1. PUNCTUL DE PORNIRE
Cicero spune ca Justitia este insasi splendoarea maxima a virtutilor. Filozoful spune in Etica sa ca nici Speranta, nici Stralucirea nu sunt atat de admirabile ca Justitia. Acest lucru este sigur, toate virtutile se concentreaza in sanul justitiei ca virtute generala. Este virtutea perfecta in cel mai inalt grad(.), nu este o simpla parte a virtutilor, este toate virtutile la un loc.
Pentru a expune cu precizie arta justului si pentru a expune cu aceeasi precizie ce sunt justitia si justul trebuie sa explicam clar punctul de pornire: adica, de la ce fapt social sau de la ce dimensiune a vietii oamenilor in societate pornim, pentru a explica virtutea justitiei si arta juristului - in sensul cel mai propriu si cel mai strict - arta expertului in ius sau just si pentru a avea astfel certitudinea ca drepturile noastre sunt protejate si garantate.
In natura intalnim o multitudine de fenomene cum ar fi: fenomenele chimice, fenomenele mecanice, fenomenele fizice, fenomenele biologice. La fel si in societate intalnim o multitudine de fenomene, numite fenomene sociale. Fenomenele sociale ce caracterizeaza societatea sunt urmatoarele: morala, politicul, economicul, arta, stiinta, religia
Unul din aceste fenomene sociale este fenomenul juridic, alcatuit din dreptul pozitiv, faptele juridice, constiinta juridica, formele institutionalizate cu caracter juridic. Fenomenul juridic, social, poate fi studiat din mai multe unghiuri de vedere: sociologic, filosofic, logic, istoric. Spre deosebire de Filosofia dreptului, care studiaza dreptul din punct de vedere filosofic, Teoria Generala a Dreptului il studiaza din unghiul juridic de vedere.
Ea cerceteaza formele, continuturile, structurile, functiile, mecanismele fenomenului social al dreptului, strans legate de realizarea si aplicarea lui intr-un drept pozitiv, pentru a le explica in mod rational.
Filosofia dreptului, aparuta in veacul XIX, cerceteaza geneza si fundamentul dreptului; in filosofia dreptului s-au elaborat mai multe teorii, din care una este aceea a dreptului natural. Filosofia dreptului este impartita in doua mari categorii: una identificata cu teoria dreptului natural, presupusa a fi opera filosofilor, incorigibilii metafizicieni si alta apartinand juristilor care, sub titlul de "teoria dreptului" are ca obiect problemele generale ale dreptului, facand abstractie de vreo referinta la "dreptul natural".
Odata cu schimbarea conceptiilor privitoare la modul in care este analizat dreptul, atat din punct de vedere filozofic cat si juridic putem spune ca aceasta situatie tulburatoare supune societatile noastre unei mobilitati permanente si cere in plus indivizilor sa inventeze fara incetare reguli si norme noi. Problema pusa individului contemporan prin sfarsitul traditiilor si certitudinilor stabilite, este de fapt nelinistitoarea problema a limitei si a fundamentului limitei, si in acest context s-a amplificat nevoia de drept. Incetarea practicilor traditionale lasa loc unei constiinte individualiste bazata pe dinamica unei democratii individualiste, cu o constiinta solitara .
Dreptul nu are cum sa tina locul moralei. Dreptul modern face posibila libertatea fixand limite, acceptate ca atare, pentru folosirea infinita a libertatilor. Putem spune ca nevoia de drept este simtita tot mai mult in societatile democratice individualiste, deoarece absenta reperelor traditionale duce la o libertate excesiva, cu posibilitati infinite de desfasurare.
Dincolo de logica interna a unui drept pozitiv, relevata de teoria generala a dreptului, se afla temeiul axilogic al Justitiei, fara de care evaluarea ca just sau injust a respectivului drept pozitiv nu e posibila. O filosofie a dreptului ar presupune, pentru a determina conditiile unei evitari a acestor doua negari ale dreptului, actualizarea configuratiilor intelectuale din care se trag, elucidarea provenientei lor, diversele forme pe care le-ar fi putut lua, figuri particulare care astazi sunt ale lor, logica ce le sustine si care le-a conferit o astfel de forta de persuasiune.
