1. Cand la Roma juristii au transformat dreptul in arta - ius redigere in artem - ei nu au introdus ceva radical nou in viata societatii omenesti. Ei au perfectionat competenta - savoir faire - sau acea pricepere in dept, pana la punctul in care au transformat-o in monument de intelepciune, care constituia de la inceputurile umanitatii o nevoie de convivialitate intre oameni, o nevoie de practica cotidiana: a sti sa ii dai fiecarui om ceea ce ii apartine, adica ceea ce ar reveni fiecaruia in cadrul relatiilor omenesti, in care se pun in joc o serie de bunuri. Ce constituia apanajul vanzatorului sau cumparatorului, ce i se cuvenea lui pater familias sau fiecaruia dintre persoane de sub puterea sa (manus), ce trebuia sa dea chiriasul proprietarului, ale cui erau bunurile obtinute de sclavi prin munca lor, etc. A fost denumit ius sau drept ceea ce revenea fiecaruia si s-a dat numele ars iuris sau arta a dreptului stiintei care consta in a sti sa cauti ius sau dreptul fiecaruia. Acest ius era justul, ceea ce in mod just - din obligatie si la justa masura, nici mai mult, nici mai putin - era atribuibil fiecaruia. Si virtutea de a actiona constant, astfel a fost iustitia sau justitie. Aceasta era deci considerata ca virtutea de a da fiecaruia ceea ce ii apartine in stricta masura (nici mai mult, nici mai putin), justul, adica vointa perpetua si constanta de a da fiecarui ceea ce este al sau (al sau ius, dreptul sau): ius suum cuique tribuere.
Chiar pentru explicarea "dat"-ului rational al dreptului, este necesar sa se faca apel la notiunea de justitie, inteleasa ca virtute ce tinde spre just. Justul trebuie inteles in dimensiunea sa obiectiva. Din aceasta perspectiva el ne apare ca un principiu esential care include ideea de ordine, de echilibru, conform gasirii armoniei morale in substanta sa externa, in manifestarile sale, bazata pe conditiile efective ale vietii omului in societate.
Putem remarca cu usurinta ca opera juristilor este o descriere a realitatii sociale, prin observarea a ceea ce s-a intamplat si continua sa se petreaca in viata reala. Oamenii poseda lucruri, li se atribuie bunuri, merita recompense si le revin pedepse. Fiecare are o sfera de lucruri care ii apartin, posesia lor efectiva si beneficierea de ele depinzand in parte de altii, fie pentru ca acestea i se pot lua, fie ca poate fi impiedicat sa se bucure de ele, fie pentru ca aceste lucruri sunt, din multiple motive, in mainile altor persoane. Este un fapt dovedit de experienta ca in virtutea posibilitatilor multiforme ale relatiilor umane, lucrurile nu sunt intotdeauna in puterea - cel putin la un anumit moment si sub diferite aspecte - a proprietarului lor, a celui caruia ii apartin, sau a subiectului lor de atribuire. Dar in acelasi timp lucrurile trebuie sa treaca la proprietarii lor, trebuie sa treaca in mainile aceluia caruia ii sunt atribuite - res clamat domino - caci aceasta necesitate -aceasta putere sau aceasta datorie - este un efect primar al faptului ca lucrurile apartin cuiva, sunt ale sale. Daca nu ar exista aceasta necesitate evident ca nimeni nu ar putea vorbi despre ceea ce ii apartine.
Ce sens ar avea sa se vorbeasca despre lucrurile mele daca nu as putea dispune de ele, (si daca nu as putea niciodata sa le reclam de la cel care mi le-a luat ?).
A da fiecaruia ceea ce ii apartine este o necesitate sociala ; faptul ca oamenii trebuie sa dea fiecaruia ceea ce este al sau - desi uneori nu o fac, si de aici injustitia sociala - este un fapt social. Si faptul ca trebuie sa existe o arta de a da fiecaruia ceea ce este al sau este un alt fapt social. Nu ne aflam in domeniul teoriilor, ci in domeniilor faptelor, realitatilor.
