1. Notiuni introductive
Asemanari si deosebiri dintre normele care reglementeaza actiunea normelor in timp si in spatiu
2. Actiunea normelor juridice in timp ( Conflictele de legi in timp)
3. Actiunea normelor juridice in spatiu (Conflictele de legi in spatiu)
4. Actiunea normelor juridice asupra persoanelor
1. Notiuni introductive
Pentru a ne familiariza cu cu problemele pe care le vom studia in capitolul de fata sa luam intai cateva exemple:
. Un cetatean strain conduce cu 200Km/ora pe drumurile publice din Romania. Va fi el supus legilor romane privind circulatia pe drumurile publice sau lugilor tarii lui?
. Un cetatean roman plecat in croaziera pe un vas romanesc doreste sa se casatoreasca in rada portului Pireu. Dupa ce legi o va face? Dupa legea romana sau dupa legea portului?
. Un inculpat savarseste o fapta penala sub imperiul unei anumite legi. Ulterior intervine o noua lege care schimba caracterul faptei din infractiune in contraventie. Va beneficia inculpatul in cauza de legea noua?
Veti raspunde singuri la aceste intrebari, dupa ce veti studia cele ce urmeaza.
In cele ce urmeaza vom aborda problema conflictelor de legi in timp si in spatiu, precum si actiunea normelor asupra persoanelor.
Chestiunea conflictului de legi in spatiu face obiectul de studiu al disciplinei Dreptului international privat care elucideaza problema legii aplicabile raporturilor juridice ce contin elemente de extraneitate (straine). La disciplina "Introducere in studiul dreptului" vom analiza numai aspectele generale ale conflictelor de legi in spatiu. Spre deosebire de acestea, conflictele de legi in timp constituie preocuparea tuturor ramurilor de drept, interesandu-le in egala masura.
Ceea ce au in comun aceste chestiuni este faptul ca toate formeaza un ius supra iure, adica un ansamblu de norme care determina normele aplicabile intr-un caz dat. Este vorba deci, despre norme care nu ni se aplica direct, care nu ne ghideaza nemijlocit conduita noastra ca indivizi, ci care se adreseaza in primul rind judecatorilor sau, mai general, celor care trebuie sa stie ce reguli sa aplice pentru a solutiona un caz concret. In consecinta, aceste norme ni se aplica si noua, dar indirect.
2. Actiunea normelor juridice in timp ( Conflictele de legi in timp)
Un prim aspect ce trabuie stabilit in ce priveste actiunea normelor in timp este acela referitor la momentul de la care o norma isi incepe aplicarea si la cel in care aplicarea ei ia sfarsit.
O norma isi incepe aplicarea din momentul in care intra in vigoare.
De regula, o norma intra in vigoare la data publicarii ei in Monitorul Oficial. Pentru actele normative de o importanta deosebita, textul actului poate stabili ca acesta intra in vigoare la o data ulterioara publicarii. Stabilirea unei date ulterioare, de regula dupa 30 de zile, pentru intrarea in vigoare a actului normativ are rolul asigurarii unui timp suficient pentru ca noile reglementari sa fie cunoscute de catre toti cei interesati.
Este obligatorie publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei a actelor juridice normative cu aplicabilitate pe intreg teritoriul : Constitutia, legile, decretele Presedintelui Romaniei, ordonantele Guvernului, hotararile de Guvern, instructiunile ministrilor, actele autoritatilor administrative autonome etc.
Dintre aceste acte, Constitutia si legile constitutionale (de revizuire a Constitutiei) au un statut aparte si in ceea ce priveste intrarea in vigoare. Acestea nu intra in vigoare nici la data publicarii, nici la o data ulterioara certa prevazuta in textul lor, ci la data aprobarii lor prin referendum.
Actele juridice normative adoptate de autoritatile locale autonome au aplicabilitate numai in raza teritoriala a unitatii teritorial-administrative pe care o conduc. Pentru aceste acte, Legea adminstratiei publice locale prevede obligativitatea publicatii lor sau a "aducerii lor la cunostinta cetatenilor" pe orice cale, de exemplu a afisarii in locuri publice.
Actele juridice normative isi inceteaza aplicarea, de regula, la data abrogarii lor. Abrogarea consta in abolirea legii sau, in general, a actului normativ ori a unei dispozitii juridice.
In legatura cu abrogarea actelor normative se pun citeva probleme: cine poate sa faca abrogarea? si cum se face abrogarea?
La prima intrebare raspundem ca, in general, organul care a adoptat regula poate sa o si abroge. Dar si un organ ierarhic superior poate sa abroge actele emise de organele subordonate.
Cu toate acestea, si Guvernul poate abroga sau modifica prin intermediul ordonantelor legile adoptate de Parlament cu specificarea ca legile organice se modifica sau abroga numai prin ordonanta de urgenta.Consideram aceasta o exceptie de la regula enuntata mai sus deoarece Parlamentul este "unica putere legiuitoare"(art.58 teza a II-a, iar Guvernul are atributii legislative doar prin delegare. Aceasta exceptie are insa o aplicabilitate temporara deoarece toate ordonanatele de urgenta si o parte din cele obisnuite vor fi supuse aprobarii de catre Parlament, dispozitiile lor urmand a fi cuprinse in legea de aprobare. Pentru ordonantele obisnuite, chiar Parlamentul a abilitat Guvernul sa le emita, prin intermediul legii speciale de abilitare, adoptata anterior de catre organul legiuitor.
La intrebarea "cum se poate realiza abrogarea unui act normativ?" raspunsurile sunt variate. Abrogarea poate fi expresa sau tacita.
Se spune ca abrogarea este expresa cand ea este continuta intr-un text formal care abroga legea veche. Dimensiunea, masura abrogarii este data chiar de textul care o dispune efectiv. Abrogarea expresa poate fi totala sau partiala. In general, legea noua, prin unul din articolule sale finale, dispune abrogarea acelor dispozitii anterioare pe care le enumera.
Abrogarea expresa este directa atunci cand actul abrogator determina dupa toate criteriile de identificare necesare prevederea abrogata ( de exemplu "Se abroga art.2 din Codul Civil), sau indirecta, cand, desi se specifica faptul abrogarii, nu se identifica norma abrogata ( de exemplu " Se abroga orice dispozitie contrara").
Abrogarea tacita este aceea care nu rezulta dintr-un text expres, ci din incompatibilitatea care exista intre o lege veche si una noua. Aplicarea lor simultana este irealizabila; avand sa alegem intre ele, este evident ca legea care exprima cea mai recenta vointa a legislatorului trebuie sa primeze. De altfel, abrogarea tacita nu opereaza decat in masura in care exista contradictie intre cele doua texte. Abrogarea tacita sau implicita intervine cand actul normativ nou aduce o solutie legislativa noua, diferita de cea veche, dar nu specifica nimic in legatura cu abrogarea. Simplul fapt al aparitiei unei noi reglementari, deosebite de cea anterioara are semnificatia abrogarii vechii reglementari.
Dimensiunea abrogarii este usor de determinat cand se pune problema incompatibilitatii intre doua reguli generale sau intre doua reguli speciale succesive: regula veche se abroga. Dar vom proceda diferit atunci cand legea noua edicteaza o norma speciala (o exceptie), in timp ce legea veche formuleaza o norma generala (un principiu, o regula). Vom admite atunci ca legea veche ramane in vigoare in toate cazurile, in afara de domeniul special al legii noi (specialia generalibus derogant). Astfel, presupunand ca o lege veche loveste o categorie de persoane cu incapacitatea generala de a incheia acte juridice si ca legea noua le confera dreptul de a incheia un anumit tip de acte juridice, legea veche va continua sa se aplice, tinand insa cont de exceptia rezultand din legea noua. Dar, in ipoteza contrara in care conflictul se produce intre o lege veche speciala si una noua generala, solutia este indoielnica: legea noua nu ebroga in mod necesar legea speciala contrara mai veche, existenta unei exceptii nefiind incompatibila cu existenta unei reguli. Totul depinde de intentia legiuitorului . In legislatia romana Legea 24/2000 referitoare la tehnica legislativa solutioneaza aceasta problema stipuland ca norma noua generala o poate abroga pe cea veche speciala doar prevazand expres acest lucru. Deci, normele speciale care deroga de la regula generala nu se abroga implicit, prin interventia unei reglementari-cadru diferite. Ele pot fi abrogate numai expres .