Si acest lucru este astazi cu atat mai necesar cu cat cuvantul justitie este utilizat in sensurile cele mai diverse, si acelasi lucru este valabil si pentru expresia "justul".
1. Lucrurile sunt repartizate.
a) In ceea ce priveste punctul de pornire, putem intalni mai multe raspunsuri: acest punct de pornire este nevoia unei ordini, sau existenta unei puteri sociale, sau divergenta de interese dintre oameni Fara a nega ceea ce poate fi valabil in aceste raspunsuri pentru a explica fenomenul juridic in ansamblul sau, trebuie sa spunem ca nici una dintre ele nu reprezinta punctul de pornire pe care il cautam. Acest punct de pornire nu este altceva decat un fapt social usor de constatat: in afara exceptiilor care nu-si au locul aici, lucrurile sunt atribuite diferitilor subiecti, altfel spus, lucrurile sunt repartizate. Nu totul este al tuturor; nici totul nu este al colectivitatii umane: exista lucruri care sunt repartizate.
Lucrurile, atunci cand sunt atribuite unui subiect, cand sunt repartizate, intra in domeniul unui om, sau al unei colectivitati: ele sunt ale sale. Apar notiunile: al meu, al tau, al sau
Iata premisa care face posibila justitia in sensul pe care il dam aici acestui termen - a da fiecaruia ceea ce este al sau - caci acolo unde nu exista lucruri atribuite sau repartizate, nimeni nu poate spune: acest lucru este al meu, nu exista lucruri ale sale (ale cuiva) .
b) Iata un punct crucial pentru a intelege in adevaratul sens ceea ce este justitia despre care vorbim. Daca actul de justitie consta in a da fiecaruia ceea ce este al sau, a da fiecaruia dreptul sau (ius suum cuique tribuere), este evident ca justitia se va putea exercita doar acolo unde subiectele poseda lucrurile ce sunt ale lor. Justitia nu atribuie ea lucrurile ci decurge din faptul ca lucrurile sunt deja atribuite . In sine, actul prin care se atribuie unui subiect un lucru care nu-i era atribuit - in nici un fel si sub nici un aspect - nu este un act de justitie (acest act nu ar insemna a da fiecaruia ceea ce ii apartine, ci a da cuiva un lucru care nu este inca al sau). Acest act ar putea fi un act de buna guvernare, un act de liberalitate, un act de buna administrare, dar nu un act de justitie. Justitia are ocazia sa se exercite doar dupa ce un lucru a fost atribuit cuiva, adica atunci cand cineva poate sa spuna, cel putin intr-un anumit fel sau sub un anumit aspect, ca acel lucru este al sau .
De aceea s-a remarcat - si pe buna dreptate - ca actul de justitiei este un act secund . El depinde intotdeauna de un act primar: cel care, atribuind lucrurile, creeaza dreptul, « al sau ». Contractul de vanzare-cumparare, in virtutea caruia un subiect vinde un bun altcuiva in schimbul unui pret, nu este un act de justitie, asa cum nici actul de a cumpara nu este un act de justitie. Cele doua acte sunt decizii libere si nici una dintre ele nu consta in a da cuiva ceea ce i se cuvine, sau ceea ce este al sau. Odata ce contractul s-a realizat, apare titlul fiecareia dintre parti, referitor la ceea ce a fost contractat; este un act de justitie - odata contractul incheiat - ca vanzatorul sa dea lucrul vandut si cumparatorul sa dea pretul. Intr-un anumit mod si sub un anumit aspect, odata incheiat contractul, pretul apartine vanzatorului si bunul apartine cumparatorului. A da pretul vanzatorului si lucrul cumparatorului sunt acte care dau fiecaruia ceea ce este al sau.
c) Pentru a intelege bine conceptul de justitie, trebuie sa avem mereu in minte principiul fundamental urmator: justitia decurge din drept. Nu poate exista un act de justitie acolo unde nu exista un titlu asupra unui lucru, acolo unde lucrul nu este, in virtutea unui titlu, ceva datorat, sau un drept.
In ceea ce ne priveste, putem afirma ca Justitia este virtutea care consta in a indeplini si a respecta dreptul, si nu virtutea care consta in a-l crea .