Ubi societas, ibi jus; dictonul, precum de simplu se constata, nu se refera la stat, la cetate ci se refera la societate, nu se refera la dreptul pozitiv ci la justitie: societatea si justitia nu pot fi despartite; justitia este in temeiul natural al omului, fiinta triontica - biopsihosociala - este in natura justitiei sa fie in societate(.). Omul este fiinta sociala, dar socialitatea nu-i provine din faptul ca e rational, caci ratiunea nu e sociala si atunci ea nu poate fi niciodata cauza a socialitatii. Pe de alta parte, ca e social nu determina organizarea traiului sau in aceste cetati, in acele state de varia forme dar, fara indoiala ca e o conditie necesara a organizarii. De aici ar rezulta ca justitia, prezenta in natura permanenta a societatii, nu deriva din ratiunea umana ("naturala"?), ci ca drepturile pozitive sunt construite cum oamenii isi cunosc, isi interpreteaza si dau viata spiritualitati, astfel incat aceasta sa se inscrie in natura permanenta a societatii. Fiecare drept pozitiv are ratiunea sa instrumentala, dincolo de care vom intalni arheul tuturora care ne va arata ca ratiunea instrumentala a fiecarui drept pozitiv este mai mult sau mai putin intemeiata.
2. A da fiecaruia ceea ce este al sau necesita, in primul rand, sa se doreasca aceasta. Daca cineva nu vrea sa dea altuia ceea ce i se cuvine, este evident ca el nu o va face; in orice caz, fie vointa sa se va modifica sub efectul presiunilor, si atunci va vrea sa o faca, chiar impotriva propriei vointe, fie cel caruia ii apartine lucrul, prin forta organizata social - pentru a da lucrul celui caruia ii apartine - isi va insusi lucrul in chestiune; dar atunci primul nu il va fi dat el insusi. Nu este suficient totusi, ca cineva sa doreasca sa dea altuia ceea ce i se cuvine acestuia din urma; nu este mai putin important sa se stie cui apartine lucrul respectiv sau ceea ce este in mod just al altuia, caci, daca nu se stie acest lucru, fie lucrul nu va fi dat adevaratului proprietar, fie se va da mai putin, fie se va da mai mult, sau nu se va da de loc, adica nu se va decide sa se dea.
Juristii nu definesc dreptul astfel incat sa surprinda si dreptul natural si pe cel pozitiv(.). De obicei ei se refera doar la dreptul pozitiv, nu putini nerecunoscand dreptul natural, dreptul ca virtute (.). De pilda: dreptul este totalitatea normelor juridice edictate sau recunoscute de stat, prin care sunt reglementate relatiile sociale din cadrul acelui stat, norme prin care se da fiecaruia ce i se cuvine, fiind respectate de buna voie de catre cei carora li se adreseaza, guvernanti si guvernati, iar la nevoie, in caz de nerespectare, sa se aduca la indeplinire prin forta de indeplinire publica. Aceasta definitie a lui P. Miculescu - observa Gh. Mihai - este valabila, de fapt, pentru dreptul legiferat modern. Putem imparti raspunsurile juristilor in doua clase: substantialiste si formaliste; un raspuns substantialist este cel a lui Celsus - jus est ars boni et aequi. Cum bonum inseamna cinste, onestitate, iar aequum - atribuirea fiecaruia ceea ce i se cuvine, dreptul ar fi in continutul sau arta cinstei si onestitatii astfel incat sa revina fiecaruia ceea ce i se cuvine . E adevarat ca dreptul are un caracter obligatoriu, dar se adreseaza unor subiecte libere, carora li se adreseaza dispozitii onerative, prohibitive si permisive. Subiectele libere sunt dotate cu vointa si constiinta, iar obligativitatea dreptului nu sta primordial in amenintarea cu forta sa de constrangere, ci in adeziune. Provenind din exterioritatea subiectelor libere, obligativitatea dreptului are ratiune practica numai daca devine obligativitate interiorizata pentru ele; in caz contrar ea este resimtita ca opresiune(.). Accentuam esenta dreptului nu prin aceea ca ar constrange pe cei ce nu-si indeplinesc obligatiile, ci prin aceea ca apara pe titularii drepturilor subiective. Dreptul e obligatie si nu coercitie, chiar daca recurge marginal si in ultima instanta la aceasta din urma, fata de cei care nu au interiorizat obligativitatea provenita din exteriorul lor. Obligativitatea dreptului este o obiectivitate admisa si de autorii si de destinatarii lui, pe cand imperativitatea provine doar de la vointa autorilor
A sti ce apartine altuia pentru a-i da lucrul respectiv este o cunostinta practica, ceva ce apartine ratiunii practice, care consta in a sti ce trebuie dat, cui trebuie dat acel lucru, cand trebuie dat, cum trebuie dat, unde, etc. Romanii au dat acestei cunostinte mentionate numele de prudenta a dreptului - ca parte a virtutii de prudenta, conform sensului anticilor - iuris prudentia, de unde provine termenul de "jurisprudenta".