Abrogarea este totala cand intregul act normativ vizat iese din vigoare, sau partiala, cand are efect numai asupra unor prevederi ale actului normativ supus abrogarii.
Abrogarea expresa si tacita
Abrogarea consta in abolirea legii sau a regulamentului.
Se spune ca abrogarea este expresa cand ea este continuta intr-un text formal care abroga legea veche. Dimensiunea, masura abrogarii este data chia de textul care o dispune efectiv. Abrogarea expresa poate fi masiva (totala). In general, legea noua, prin unul din articolule sale finale, dispune abrogarea acelor dispozitii anterioare pe care le enumera.
Abrogarea tacita este aceea care nu rezulta dintr-un text expres, ci din incompqatibilitatea care exista intre o lege veche si una noua. Aplicarea lor simultana este irealizabila, trebuiesa alegi intre ele si este evident ca legea care exprima cea mai recenta vointa a legislatorului trebuie sa primeze. De altfel, abrogarea tacita nu opereaza decat in masura in care exista contradictie intre cele doua texte. Dimensiunea abrogarii este usor de determinat cand se pune problema incompatibilitatii intre doua reguli generale sau intre doua reguli speciale succesive: regula veche se abroga. Dar vom proceda diferit atunci cand legea noua edicteaza o norma speciala (o exceptie), in timp ce legea veche formuleaza o norma generala (un principiu, o regula). Vom admite atunci ca legea veche ramane in vigoare in toate cazurile, in afara de domeniul special al legii noi (specialia generalibus derogant). Astfel, presupunand ca o lege veche loveste o categorie de persoane cu incapacitatea generala de a incheia acte juridice si ca legea noua le confera dreptul de a incheia un anumit tip de acte juridice, legea veche va continua sa se aplice, tinand insa cont de exceptia rezultand din legea noua. Dar, in ipoteza contrara in care conflictul se produce intre o lege veche speciala si una noua generala, solutia este indoielnica: legea noua nu ebroga in mod necesar legea speciala contrara mai veche, existenta unei exceptii nefiind incompatibila cu existenta unei reguli. Totul depinde de intentia legiuitorului . ( in legislatia romana Legea 24/2000 referitoare la tehnica legislativa solutioneaza aceasta problema stipuland ca norma noua generala o poate abroga pe cea veche speciala doar prevazand expres acest lucru n.n.).
Iesirea din vigoare a unei norme legale poate aparea si ca efect al suspendarii. Acest procedeu legislativ are specific faptul ca actul normativ suspendat poate reintra in vigoare la incetarea suspendarii( art.68 din Legea 24/2000).
Caderea in desuetudine sau caducitatea este o alta situatie care are ca efect incetarea aplicarii unei norme juridice. Desuetudinea consta in disparitia unei dispozitii neaplicate sau in stabilirea unui uzaj contrar. Desuetudinea poate fi descrisa si ca disparitia unei dispozitii neaplicate in cazul stabilirii unui uzaj contrar.
Pentru legile temporare, iesirea lor din vigoare se produce la data stabilita char in textul lor sau in momentul incetarii situatiei pentru reglementarea carora au intervenit. Spre exemplu, o lege temporara intervenita pentru a reglementa o stare de urgenta determinata de un cutremur va iesi din vigoare la data incetarii starii de urgenta.
Incetarea aplicarii unei norme juridice intervine si in situatia in care respectiva prevedere este declarata neconstitutionala in urma controlului pe cale de exceptie efectuat de catre Curtea Constitutionala ( prevazut de art. 144 lit, c din Constitutie) .
Trebuie sa sublineim faptul ca, de la 8 decembrie 1991, principiul neretroactivitatii a devenit principul constitutional, el facand obiectul art. 15 al 2 din Constitutie care stateaza ca "legea dispune numai pentru viitor, cu exceptia legii penale mai favorabile". Totusi, realizarea efectiva a principiului neretroactivitatii ridica o serie de probleme referitoare, mai ales, la modul in care statornicim hotarul intre legea veche si cea noua in cazul in care o situatie juridica se afla, la data intrarii in vigoare a legii noi, in curs de constituire, modificare sau stingere sau in curs de a-si produce efectele (facta pendentia).
Astfel, de exemplu, in momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 21/1991 (6 aprilie) se aflau in curs de rezolvare o serie de cereri privind acordarea cetateniei romane. Legera noua, comparativ cu cea veche (legea 24/1971), prevedea reguli materiale si procedurale noi. In aceste conditii, s-a pus problema modului de rezolvare a cererilor deja depuse, dupa legea din momentul depunerii lor, adica legea veche, sau dupa cea in vigoare la data solutionarii cererilor, legea 20/1991? Legiuitorul a rezolvat aceasta problema statuind aplicarea imediata a legii noi.
Desi, in domeniul aplicarii legii in timp se aplica principiul conform caruia legea nu retroactiveaza si nici nu ultraactiveaza ( nu se aplica situatiilor intervenite anterior intrarii ei in vigoare si nici celor ce apar dupa iesirea ei din vigoare), exista exceptii atat in ce priveste retroactivitatea, cat si ultraactivitatea legii in timp.
Exceptia retroactivitatii intervine in doua situatii: in cazul legii interpretative si in cazul legii penale mai favorabile. Legea interpretativa este acea lege care nu intervine cu dispozitii noi, ci doar clarifica sensul unor notiuni dintr-o lege deja aflata in vigoare, legea interpretata. Se considera ca legea interpretativa face corp comun cu legea interpretata, motiv pentru care prima urmeaza sa se alice de la data intrarii in vigoare a celei de a doua, adica de la o data anterioara intrarii in vigoare a legii interpretative. In cazul in care de la data savarsirii unei infractiuni si pana la data condamnarii definitive a intervenit o lege noua mai blanda, favorabila inculpatului, judecatorul urmeaza sa o aplice pe aceasta din urma, desi infractiunea a fost savarsita anterior intrarii in vigoare a legii penale noi .
Exceptia ultraactivitatii poate aparea si ea in cazul legii penale mai favorabile sau in cazul legii temporare. Regula aplicarii legii penale mai favorabile poate determina si ultraactivitatea legii vechi, atunci cand legea noua pedepseste mai sever pe infractor. Explicatia acestei preferinte pentru legea mai blanda consta, pe de o parte, in umanismul legii penale si, pe de alta parte, in spiritul de justitie, deoarece s-ar putea crea o inechitate inculpatului care, savarsind o fapta penala sub imperiul unei legi mai blande, s-ar vedea condamnat in baza unei legi mai aspre care nu era in vigoare la data savarsirii infractiunii. Legile temporare pot constitui o exceptie de la regula aplicarii legii penale mai favorabile. In cazul comiterii unei infractiuni in timpul starii de urgenta determinate, spre exemplu, de un cutremur, cand cetatenii ar fi mai vulnerabili si profitand de acest lucru, infractorul urmeaza sa fie condamnat in baza legii temporare, chiar daca ar fi mai aspra si chiar daca starea de urgenta si aplicarea legii temporare a incetat.
