg privind competenţa, un aspect destul de important din punct al aplicării acesteia în dreptul intern, necesitatea determinării regulilor privind cel puţin competenţa personală şi cea materială apăsând şi în sarcina instanţelor naţionale.
2.3.1 Competenţa personală
Am arătat mai sus care sunt entităţile care au calitate procesuală activă şi, respectiv, pasivă în faţa Curţii, astfel încât rămâne de analizat în această secţiune doar raportul care trebuie să existe între acestea, anume, potrivit art. 1, este necesar ca victima violării Convenţiei să se afle sub jurisdicţia statului inculpat.
Prin persoană aflată sub jurisdicţia unui stat, se înţelege raportul care trebuie să existe între victima violării Convenţiei şi statul căruia i se reproşează aceasta în sensul în care acesta din urmă are o anumită putere asupra recurentului, indiferent de existenţa unui raport juridic "stabil" precum cetăţenia, naţionalitatea, domiciliul ori rezidenţa . Astfel, spre exemplu, Curtea a decis că, cu toate că a admis o excepţie de necompetenţă ratione loci, trebuie să cerceteze dacă nu cumva este competentă în a examina cauză datorită faptului că reclamanţii s-ar fi putut afla sub jurisdicţia statului incriminat . În fapt, cei doi recurenţi au adus în discuţie o decizie a unei instanţe din Andorra, stat care nu a ratificat Convenţia şi a cărui conducere este asigurată de către Preşedintele Franţei şi un episcop spaniol. Curtea a constatat că textul Convenţiei nu este aplicabil pe teritoriul Andorrei, dar a rămas să judece dacă nu cumva, în considerarea faptului că judecătorii erau francezi şi spanioli, reclamanţii s-au aflat sub jurisdicţia acestor state, semnatare ale Convenţiei. Curtea a respins argumentul cu motivarea că cetăţenia judecătorilor nu îi transformă în reprezentanţi ai puterii judiciare din Franţa şi Spania, ci aceştia rămân independenţi faţă de statele care îi desemnează.
Aceiaşi cauză ridică însă o altă problemă, destul de complexă, cea a existenţei unei jurisdicţii a unui stat membru în cazul executării deciziilor pronunţate de către un stat terţ, întrucât în cauză executarea deciziei de condamnare a reclamanţilor s-a făcut într-o închisoare franceză . Fără să formuleze vreun principiu de aplicabilitate generală, Curtea a decis că întrucât Convenţia nu obligă statele contractante să impune regulile lor juridice unor state ori teritorii terţe, Franţa cu era obligată să cerceteze dacă procedura prin care au fost condamnaţi reclamanţii a fost conformă cu art. 6. A impune un astfel de control în ideea în care state care nu au semnat Convenţia să aplice prevederile ei ar veni în contradicţie cu tendinţa de accentuare a cooperării internaţionale în materie judiciară. Totuşi statele contractante trebuie să verifice dacă nu cumva condamnarea derivă dintr-o negare flagrantă de justiţie (s.n., R. C.). În consecinţă, recurenţii nu s-au aflat sub jurisdicţia Franţei, Curtea fiind necompetentă ratione persoanae.
În schimb, noţiunea de persoană aflată sub jurisdicţia unui stat nu se analizează în drept, ci în raport de situaţia de fapt existentă. S-a decis că termenul de "jurisdicţie" nu se limitează la teritoriul părţii contractante; responsabilitatea lor poate fi antrenată prin acte care emană de la organele lor şi îşi produc efectele pe alte teritorii . Astfel, Curtea a reţinut responsabilitatea statului turc pentru acte relative la bunuri care se aflau în partea de nord a Ciprului, unde se autoproclamase o Republică şi care era controlată de armata turcă. Astfel, chiar dacă republica respectivă nu era recunoscută la nivel internaţional şi, formal, zona respectivă se afla sub jurisdicţia Ciprului, în fapt controlul zonei era exercitat de armata turcă, fapt care conduce la concluzia că Turcia răspunde pentru violările Convenţiei din acea zonă . În consecinţă, Curtea s-a declarat competentă pentru a judeca cauza pe fond.
În fine, mai trebuie menţionat că, în temeiul art. 17, Curtea este necompetentă ratione personae să examineze plângerile introduse de către persoane care au acţionat în scopul anulării drepturilor recunoscute prin Convenţie altor persoane. Astfel, spre exemplu, în aplicarea principiului pas de liberté pour les ennemies de la liberté, s-a declarat inadmisibilitatea unei plângeri introduse de către nişte persane care au fost condamnate pentru distribuirea de pliante prin care incitau la discriminare rasială .
2.3.2 Competenţa materială
Problema competenţei materiale se identifică, în realitate, cu problema extrem de vastă a determinării conţinutul şi câmpului de aplicare a drepturilor garantate prin Convenţie şi protocoalele adiţionale . În consecinţă, vom menţiona doar principalele linii ale jurisprudenţei aplicabile în materie.
Pe de o parte, instanţa de control a respectării obligaţiilor convenţionale s-a declarat competentă în a examina plângeri având drept obiect respectare unor drepturi care nu sunt prevăzute expres în Convenţie. Astfel, în baza principiului interpretării evolutive a Convenţiei, intră în competenţa materială a Curţii: încălcarea accesului liber la justiţie , atingeri aduse inviolabilităţii comunicaţiilor telefonice , încălcarea dreptului la pensie sau a dreptului la o despăgubire justă în caz de expropriere etc.
Recunoaşterea tuturor acestor drepturi dincolo de prevederile exprese ale Convenţiei este efectul doctrinei "protecţiei prin ricoşeu", potrivit căreia sunt recunoscute şi acele drepturi care se află într-un raport extrem de strâns cu cele enumerate în textul Convenţiei şi în lipsa cărora, protecţia celor exprese ar fi incompletă. Cu titlu de exemplu, se poate observa uşor că includerea în noţiunea de corespondenţă, utilizată de art. 8, doar a expediţiilor poştale, ar lipsi persoana de unul dintre cele mai importante aspecte ale intimităţii sale, anume comunicaţiile telefonice, iar protecţia oferită de art. 8 ar fi incompletă .