Punctul pe care il tratam este fundamental pentru a intelege ce este justitia si in acest caz ce este dreptul just sau injust. Pare ca justitia ar fi anterioara dreptului, astfel incat justitia ar fi un criteriu anterior si superior prin care am pune in valoare dreptul pozitiv. Mai mult, justitia ar fi virtutea din care s-ar naste dreptul just. A vorbi despre drept just sau injust ar avea sens doar in acest caz. Caci trebuie sa spunem despre aceasta idee atat de inradacinata ca, daca ea este acceptabila in mediul curent, ea nu poate fi sustinuta conform unui criteriu stiintific riguros.
Noi insine vorbim astazi de ordine sociala justa si buna, vorbim de o justitie dreapta si echitabila, de proprietate inviolabila si sacra, de bune moravuri in conjuctie cu ordinea publica etc.
Dreptul - pe care-l intelegem ca lege, sau pe care il concepem ca lucru just - nu isi are originea in virtutea de justitie, si aceasta nu este nici anterioara nici superioara lui. Virtutea de justitie presupune dreptul; in acest sens, ea este mereu intr-o oarecare masura posterioara dreptului. Orice act de justitie presupune un drept stabilit cu anterioritate, de aceea este un act secund. Actul primar, cel care instituie dreptul nu este un act de virtute, ci un act de putere. Acest act de putere poate fi reglat, fara indoiala, de virtuti, in mod concret de virtutea de prudenta, dar. - spunem noi - intelepciunea trebuie sa guverneze prudenta ; dar aceste virtuti pot lipsi (un act de vanzare, de exemplu, poate fi imprudent), fara ca prin aceasta sa fie afectata valabilitatea actului de putere. Constituirea dreptului este in sine, un act de putere, nu un act de virtute. Dreptul odata stabilit, justitia actioneaza, dand fiecaruia dreptul sau.
Atunci, cum sa vorbim de un drept just sau injust ? Este evident ca problema dreptului just sau injust se pune doar in relatie cu dreptul pozitiv. Posibilitatea de a ridica o asemenea problema inseamna ca dreptul pozitiv in sensul constituirii lui se face in contextul unui drept anterior si preexistent, un drept pe care il numim inca din antichitatea drept natural. Atunci evident dreptul pozitiv poate da sau refuza cuiva ceea ce este al sau, fiind just sau injust.
Dupa parerea noastra, ceea ce numim ordine de justitie, exigenta de justitie sau norma de justitie nu este altceva decat dreptul natural. Si principiile numite de justitie nu sunt diferite de principiile si preceptele proprii acestui drept. Ceea ce preexista in realitate dreptului pozitiv nu este justitia, ci dreptul natural. Daca se intelege ca in afara dreptului pozitiv nu exista nici un drept veritabil preexistent, nici nu s-ar pune problema temei unui drept injust in sens propriu si strict.
d) S-a afirmat ca justitia este virtutea repartizarii lucrurilor si ca arta dreptului este arta repartizarii juste. Cele doua afirmatii, daca le luam in sens corect, sunt adevarate, dar exista pericolul de a le intelege uneori gresit, si este oportun sa aducem precizari in acest sens.
Repartitia poate fi inteleasa fie ca un act primar fie ca un act secund. Intelegem repartitia sau ca act primar atunci cand are loc pentru prima oara atribuirea bunurilor catre destinatari, fara ca acestia sa fi avut inainte vreun titlu aspra bunurilor. Repartitia ca act primar genereaza titlul destinatarilor asupra bunurilor. Repartitia este un act secund atunci cand consta in desavarsirea unei prime repartizari; ceea ce distinge repartitia ca act secund este faptul ca destinatarii se bucura, anterior actului secund de repartizare, de un titlu asupra partii din bunurile de repartizat care li se dau. De exemplu, faptul de a repartiza prin testament propriile bunuri intre diferite institutii culturale este o repartitie primara. Nici una dintre institutiile destinatare nu avea, anterior actului testamentar, dreptul la aceste bunuri, deoarece nu existase anterior nici o atribuire. In schimb, atunci cand executorul testamentar, ducand la indeplinire ceea ce este dispus in testament, repartizeaza intre aceste institutii bunurile ce formeaza mostenirea, el realizeaza o atribuire secunda (o repartitie ca act secund) .