Un alt principiu care guverneaza aplicarea legii in timp il constituie principiul aplicarii imediate a legii noi. Aplicabilitatea acestui principiu este legata de situatia juridica in curs de constituire, modificare sau stingere, ori de efectele produse de aceasta dupa intrarea in vigoare a legii noi. Spre deosebire de principiul neretroactivitatii, care este consacrat de Constitutie si de Codul Civil (art.1), principiul aplicarii imediate, prin care se refuza supravietuirea legii vechi, se intemeiaza pe vointa tacita a legiuitorului. Se admite, in general, ca normele de drept constitutional si administrativ, ca norme de ordine publica, sunt de aplicare imediata.
Aplicarea imediata a legii noi nu trebuie confundata cu neretroactivitatea. Problema alpicarii imediate a legii noi se pune doar in cazul situatiilor juridice in curs de a-si produce efectele, adica a unor facta pendentia. Neretroactivitatea stipuleaza ca legea noua nu se va aplica faptelor juridice pe de-a intregul intervenite inainte de intrarea ei in vigoare si nici efectelor trecute ale acestor fapte (facta praeterita).
3. Actiunea legii in spatiu ( Conflictele de legi in spatiu)
Cicatrice lasata de istorie, frontiera il intereseaza pe jurist. Ea contribuie la realizarea distinctiei intre drepturile nationale, sau intre dreptul national si cel international. Totusi, pentru statele membre ale Uniunii Europene, pe teritoriul lor se aplica simultan legea nationala si legea comunitara.
Dezvoltarea de relatii internationale intre particulari a favorizat aplicarea si extinderea dreptului international privat.
Unele relatii juridice private sunt susceptibile de a fi diriguite de reguli emanand de la state diferite, cand elementele raportului de drept pun in cauza concomitent sistemele juridice a doua sau mai multe state. De exemplu, un belgian se casatoreste in Romania cu o italiana. Ce lege va fi competenta sa stabileasca conditiile de validitate a casatoriei sau efectele ei personale sau patrimoniale? Putem concepe aplicarea legii romane ca lege a locului celebrarii casatoriei sau ca loc unde cei doi soti isi au, eventual, domiciliul, sau a legii belgiene sau a legii italiene ca legi nationale a unuia dintre soti. Acest exemplu este suficient pentru a arata ca legea romana nu se aplica in mod obligatoriu tuturor situatiilor nascute pe teritoriul Romaniei. Strainii rezidenti in Romania pot fi tinuti, in unele cazuri, de legea lor nationala; invers, romanii ce efectueaza acte in strainatate pot, intr-o anumita masura, continua sa fie tinuti de dreptul romanesc. Studiul acestor conflicte de legi este o problema de drept international privat .
Din perspectiva Teoriei generale a dreptului, vom aborda doar cateva aspecte ale conflictului de legi in spatiu. In acest sens, vom aminti ca actiunea legii in spatiu este guvernata de principiul teritorialitatii, adica de regula conform careia toate persoanele aflate pe teritoriul Romaniei trebuie sa respecte legea romana, in sens larg. Amintim ca teritoriul constituie acea parte a globului pamantesc pe suprafata careia un stat isi exercita suveranitatea.
Constituie exceptii de la acest principiu toate situatiile de extrateritorialitate, adica atat cazurile in care, pe teritoriul Romaniei se aplica legea altui stat, cat si acelea in care legea romana se aplica in afara teritoriului Romaniei, asa cum a fost definit mai sus. Astfel, in sediul ambasadelor si consulatelor, ca efect al imunitatii diplomatice, se aplica legea statului trimitator. La fel se intampla la bordul navelor si aeronavelor, fie ca se afla in marea libera sau in marea teritoriala sau in spatiul aerian al altui stat. Aceste aspecte sunt reglementate de tratatele internationale, adica de norme ale dreptului international public.
Cicatrice lasata de istorie, frontiera il intereseaza pe jurist. Ea contribuie la realizarea distinctiei intre drepturile nationale, sau intre dreptul national si cel international. Dezvoltarea de relatii internationale intre particulari a favorizat aplicarea si extinderea dreptului international privat.
Conflictele de legi in raporturile internationale de drept privat:
Unele relatii juridice private sunt susceptibile de a fi diriguite de reguli emanand de la state diferite, cand elementele raportului de drept pun in cauza concomitent sistemele juridice a doua sau mai multe state. De exemplu, un belgian se casatoreste in Franta cu o italiana. Ce lege va fi competenta sa stabileasca conditiile de validitate a casatoriei sau efectele ei personale sau patrimoniale? Putem concepe aplicarea legii franceze cal lege a locului celebrarii casatoriei sau ca loc unde cei doi soti isi au, eventual, domiciliul, sau a legii belgiene sau a legii italiene ca legi nationale a unuia dintre soti. Acest exemplu este suficient pentru a arata ca legea franceza nu se aplica in mod obligatoriu tuturor situatiilor nascute pe teritoriul francez. Strainii rezidenti in Franta pot fi tinuti, in unele cazuri, de legea lor nationala; invers, francezii ce efectueaza acte in strainatate pot, intr-o anumita masura, continua sa fie tinuti de dreptul francez. Studiul acestor conflicte de legi este o problema de drept international privat.
4. Actiunea normelor juridice asupra persoanelor
Tot o exceptie de la principiul conform caruia legea romana se aplica tuturor persoanelor si situatiilor de pe teritoriul Romaniei sunt si diferitele regimuri recunoscute cetatenilor straini. Acestora le se poate aplica un regim special, regimul national sau regimul natiunii celei mai favorizate .
Regimul special vizeaza acordarea pentru straini a unor drepturi diferite decat cele prevazute pentru cetateni, de exemplu, in baza unor tratate internationale. Imunitatea diplomatica poate constitui un asemenea regim special.
Regimul national consta in acordarea pentru straini a drepturilor divile de care se bucura cetatenii statului respectiv.
Regimul natiunii celei mai favorizate se refera la acordarea strainilor, cetateni ai altui stat a unor drepturi care sa nu fie mai restranse decat drepturile acordate cetatenilor oricarui stat tert.
In legatura cu situatia strainilor, art. 18 al.1 din Constitutie prevede ca "Cetatenii straini si apatrizii care locuiesc in Romania se bucura de protectia generala a persoanelor si a averilor garantate de Constitutie si de alte legi".
Sunt unele norme ce se aplica numai cetatenilor, cum ar fi cele privind drepturile cetatenesti, precum dreptul de vot sau dreptul de a fi ales, sau cele privind obligatiile specifice cetatenilor, cum este cea privind serviciul militar; altele ce se aplica tuturor, cum este cazul normelor de ordine publica sau reglementarilor din domeniul drepturilor omului. Sunt si norme ce se aplica numai unor categorii de persoane: pensionarii, militarii, persoanele casatorite etc.
Raportul juridic
I. Notiuni introductive
Sistemul juridic constituie un ansamblu compus din elemente variate, dar care prin specificul, prin esenta lor formeaza o unitate inchegata. Unele sunt, dupa cum am vazut, de natura normativa - normele juridice, altele de natura ideologica si psihologica - constiinta juridica, altele de natura institutionala - organele judecatoresti, procuratura etc., iar altele de natura relationala - relatii juridice. Relatiile juridice presupun si reflecta toate celelalte compo¬nente ale sistemului juridic aparand ca o structura a acestuia . Astfel, pentru ca o relatie umana sa fie de natura juridica, ea trebuie, in general, sa fie reglementata de o norma de drept. De asemenea, tot de principiu, crearea unui raport juridic presupune constiinta si vointa celui ce va deveni subiect al acestuia, constiinta juridica. Si, dupa cum este si firesc, caracterul juridic al .acestei relatii implica posibilitatea interventiei unui organ de stat, de regula organul judiciar, pentru realizarea cerintelor normei de drept, in cazul in care alte metode n-au dat rezultatul dorit. Or, acest fapt ne releva noua rolul deosebit de important pe care il au raporturile juridice inlauntrul sistemului juridic.