Aceasta cunoastere este adesea simpla, alteori complicata; este uneori la indemana tuturor, alteori este doar de competenta expertilor. Simpla sau dificila, este o arta: ars iuris sau arta justului (arta dreptului). Si cei ce erau experti in aceasta arta au fost numiti de catre romani iuristae sau juristi. Acesti juristi erau experti in arta de a delimita ceea ce apartine (ius) fiecaruia si de a arata aceasta, pentru ca cei care recurgeau la ei sa actioneze in consecinta. Misiunea lor era de a rosti dreptul (iuris dictio) astfel incat pornind de la judecata lor sa se stinga controversele dintre partile ce se aflau in disputa, referitor la ceea ce constituia justul intr-un caz particular. De altfel ei nu luau decizii intamplatoare cu referire la lucrurile particulare, reale, ci isi culegeau cunostintele din carti; in orice caz, arta dreptului era arta de a spune ceea ce era just (de a rosti jus).
3. Pana in secolul al XIX-lea - cu cateva exceptii pornind din sec. al XVI-lea - arta dreptului a fost conceputa astfel; totusi incepand cu secolul al XX-lea multi juristi (si filosofi ai dreptului) au inceput sa vorbeasca in mod diferit, propunand alte sarcini stiintei dreptului: rezolvarea conflictelor de interese, ordinea societatii, analiza limbajului juridic etc. Prin aceasta, expresia artei dreptului s-a pierdut si s-a preferat sa se vorbeasca despre stiinta dreptului.
De cand s-a produs aceasta schimbare, discutiile referitoare la sarcina juristului si a stiintei juridice au fost numeroase. Exista o chestiune fundamentala care pare uitata - dupa parerea noastra in mod eronat - de cand stiinta in general a intors spatele elementului specific oricarei activitati omenesti: finalitatea sa. Intrebarea este: a interpreta legea, a studia relatiile sociale, a analiza limbajul juridic, bine, dar de ce ? Care este finalitatea ultima a artei sau stiintei juristului, ce se intentioneaza prin sarcinile acestuia ? Caci in definitiv ceea ce ii distinge pe juristii antici de cei de la jumatatea sec. al XIX-lea nu este in esenta sarcina in sine (juristii antici interpretau si ei legea, studiau si ei relatiile sociale si analizau limbajul, desi cu metode mult mai putin dezvoltate), ci motivul, « de ce »-ul, finalitatea acestor sarcini. Acest punct ramane crucial. Chiar daca pentru noi raspunsul este clar - arta dreptului este arta justului. Ne bazam pur si simplu pe un fapt: existenta juristilor care se consacra artei de a discerne ceea ce apartine fiecaruia continua sa fie o necesitate sociala.
Oricare ar fi fost evolutia moderna a meseriei de jurist, este la fel de sigur ca arta juristului continua sa fie necesara in societatea noastra. Astazi ca si ieri trebuie sa dam fiecaruia ceea ce ii apartine, si trebuie sa stim ce lucruri revin fiecaruia. Arta antica a dreptului sau arta justului este tot atat de veche si de noua ca si omenirea. Ar urma ca arhaica sau post moderna sau ultramoderna (in fond, orice modernitate ajunge in sertarele istoriei), organizata in ginti, triburi, in state cetati, in state nationale.uniuni de state continentale sau planetare, societatea contine justitia in chip necesr in natura sa permanenta. Ca aceasta justitie ia indreptatirile drepturilor pozitive, cu vremurile si cu oamenii, intr-atat de diferentiate incat respectivele drepturi pozitive par sa nu aiba nimic comun intre ele, este un adevar de suprafata . Si azi litigiile sunt de fapt conflicte referitoare la ceea ce apartine partilor, si sarcina judecatorului, in ultima instanta, consta in a spune ce revine fiecaruia. Poate ca azi o mare parte din profesia de jurist consta in interpretarea legii, dar interpretand-o, judecatorul stabileste definitiv ce lucruri trebuie sa faca partile sau una dintre parti sau ce lucruri (sau ce pedepse) revin fiecarei parti: adica, a declara fiecarei parti ceea ce ii apartine.
Pertinenta acestei arte a justului (ars iuris), continua sa fie nervul central al vietii juridice (cea a instantei si cea a relatiilor umane), cu toate ca este o arta uitata uneori de o mare parte dintre juristii academici (teoreticieni, dogmatici si filosofi ai dreptului).