Repartitia ca act primar nu este atributul justitiei, ci al altor virtuti (cum ar fi liberalitatea), sau un act de buna guvernare, de contracte, de conventii etc. Ceea ce este propriu justitiei in sens strict este repartizarea secunda, aceasta repartitie in care destinatarii, sub un anumit aspect si intr-un anumit mod, primesc un titlu asupra bunurilor de repartizat.
e) Punctul de pornire al intelegerii justitiei este intotdeauna faptul ca « lucrurile sunt repartizate »; sau altfel spus, punctul de pornire nu este faptul de a "trebui sa repartizam lucrurile", cu exceptia cazului in care este vorba de o repartitie secunda, in care lucrurile sunt deja, intr-un fel sau altul, repartizate anterior, adica atribuite. Imperativul « trebuie sa repartizam » - sau "trebuie sa le repartizam bine sau mai bine" - daca este vorba despre o repartizare primara, adica daca nu exista un drept preexistent propriu si veritabil, nu este un imperativ juridic, ci mai degraba un imperativ moral. Poate, tocmai din aceasta cauza, uneori "s-a spus prea des ca justitia este un raport, un echilibru, si s-a uitat ca justitia este inainte de toate moralizarea individului, adica procesul prin care el este facut drept. Doar cu aceasta conditie echilibrul justitiei este un echilibru uman - este de parere D.C. Danisor, I. Dogaru si Gh. Danisor.
Preexistenta dreptului este, repetam, criteriul distinctiv al justitiei. De exemplu, daca reprezentantii salariatilor si ai patronilor se aseaza la aceeasi masa pentru a negocia salariile - adica partea din roadele intreprinderii care trebuie sa mearga la muncitori - este vorba in principiu de o chestiune de politica a muncii. In schimb, repartitia efectiva a roadelor rezultata din acorduri - plata salariilor convenite - este un act de justitie; se face repartitia acordata, repartitia deja stabilita cand acordul nascut din negociere devine realitate.
In exemplul dat, am putea poate obiecta ca repartitia de negociat nu este doar o chestiune de politica a muncii, ci si una de justitie. Salariul acordat poate fi just sau injust. Mai mult, chestiunea importanta a salariului just s-a nascut pentru ca salariile au fost si sunt adesea injuste , desi au fost acceptate de salariat in contractul de munca.
Prin urmare, o chestiune de justitie se poate insera intr-o negociere asupra salariilor. Tot astfel, se poate intampla ca un sistem de atribuiri - modul cum sunt repartizate lucrurile - sa fie injust; de exemplu distribuirea proprietatii in anumite tari.
Daca un sistem istoric si pozitiv de repartitie si de atribuire este injust, el este astfel fiindca exista un drept anterior la repartitie; daca un sistem pozitiv de repartitie si de atribuire este injust, inseamna ca el nu este in concordanta cu drepturile naturale. Justitia, la randul ei, daca, inainte de toate, nu urmareste moralizarea individului, atunci ea si-a pierdut ratiunea de a fi un echilibru uman si un raport interpersonal. Este adevarat ca preceptele morale prezinta un unghi de perfectibilitate strain dreptului si ca dreptul este inferior fata de morala, dar si dreptul trebuie sa faca efortul de a recunoaste ca ceea ce-i lipseste este credinta in perfectibilitatea omului.
Notiunile de Just si Injust - spune Lidia Barac - apartin moralei, iar evaluarea dreptului exprima relatia in care se afla cu morala, pe de o parte iar pe de alta promoveaza justitia, dreptatea si adevarul in societate si in viata membrilor sai. Indiferent de acceptiunile acestor termeni, trebuie sa constatam ca ei sunt subordonati ideii de justitie, animata de un element comun, potrivit cu care oamenii, pot pretinde in raporturile lor un anumit grad de egalitate relativa.
Acest element comun exprima in realitate o regula cu valoare de principiu care se manifesta prin impartirea unor profituri sau dezavantaje, drepturi si obligatii, etc.