Norma de drept nu constituie un scop in sine. Pentru atingerea obiectivului urmarit de legiuitor prin reglementare se iau masuri organizatorice de concretizare, de detaliere a unor norme si principii, se indeplinesc o serie de fapte materiale necesare punerii in aplicare a legii si, mai ales, se constituie o mare varietate de raporturi sociale pe baza normelor in vigoare, raporturi intre persoane fizice, intre persoane fizice si juridice, intre persoane individuale si colective etc.
Normele juridice se obiectiveaza astfel in raporturi juridice. Dreptul este cel ce regleaza raporturile sociale, intr-un anume fel, pentru atingerea unor anume scopuri. Si, in felul acesta, acele raporturi care cad sub incidenta normelor juridice capata trasaturi care le detaseaza de celelalte raporturi sociale reglementate de normele morale, politice, religioase etc. Raportul juridic apare astfel ca acea relatie sociala care e reglementata prin intermediul formelor juridice si in care subiectele sunt titulare de drepturi si obligatii prevazute (consacrate) in aceste norme, drepturi care pot fi realizate la nevoie cu ajutorul organelor de stat.
In lumina celor aratate, relatia juridica apare ca un stadiu obligator in procesul de realizare a normelor juridice, un element constitutiv necesar al ordinii juridice. Or, tocmai prin intermediul acestor raporturi, elementele normative ale ordinii juridice - normele de drept - se alatura elementelor activitatii practice, comportamentelor umane si a celor materiale ale indivizilor .
Normele juridice, reglementand conduita oamenilor, determina adesea incheierea unor raporturi, intrucat conduita unei persoane se exteriorizeaza prin actiunile sau inactiunile ei fata de alte persoane, fata de organele de stat sau fata de alte forme organizationale nestatale. Pentru cei ce se afla sub incidenta normei juridice, in cuprinsul acesteia gasesc modelul comportamentului pe care trebuie sa-l aiba, fie ca li se impune o anumita actiune sau abstentiune, fie ca i se permite sa faca sau sa nu faca ceva.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare a lor. Normele juridice reglementeaza in principiu, prevad cazuri ipotetice. Dar conduita prescrisa de norma devine realitate numai atunci cand se concretizeaza intr-un anume raport social ale carui subiecte au drepturi si obligatii prevazute, conferite sau ingaduite de normele juridice.
Aceste raporturi care cad sub incidenta normelor juridice sunt raporturi juridice .
Aparitia raporturilor juridice este, intr-un anume sens, determinata de existenta normelor juridice si de scopul urmarit de legiuitor prin reglementare. O norma nu se realizeaza decat prin activitatea constienta a oamenilor. Dar, concomitent cu atingerea acestui scop general, cel al societatii, al statului care o conduce, prin incheierea raporturilor juridice se realizeaza cele mai diverse scopuri personale ale celor ce constituie subiecte ale acestora. Astfel, dorind sa-ti exerciti profesia si sa obtii niste venituri din munca, inchei un contract de munca cu o unitate, cu o intreprindere sau inchei un contract de antrepriza cu o alta persoana fizica. Urmarind publicarea unei lucrari, unei carti, inchei un contract cu o editura; dorind achizitionarea unui bun, inchei un contract-de vanzare-cumparare sau un contract de schimb. In sfarsit, incheind aceste contracte, intri in raporturi juridice cu alte persoane, supunandu-te, in ce priveste comportamentul, unor norme cuprinse in legi, decrete, hotarari sau alte izvoare ale dreptului. Dar, daca de cele mai multe ori oamenii intra in raporturi juridice pentru ca o doresc, fiindu-le necesare atingerii unor scopuri, alteori ei sunt obligati sa o faca, norma actionand ca un comandament asupra comportamentului lor. Astfel, de exemplu, daca ai dobandit un autoturism esti obligat sa intri intr-un raport cu organele financiare, legea reglementand imperativul platii unui impozit de catre fiecare proprietar de autoturisme. De asemenea, raportul juridic poate apare si independent de vointa subiectelor, ca rezultat al producerii unor fapte exterioare ce nu depind de vointa lor. Astfel, de exemplu, accidentarea unei persoane, prin fapta culpabila a alteia, ranirea ei in urma unui accident de circulatie determina aparitia unui raport juridic intre autorul accidentului si victima, raport care nu a fost dorit de nici unul din cele doua persoane. Ba, mai mult, uneori un viitor raport nici nu poate fi prevazut sau avut in vedere de catre viitoarele subiecte, asa cum se intampla in cazul unor calamitati naturale, care determina, de exemplu, decesul unor persoane si nasterea unor raporturi juridice intre mostenitorii acestora. Dar, indiferent ca sunt dorite sau nu, raporturile juridice, toate, se caracterizeaza prin faptul ca, pentru nasterea lor trebuiesc intrunite anumite conditii sau premise, cum le numesc unii autori.
II. Conditii sau premize ale nasterii
raportului juridic
A. Norma juridica
Din cele aratate deducem ca aparitia unui raport juridic este determinata mai intai de existenta unei norme juridice care il prevede. Este faptul pentru care adesea raportul juridic este definit succint ca un raport social reglementat, de o norma de drept. Astfel, prima conditie pentru ca un raport social sa fie apreciat ca avand caracter juridic este aceea ca el sa formeze obiectul de reglementare al unei norme de drept. In cadrul acesteia gasim de obicei ??????????
??? a faptelor ce trebuiesc indeplinite sau savarsite. Deci, aceste relatii sociale ce sunt guvernate de actele normativ-juridice sunt sau devin juridice.
Dar problema care s-a pus in literatura de specialitate este aceea de a sti daca pot exista raporturi juridice fara ca ele sa fie expres reglementate de drept, sau fara ca ele sa-si gaseasca originea intr-o norma juridica . Raspunsurile au fost diferite. Credinta noastra este ca astfel de raporturi exista, uneori ele nefiind expres reglementate de o norma juridica, dar putandu-se ghida dupa norme ce reglementeaza raporturi asemanatoare sau dupa principiile care guverneaza dreptul la un moment dat. Astfel, de exemplu, nevoia de locuit a unui titular al dreptului de abitatie nu este reglementata de lege, dar se poate, si s-a determinat in fapt prin asemanare cu aceea a proprietarului, care este reglementata prin articolul 60 din Legea numarul 5/1973. De aceea, in situatia in care instantele judecatoresti au avut de solutionat o cerere cu privire la stabilitatea acestui drept, nu au respins-o pe motiv ca raportul social al carui subiect era titularul dreptului de abitatie nu era un raport juridic (pentru ca nu era reglementat de o norma de drept) .
Uneori, insa, unele raporturi sociale sunt unanim apreciate ca juridice, prin obiectul si specificul lor, neputand fi indepartate din sfera juridicului, chiar daca nu sunt, sau nu sunt inca, reglementate printr-o norma juridica. Astfel, de exemplu, in conditiile vidului de putere care s-a creat in tara noastra prin actele revolutionare de la 16-22 decembrie 1989, constituirea ad-hoc, in lipsa unor norme juridice, a unor forme organizationale temporare care sa coordoneze activitatea politico-statala pe plan central si local, a primelor consilii ale Frontului Salvarii Nationale nu a fost de nimeni considerat ca o activitate in afara dreptului, aceste raporturi prin continutul si trasaturile lor fiind categoric juridice. In momente de rascruce, cand poporul renunta la forme organizationale vechi, compromise etc., cele noi, instituite adesea, anterior reglementarii lor prin norme juridice, sunt si trebuie sa fie recunoscute ca avand acest caracter, raporturile dintre membrii care le compun, ca si dintre acestia si conducerea organizatiei fiind considerate, pe buna dreptate, ca fiind de natura juridica.
In conditii normale, insa, norma precede raportul juridic.
Dar, simpla existenta a unei norme juridice nu duce automat la formarea unui raport juridic. In marea majoritate a cazurilor, pentru formarea acestuia este necesara aparitia, producerea unor imprejurari prevazute in ipoteza normelor de drept. Aceste imprejurari, in prezenta carora ia nastere raportul juridic, poarta denumirea de fapte juridice.
B. Faptele juridice
Dupa cum stim, normele juridice au in vedere numai situatii ipotetice. De aceea ele nu creeaza, de regula, raporturi juridice prin simpla lor aparitie. Pentru ca un raport sa ia nastere pe baza unei norme de drept, trebuie sa se produca acele fapte pe care norma le prevede in mod ipotetic. Aceste fapte, imprejurari care atrag dupa sine, potrivit prevederilor normelor juridice, aparitia, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice se numesc fapte juridice. Producerea lor are drept consecinta aparitia, modificarea sau incetarea unor drepturi subiective sau obligatii in cadrul unor raporturi juridice. Astfel, de exemplu, incheierea unui contract de munca, duce la nasterea unui raport intre o intreprindere, institutie si o persoana fizica etc., adica intre cel ce angajeaza si cel angajat. Sau, oferta de vanzare facuta intr-un bazar, in cazul in care cineva face o acceptare, duce la nasterea unui raport de vanzare-cumparare intre cele doua persoane: titularul ofertei si titularul acceptarii. In alte cazuri, insa, raportul juridic poate aparea in lipsa unei manifestari de vointa, cum ar fi, de exemplu, nasterea unei persoane care provoaca aparitia unui raport juridic apartinand dreptului familiei, raport in virtutea caruia parintii au obligatia de intretinere a copilului.
In legatura cu nasterea unor raporturi juridice s-a pus si problema daca simpla intrare in vigoare a unei legi poate determina acest fapt. De exemplu, o lege de improprietarire, determina ea nasterea unui drept de proprietate si deci un raport juridic? Cu alte cuvinte, legea este izvor al unui raport juridic? in acest sens trebuie spus ca cei mai multi autori au sustinut ca aceasta nu este prin ea insasi un izvor al raportului juridic, ca pentru nasterea acestuia trebuie sa mai intervina ceva, deci, un fapt juridic.
Si totusi, dupa parerea noastra, sunt situatii in care intrarea in vigoare a unei legi poate determina nasterea sau modificarea unui raport juridic. Astfel, de exemplu, raporturile juridice dintre cei angajati in unitatile de stat si aceste unitati s-au modificat in ceea ce priveste sumele ce trebuie atribuite chenzinal, cele existente in momentul intrarii in vigoare a Hotararii Guvernului privind indexarea salariilor si pensiilor ca urmare a liberalizarii preturilor si tarifelor urmand a fi completate, prin acordarea unor sume fixe lunare, asa cum prevede articolul 3 al acestei hotarari.
In functie de caracterul lor volitional sau nu faptele juridice se clasifica in doua mari categorii: evenimente si actiuni.
Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de vointa omului, cum sunt nasterea, moartea, producerea unor calamitati naturale etc. De exemplu, nasterea este un eveniment, deci un fapt juridic in care vointa nu joaca nici un rol, deoarece producerea lui este urmata de anumite consecinte juridice ce sunt prevazute in dreptul pozitiv. Astfel, intre noul-nascut si parintii lui apar raporturi juridice, al caror continut il formeaza, printre altele, obligatia parintilor de a intretine si ingriji copilul. Acelasi eveniment duce si la nasterea unui raport juridic sui-generis intre stat si copil, care, daca are potrivit legii cetatenia romana, urmeaza a fi ocrotit de catre acesta, statul avand anumite obligatii fata de cetatenii sai.
Alteori, acelasi eveniment poate avea mai multe consecinte juridice, provocand, concomitent, nasterea unor raporturi si stingerea altora. Astfel, de exemplu, decesul unei persoane duce la stingerea acelor raporturi juridice in care acesta era subiect si nasterea unor raporturi de succesiune intre mostenitorii lui.
Actiunile sau faptele voluntare sunt cele ce se nasc prin manifestarea de vointa a omului (incheierea unui contract, ridicarea unei constructii, acceptarea unei candidaturi etc.). Actiunile, la randul lor, pot fi:
. savarsite cu intentia, de a produce efecte juridice;
. fara intentia de a produce efecte juridice.
Acestea din urma pot fi: a) licite sau b) ilicite. De exemplu, gasirea unui lucru, ce constituie obiect al dreptului de proprietate care apartine altei persoane, - fapta licita - da nastere unui raport juridic intre cel ce l-a gasit, care are obligatia de a-l restitui, si cel ce l-a pierdut, care are dreptul sa-l primeasca.
Daca cel ce a gasit bunul nu il restituie - fapta ilicita - proprietarul are dreptul la actiune in revendicare si la eventuale despagubiri. Dar, locul cel mai important in cadrul faptelor juridice il constituie actele juridice, adica actiunile savarsite cu intentia de a produce efecte juridice licite . De retinut ca notiunea de act juridic are mai multe intelesuri. In limbajul curent el este folosit cel mai adesea in sensul de inscris doveditor, adica un inscris prin care se poate proba un fapt juridic. In acest sens sunt acte juridice: o decizie de numire pe post, o chitanta primita in urma achitarii unei sume de bani, o declaratie a unui martor, un contract scris de vanzare-cumparare a unui televizor etc. In limbaj juridic, tehnic, notiunea de act juridic poate desemna, dupa caz, fie o manifestare de vointa a unui organ de stat competent, care elaboreaza si adopta un act ce constituie un izvor de drept, fie o manifestare de vointa facuta cu intentia de a da nastere, a modifica sau a atinge un raport juridic concret. In acest din urma sens actul juridic este cel mai important si cel mai frecvent izvor al raporturilor juridice. Pentru a nu se crea confuzie , actul juridic care cuprinde reguli generale este numit act juridic normativ, iar cel de aplicare este numit act juridic individual (de aplicare).
Prin intermediul actelor juridice se realizeaza cerintele normelor de drept, prin incheierea lor urmarindu-se realizarea unor diverse interese: personale, de grup, publice. Dar, indiferent de scopul constituirii unor raporturi juridice, atata vreme cat actele juridice care constituie izvoarele lor sunt in acord cu legea, ele vor fi implicit canalizate in sensul realizarii scopului urmarit prin reglementare, crearii unei ordini juridice bazate pe legalitate.
Actele juridice sunt foarte variate, fapt pentru care, in vederea stabilirii corecte a regimului lor juridic, sunt structurate in mai multe categorii.
Astfel, dupa numarul vointelor exprimate, le clasificam in: 1) acte juridice unilaterale, cum este, de exemplu, testamentul; 2) acte juridice bilaterale, cum este, de exemplu, contractul de vanzare-cumparare si 3) acte juridice multilaterale cum este, de exemplu, contractul de societate.
Dupa scopul urmarit de parti la incheiere le clasificam in: 1) acte cu titlu oneros cum este de exemplu, contractul de schimb, si 2) acte cu titlu gratuit, cum este de exemplu, donatia (fara sarcini). Dupa forma pe care trebuie sa o imbrace pentru a lua fiinta in mod valabil se clasifica in 1) acte formale sau solemne - exemplu casatoria - si 2) acte consensuale - exemplu vanzarea - cumpararea.
O clasificare importanta este aceea in acte oficiale si acte juridice neoficiale. Exemplu de acte oficiale: o sentinta judecatoreasca. Exemplu de act neoficial: o chitanta ce atesta un imprumut contractat de o persoana particulara.