Pornind de la ideea lui John Rawls ca "Dreptatea este prima virtute a institutiilor sociale, tot asa cum este adevarul pentru sistemele de gandire", unele manuale considera ca "Dreptatea este vointa constanta de a da fiecaruia ceea ce i se cuvine". In teoria politica, dreptatea se refera la dreptatea distributiva si la dreptatea sociala. Pe baza unor supozitii s-au dezvoltat doua conceptii despre dreptatea sociala: conceptia axata pe ideile de merit si rasplata si conceptia axata pe ideile de nevoie si egalitate. Ideea concluziva a acestor manuale ar fi ca "multi oameni nu pledeaza pentru nici unul dintre aceste puncte de vedere, ci inclina spre unul dintre cele doua fara a imbratisa in totalitate minimalismul, pe de o parte, sau statutul de buna stare generoasa, pe de alta parte".
Dar va exista o veritabila injustitie (daca nu s-a dat unui salariat ceea ce ii apartine, atunci cand repartitia intre capital si munca a fost realizata?). Salariul acordat sau salariul legal va fi injust daca inainte de aceasta repartitie pozitiva exista, sub un anumit aspect si intr-o oarecare masura, o repartitie naturala: doar daca este un drept natural ca salariul sa acopere anumite nevoi personale si familiale putem spunem ca un salariu este injust daca nu le acopera. In acest caz fie nu vorbim de justitie si de injustitie in sens propriu, fie referinta la cele doua reprezinta in mod necesar o referinta la dreptul natural.
2. Lucrurile sunt sau pot fi in puterea altora. Pe langa faptul ca « lucrurile sunt repartizate », a doua parte a punctului de pornire este la fel de importanta: « lucrurile cuiva - lucrurile sale - sunt, sau pot fi, in puterea altuia »; doar astfel se va putea da sau respecta fiecaruia ceea ce ii apartine. Doar astfel va exista actul de a da fiecaruia ceea ce este al sau. Cu alte cuvinte, a doua parte a punctului de pornire este faptul de comert (nu in sensul actual, si in sensul primar: relatii sociale de comunicare) intre oameni. Din alt punct de vedere, un fapt diferit dar cu efecte similare pentru cazul de care ne ocupam este cel de injustitie, adica faptul ca cineva aduce atingere sau isi insuseste ilegitim lucrul altuia; in acest caz, actul de justitie - actul de a da fiecaruia ceea ce ii apartine - va fi restituirea sau reparatia.
Este tocmai punctul asupra caruia ne previne Kant atunci cand critica formula « a da fiecaruia ceea ce ii apartine ». In conceptia lui, aceasta formula este absurda, caci daca un lucru este in puterea cuiva, daca el este « al sau », el il poseda deja si deci acel lucru nu poate fi dat . Kant nu a tinut cont ca punctul de pornire este ca lucrurile fiecaruia, ramanand ale sale, pot trece in zona de putere a unei alte persoane. De exemplu, proprietarul unei masini poate sa o imprumute unei alte persoane pentru o perioada determinata. Masina, desi a trecut in zona de putere a altcuiva - in ceea ce priveste utilizarea sa - ea continua sa fie a sa - si de aceea, odata intervalul de timp terminat, cel care a luat cu imprumut masina trebuie sa dea - sa restituie - masina proprietarului sau. Sa luam un alt exemplu: inchirierea unui apartament. Odata incheiat contractul, apartamentul - in masura in care inchirierea acorda utilizarea sa - este al chiriasului si pentru aceasta proprietarul, dandu-i cheile (posesia apartamentului) ii da chiriasului ceea ce este al sau. In schimb, la termenul fixat pentru plata chiriei, plata pe care o face chiriasul nu este altceva decat a da proprietarului ceea ce, conform contractului, este al sau. Caci la scadenta, suma stipulata - in sarcina chiriasului - apartine proprietarului, este a sa (nu in ceea ce priveste proprietatea, ci datoria).
Tocmai pentru ca X are un lucru in puterea sa - sau poate strica - ceea ce este al lui Y, este just cand i-l da lui Y - sa respecte - lucrul acestuia din urma.
Si in acest sens justitia este o virtute a relatiilor sociale, adica cere intotdeauna alteritatea sau inter-subiectivitatea; ea necesita mereu doi subiecti: cel caruia ii apartine lucrul si cel care, deoarece il poseda (sau il poate deteriora), sa restituie (sau sa respecte) lucrul proprietarului, adica lucrul acestuia.
Putem concluziona ca justitia, sub acest aspect, protejeaza si garanteaza drepturile naturale.