In legatura cu izvoarele raporturilor juridice mai trebuie sa precizam faptul ca, daca cele mai multe dintre ele constituie actiuni savarsite cu intentia de a produce efecte juridice, exista si omisiuni care pot duce la nasterea unor astfel de raporturi. Astfel, de exemplu, neimplinirea cu rea-credinta a obligatiei de intretinere prevazuta de lege, constituie abandon de familie care se pedepseste, potrivit articolului 305 Cod penal (daca omisiunea de a plati duce la nasterea unui raport juridic de drept penal).
Deci, pentru ca un raport juridic sa ia nastere trebuie intrunite cele doua conditii aratate anterior: existenta unei norme juridice si producerea unui fapt juridic. Dar, alaturi de aceste conditii sau premize unii autori enumara si o alta premisa: existenta unor persoane care au capacitatea ceruta de lege pentru a deveni subiecte ale raporturilor juridice.
III. Caracterele si definitia raporturilor juridice
Cand sunt intrunite conditiile aratate mai inainte iau nastere raporturi juridice.
Raportul juridic este raportul social ce se incheie intre oameni, priviti fie individual, fie in cadrul unor colectivitati, atunci cand intrunesc anumite conditii cerute de lege. Totdeauna este vorba de o relatie intre oameni si nu intre oameni si lucruri chiar daca aparent - ca in cazul raportului de proprietate - norma reglementeaza direct puterea, prerogativele pe care titularul dreptului le are cu privire la un bun. Si in acest caz raportul se incheie tot intre oameni, dar cu privire la bunuri. Raportul juridic se detaseaza de celelalte raporturi social-politice, etice, religioase etc. prin trasaturi distincte care ii confera un loc aparte inlauntrul sistemului raporturile sociale. Astfel, acesta, spre deosebire de raportul economic, apartine de domeniul suprastructurii societatii, luand nastere prin intermediul manifestarii de vointa a partilor, reflectand, deci, constiinta si vointa omului. De aceea, spunem ca raportul juridic are un caracter constient si volitional. Dar, daca de regula raportul juridic ia nastere prin manifestarea de vointa a partilor, exista si situatii in care poate aparea si in lipsa acesteia. Astfel, de exemplu, prin decesul unei persoane apare un raport juridic intre mostenitorii ei, raport pentru nasterea caruia cele doua sau mai multe parti ale acestuia nu si-au manifestat vointa. De asemenea, raportul juridic, spre deosebire de alte raporturi sociale, are un continut complex, partile avand drepturi si obligatii corelative. Si, in sfarsit, caracteristica fundamentala care deosebeste acest raport de toate celelalte raporturi sociale, este aceea ca titularul dreptului subiectiv isi poate realiza aceasta indrituire, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.
Astfel, in lumina celor aratate, raportul juridic poate fi definit ca un raport social, constituit pe baza normelor juridice in vigoare, in care participantii ????? fi realizate, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.
IV. Elementele raporturilor juridice
Structural, raporturile juridice presupun trei elemente: 1) subiecte, 2) continut si 3) obiect. Subiectele sunt partile intre care se incheie raportul juridice, continutul este format din drepturile subiective ale partilor si din obligatiile corelative lor, iar obiectul ii formeaza conduita partilor, actiunile sau inactiunile la care sunt indrituite sau de care sunt tinute acestea.
A. Subiectele raportului juridic
Subiectele raportului juridic sunt oamenii, priviti individual sau incadrati in anumite organizatii, colective. De regula, raportul juridic se incheie intre doua persoane. Dar, de multe ori, pot participa mai multe persoane la incheierea raportului juridic. Subiectele sunt titulare de drepturi si obligatii corelative. Unele sunt titulare de drepturi, altele titulare de obligatii sau, fiecare din subiecte pot avea atatea drepturi cat si obligatii.
Astfel, de exemplu, in cazul unui raport juridic de drept financiar de impunere, organul financiar este titular al dreptului de a primi plata impozitului, iar contribuabilul este titularul obligatiei de plata. In cazul raportului de vanzare-cumparare insa, cumparatorul si vanzatorul au fiecare atat drepturi cat si obligatii, vanzatorul are obligatia de a transmite bunul si de a garanta pentru evictiune si pentru vicii, dar si dreptul de a primi plata pretului, pe cand cumparatorul are dreptul sa primeasca obiectul cumparat si obligatia de plata a pretului acestuia.
De regula subiectele raportului juridic sunt determinate in mod concret, ca in exemplele luate de noi: X este vanzatorul, Y este cumparatorul. Dar sunt si situatii in care doar un singur subiect este determinat, ca in cazul raportului juridic de proprietate, cand este individualizat doar titularul acestui drept, titularul obligatiei nefiind individualizat. Toate persoanele din societate sunt tinute sa respecte acest drept, sa se abtina de la savarsirea unor fapte ce ar impiedica pe proprietar sa-si exercite liber prerogativele sale.
a) Persoanele fizice - subiecte ale raportului juridic
In cele mai frecvente cazuri, oamenii priviti individual sunt subiecte ale raportului juridic. Pentru a deveni subiecte ale acestuia ei trebuie sa aiba capacitate juridica. Capacitatea juridica este fixata prin lege. In acest sens trebuie sa facem precizarea ca au existat unele societati unde categorii intregi de oameni erau lipsite de capacitatea juridica. In societatile moderne, insa, potrivit principiului egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, toate persoanele au capacitatea de a deveni titulare de drepturi si obligatii, subiecte ale celor mai diverse raporturi juridice, in conditiile si cu restrictiile mai mult sau mai putin justificate de lege. Astfel, in tara noastra, potrivit articolului 4 al Decretului privitor la persoanele fizice si persoanele juri¬dice (nr. 31/1954), capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoa¬nelor, articol ce trebuie interpretat si in lumina textelor Constitutiei Roma¬niei care consacra egalitatea tuturor in fata legii (articolul 16 aliniatul 1).
Aratam ca, pentru ca o persoana sa poata participa la un raport juridic, trebuie sa aiba capacitate juridica. Capacitatea juridica este aptitudinea generala si abstracta de a avea drepturi si obligatii in cadrul raportului juridic, capacitate ce este reglementata prin lege. Ea capata trasaturi specifice in unele ramuri de drept. De aceea se face o deosebire intre capacitatea civila, capacitatea administrativa, de drept constitutional etc. Asa, de exemplu, capacitatea civila (de folosinta) incepe de la nastere sau chiar de la conceptiune in anumite situatii, pe cand capacitatea politica, cea privind dreptul de a alege, incepe la 18 ani.
Capacitatea juridica este de doua feluri: generala si speciala.
Prima reprezinta posibilitatea de a avea drepturi si obligatii obisnuite, pe care le poate avea orice cetatean. Cea de a doua reprezinta posibilitatea de a avea anumite drepturi, strans legate de situatia in care se afla subiectul sau de specificul raportului juridic. Astfel, de exemplu, o capacitate speciala au deputatii. Intotdeauna au capacitate juridica speciala formele organizationale, organele de stat in special, determinata de legea care le reglementeaza competenta. Competenta este in acest caz identica cu capacitatea juridica .
In anumite ramuri de drept, precum dreptul civil si dreptul procesual civil, se face o distinctie intre capacitatea de folosinta, recunoscuta in mod egal tuturor persoanelor si capacitatea de exercitiu, care este atribuita de lege potrivit unor principii care reflecta anumite imprejurari de fapt, ce se impun in mod obiectiv legiuitorului. Astfel, de exemplu, numai la o anumita varsta o persoana actioneaza constient, putand aprecia corect insemnatatea, necesitatea si urmarile actiunilor sale. In dreptul civil, capacitatea de folosinta este definita ca aptitudine de a avea drepturi si obligatii in cadrul unor raporturi juridice, pe cand capacitatea de exercitiu este definita ca aptitudine a unei persoane de a exercita drepturi si a-si asuma obligatii prin acte si fapte juridice proprii. Pentru a-ti putea exercita drepturile trebuie sa indeplinesti anumite conditii prevazute de lege - precum cea de a avea varsta majoratului - conditii a caror intrunire este necesara tocmai pentru ocrotirea copiilor si tinerilor, in general a celor lipsiti de discernamant. Astfel, sunt lipsiti complet de capacitate de exercitiu minorii sub 14 ani, deoarece sunt prezumati a nu avea discernamant, precum si alienatii si debilii mintali pusi sub interdictie judecatoreasca. In general, capacitatea de folosinta (in domeniile unde poate fi desprinsa de capacitatea de exercitiu) se dobandeste, cum aratam mai inainte, din momentul nasterii si insoteste persoana umana pana la sfarsitul vietii, ea putand fi pierduta, in timpul vietii numai in mod exceptional, in conditiile prevazute de lege .
Capacitatea de exercitiu deplina se dobandeste, potrivit Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice si persoanele juridice, din momentul implinirii varstei majoratului. Dar legea stabileste si o capacitate restransa, acordand minorilor intre 14 si 18 ani posibilitatea de a incheia anumite acte juridice cu incuviintarea prealabila a parintilor sau tutorelui si, in anumite domenii, cu incuviintarea autoritatilor tutelare. De asemenea, acestia pot face unele acte de administrare, de conservare, fara incuviintarea reprezentantilor lor legali . Minorul care a implinit saisprezece ani poate sa incheie contract de munca sau sa intre intr-o organizatie cooperatista, fara a avea nevoie de incuviintarea parintilor (articolul 10 aliniatul 2 al Decretului nr. 31/1954). Dupa abrogarea legii care statua obligativitatea invatamantului de 10 ani, minorul care se angajeaza nu mai este tinut de aceasta conditie. Minorul care nu a implinit saisprezece ani se poate angaja doar cu incuviintarea prealabila a parintilor (dupa caz, a tutorelui) si pe baza unui aviz medical. Pentru a afla varsta de la care se poate angaja in conditiile aratate, trebuie interpretat articolul 10 aliniatul 2 din Decretul nr. 31/1954 in lumina articolului 45 aliniatul 4 din Constitutia adoptata la 21 noiembrie 1991 (si aprobata prin referendum la 8 decembrie) care prevede ca minorii sub 15 ani nu pot fi angajati ca salariati. In aceste conditii consideram abrogata implicit prevederea din Decretul amintit care permitea minorului de 14 ani sa se angajeze. Si capacitatea de exercitiu, ca si capacitatea de folosinta, este inalienabila si intangibila. Ea poate fi ingradita in mod exceptional, numai in conditiile prevazute de lege. Astfel, de exemplu, potrivit articolului 64 din Codul penal, unei persoane i se pot interzice anumite drepturi, precum cel de a alege si de a fi ales in organele de stat, numai in conditiile prevazute de acest cod, printr-o hotarare judecatoreasca si pe termen limitat.
Daca in ramura dreptului civil si a dreptului procesual civil, de exemplu, se face deosebirea intre capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu, in celelalte ramuri de drept nu se face aceasta distinctie. Astfel, in dreptul constitutional cine are aptitudinea de a alege sau de a fi ales intr-un organ reprezentativ, are si aptitudinea de a exercita aceste drepturi .
b) Subiecte colective
Cele mai frecvente raporturi juridice dintr-o societate se incheie intre cetateni (fiind posibila si incheierea unor relatii intre cetateni si straini, sau cetateni si apatrizi), ca persoane fizice. Dar parti ale unui raport juridic pot deveni si anumite colective, organe de stat sau organizatii obstesti sau chiar statul, privit ca o entitate de sine statatoare. Aceste forme organizationale care pot deveni subiecte de drept, pot fi desemnate generic prin denumirea de subiecte colective de drepturi . Sunt astfel de subiecte: Statul, care are aceasta calitate mai ales in raporturi de drept constitutional si de drept international public, organele de stat, care apar ca subiecte de drept mai ales in dreptul constitutional, dreptul administrativ si dreptul procesual penal si civil, unitatile administrativ teritoriale, mai ales in raporturile de drept constitutional, unitatile economice de stat sau private , institutiile de stat, adica acele unitati de stat sau private care desfasoara o activitate fara caracter economic, organizatiile cooperatiste care au mai ramas dupa procesul de dizolvare determinat de evenimentele din decembrie 1989, organizatiile obstesti fara caracter patrimonial, fundatiile, organizatiile de cult si societatile mixte .
In legatura cu subiectele colective apare necesara o precizare. Multe din ele, avand capacitate de drept civil, sunt apreciate ca persoane juridice.
Notiunea de persoana juridica este creatia stiintei dreptului civil si acest subiect de drept nu poate fi confundat cu alte subiecte colective. Nu toate subiectele colective de drepturi sunt persoane juridice. Asa, de exemplu, judecatoriile din tara noastra nu au personalitate juridica. Dar ele sunt subiecte de drept procesual civil, penal etc. Pe de alta parte, capacitatea juridica civila a organelor de stat, institutiilor, organelor obstesti la care ne-am referit ca fiind subiecte colective de drepturi nu epuizeaza intreaga lor capacitate juridica. Ele intra in raporturi de drept civil, dar si in alte raporturi, de drept constitutional, administrativ, financiar etc. Pentru multe din aceste subiecte - precum organele locale ale administratiei de stat, ministerele etc. - faptul ca poseda si calitatea de persoana juridica este o latura secundara a activitatii lor juridice, in comparatie cu atributiile pe care le au potrivit actelor juridice care le reglementeaza, in realizarea carora apar ca subiecte de drept, fara a avea nevoie de calitatea de persoana juridica.
Persoanele juridice nu sunt colective de oameni, avand un patrimoniu distinct de cel al statului si al persoanelor fizice care il compun, o organizare de sine statatoare si un scop in acord cu interesul obstesc care, datorita calitatilor intrunite, participa in nume propriu la circuitul civil.
Specificul subiectelor colective care au personalitate juridica este acela ca participa la raporturile juridice ca persoane egale in drepturi cu cealalta parte a acestora .
B. Continutul raportului juridic
Continutul raportului juridic este format din drepturi subiective si din obligatii apartinand subiectilor, participantilor la aceste raporturi. Subiectele sunt legate tocmai prin aceste drepturi si obligatii care, in cadrul raportului juridic, sunt reciproce.
Dreptul subiectiv este puterea subiectului unui raport juridic de a actiona intr-un anumite fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anume comportare, o anume prestatie, putand la nevoie apela la ajutorul organelor de stat. In felul acesta dreptul subiectiv al unui raport juridic se deosebeste de alte drepturi subiective de natura etica, religioasa etc. deoarece, potrivit regulilor de drept, titularul obligatiei poate fi constrans prin intermediul unor organe competente ale statului, la exercitarea prestatiei ce corespunde dreptului subiectiv. In cadrul unui raport juridic, cel mai frecvent ambele subiecte sunt atat titulare de drepturi, cat si titulare de obligatii. Astfel, de exemplu, intr-un contract de vanzare-cumparare, fiecare din parti are atat drepturi cat si obligatii. Exista insa si raporturi juridice in care unul din subiecte este titularul unui drept, iar celalalt titular al unei obligatii. Astfel, de exemplu, in cazul unui contract de donatie (fara sarcini), donatorul este titularul obligatiei de a transmite dreptul de proprietate asupra unuia sau mai multor bunuri determinate, pe cand donatarul este titularul dreptului de a primi aceste bunuri. Toate drepturile subiective sunt reglementate prin norme juridice, intre dreptul obiectiv si dreptul subiectiv existand legaturi constante. Si totusi, dupa cum am vazut, exista uneori situatii cand se recunosc de catre organele competente ale statului anumite drepturi subiective ce nu sunt prevazute sau nu sunt prevazute expres intr-o norma juridica. Astfel, de exemplu, nici o lege din tara noastra nu prevede vreun drept pentru concubini. Cu toate acestea, instantele judecatoresti au acceptat unele actiuni introduse de concubina impotriva autorului unei fapte ilicite ce a avut drept urmare moartea concubinului in a carei ingrijire se gasea. In felul acesta, prin intermediul practicii judiciare, a fost recunoscut dreptul la acoperirea pagubelor create printr-o fapta ilicita provocatoare de prejudicii, drept subiectiv ce nu este reglementat expres de normele dreptului nostru.
Celalalt element al continutului raportului juridic ii formeaza obligatia. Obligatia, in sens juridic, desemneaza indatorirea pe care o are un subiect al raportului juridic de a avea o anume conduita, de a savarsi o actiune sau de a se abtine de la savarsirea unei actiuni, conduita care-i poate fi impusa cu ajutorul organelor de stat.
Drepturile subiective si obligatiile care formeaza continutul unui raport juridic sunt corelative, fiecarui drept corespunzandu-i o anume obligatie si invers. Astfel, de exemplu, dreptului vanzatorului unui bun de a primi plata pretului ii corespunde obligatia cumparatorului de a o efectua. Aceste drepturi si obligatii sunt prevazute fie de lege, fie de actele de aplicare a legii, acte incheiate in conformitate cu legea si in limitele ei.
Drepturile subiective sunt foarte variate. De aceea, pentru intelegerea lor aprofundata este necesara efectuarea unor distinctii intre diversele categorii de drepturi, fiecare din ele fiind guvernate si de norme juridice proprii. Distinctiile se fac in functie de mai multe criterii. Dupa intinderea efectelor lor, aceste drepturi sunt clasificate in mod traditional in drepturi absolute si drepturi relative.
Drepturile absolute sunt acele drepturi ce produc efecte fata de toata lumea si sunt opozabile erga omnes. Acestora le corespunde obligatia tuturor persoanelor de a nu face nimic de natura a impiedica pe titularul dreptului sa si-l exercite. Sunt drepturi absolute, dreptul de proprietate, dreptul la viata, la sanatate, integritate corporala etc. Drepturile relative sunt acele drepturi ce produc efecte numai intre titularul dreptului subiectiv si titularul obligatiei (numai intre partile raportului juridic). In aceasta categorie intra numai drepturi patrimoniale, adica drepturi cu un continut economic, drepturi ce pot fi evaluate in bani. In felul acesta trebuie sa amintim de o alta clasificare a drepturilor subiective, efectuata dupa continutul ei, si anume in drepturi patrimoniale cum sunt dreptul de prioritate, dreptul cumparatorului de a primi bunul platit, dreptul furnizorului de a primi plata pretului produselor livrate etc. - si drepturi nepatrimoniale, al caror continut nu poate fi evaluat in bani - cum ar fi dreptul la nume, la viata, integritate corporala etc.
De retinut ca unele drepturi pot avea o latura patrimoniala si una nepatrimoniala, cum ar fi, de exemplu, dreptul de autor.
Exista multe alte clasificari , ca cele efectuate de stiinta dreptului civil, in drepturi reale si de creanta, drepturi principale si drepturi accesorii, drepturi pure si simple si drepturi afectate de modalitati etc. Si alte ramuri ale dreptului reglementeaza o diversitate de drepturi subiective, astfel incat stiinta fiecarei ramuri de drept efectueaza propriile ei clasificari .
Drepturile si obligatiile partilor din cadrul unui raport juridic reprezinta o concretizare, o materializare a disponibilitatilor normelor juridice. Ele se prezinta intr-o stransa corelatie. Raporturile dintre ele sunt determinate de reglementarile dreptului obiectiv si de cerintele principiului echitatii, care guverneaza (ar trebui sa guverneze) intreaga viata juridica a societatii.
C. Obiectul raportului juridic
Prin incheierea raporturilor juridice partile urmaresc anumite scopuri. Astfel, cel ce are nevoie de un bun incheie un contract de vanzare-cumparare in vederea obtinerii lui, cel ce are nevoie de un garaj incheie un contract de antrepriza pentru efectuarea acestei lucrari, autorul unui roman care doreste publicarea lui incheie un contract cu o editura etc.
Intrand in aceste raporturi juridice, fiecare se bucura de drepturile sau obligatiile prevazute in lege sau in contractul incheiat. In literatura de specialitate se face o distinctie intre dreptul subiectiv, care este o putere de a actiona intr-un anume fel sau de a pretinde altuia de a avea un anume comportament, si actiunea propriu-zisa, infaptuirea dreptului (materializarea lui) si exercitarea obligatiei. Astfel, se spune ca drepturile subiective si obligatiile corelative formeaza continutul raportului juridic, iar conduita partilor, actiunile si abtinerile lor formeaza obiectul raportului juridic.
Exemplu: faptul de a transmite dreptul de proprietate asupra unui bun ce constituie obiectul material al vanzarii si de a-l remite cumparatorului constituie obiect al raportului juridic de vanzare-cumparare. Dar in astfel de raporturi in care conduita partilor, actiunile lor se refera la un bun material extrinsec raportului juridic, vorbim de obiect al acestuia (al raportului juridic) si intr-un alt sens decat cel explicat de noi anterior, si anume de obiect material. Bunul a carei proprietate va fi transmisa de la vanzator la cumparator constituie obiect material al raportului juridic, obiect extrinsec acestuia, in legatura cu care se exercita actiunile partilor. Acest fapt nu trebuie sa ne conduca la concluzia ca celelalte raporturi juridice, a caror incheiere nu presupune scopuri legate de transmiterea sau constituirea unor drepturi asupra bunurilor, nu au obiect. Sunt multe alte raporturi care nu au nici o legatura cu bunurile materiale exterioare relatiei juridice. Dar si acest relatii juridice au un obiect si anume conduita partilor, prestatia pe care o exercita un subiect si la care are dreptul celalalt subiect.
Totusi, sunt autori care sustin ca numai anumite raporturi juridice au obiect si anume acelea ale caror drepturi si obligatii se refera la bunuri materiale, in legatura cu care se constituie raportul. Alti autori considera ca obiect al raportului juridic atat bunurile, cat si actiunile sau abtinerile partilor. Altii vorbesc de un triplu obiect al raportului juridic:
. 1. Obiectul juridic, adica conduita partilor;
. 2. Obiectul ideologic, adica vointa partilor;
. 3. Obiectul material, adica lucrul (bunul) la care se refera.
In sfarsit, unii considera ca obiecte ale raportului juridic:
. lucrurile materiale;
. conduita umana exteriorizata (actiuni sau inactiuni);
. anumite valori personale nepatrimoniale (numele, onoarea, reputatia, imaginea);
. rezultatul creatiei intelectuale, opera ca unitate de idei si imagini si forma de exprimare obiectiva (opera literara, artistica, stiintifica, precum si inventia, marca de fabricatie si de comert , desenul si modelul industrial.
Consideram ca, brevitatis causa, putem spune ca orice raport juridic are obiect si ca acesta poate fi identificat in conduita partilor, in actiunile sau abstentiunile lor, fara ca prin aceasta sa negam faptul ca, in diverse categorii de raporturi juridice, aceasta actiune poate prezenta trasaturi specifice, care face posibila si necesara stabilirea mai multor specii (categorii) de obiecte.
Astfel, de exemplu, in raporturile juridice patrimoniale actiunea este indreptata intotdeauna spre constituirea sau transmiterea, modificarea sau stingerea unor drepturi ce se refera la un bun concret, care poate si trebuie sa fie apreciat ca obiect - obiectul material - al raportului juridic . In dreptul civil, bunurile - ca obiect al raportului juridic - formeaza un capitol important, regimul lor juridic determinand anumite drepturi si obligatii pe care partile le pot avea cu privire la acestea.
