Sectiunea I. Cerinte esentiale privind intrarea pe teritoriul partilor contractante in vedere unei sederi care nu depaseste 3 luni
La 7 decembrie 2001 s-a anuntat oficial libera circulatie. La Bruxelles, Consiliul Ministrilor de Justitie si Afaceri interne al Uniunii a decis in unanimitate, ca incepand cu 1 ianuarie 2002 sa se renunte la regimul vizelor pentru cetatenii romani care calatoresc in spatiul Schengen. Aceasta dispozitie a intrat in vigoare dupa publicarea in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene.
In momentul incheierii Tratatului de la Amsterdam a fost adoptat un Protocol de integrare a acquis-ului Schengen in cadrul UE, "menit sa includa anumite acorduri si reguli mentionate in cadrul UE".
Conform art. 73 j Consiliul va adopta:
"(1) Masuri care, in conformitate cu art. 7a, sa asigure absenta oricarui control al persoanelor, indiferent daca acestia sunt cetateni ai Uniunii sau ai unor terte state, atunci cand traverseaza frontierele interioare;
(2) Masuri privind traversaea frontierelor exterioare, care sa stabileasca:
a) standarde si proceduri care sa fie aplicate statelor membre privind efectuarea controlului persoanelor la respectivele frontiere;
b) reguli de acordare a vizei pentru sederi de cel mult trei luni, cuprinzand:
i) lista statelor terte ai caror cetateni trebuie sa fie in posesia vizei de traversare a frontierelor exterioare, si ale acelora ai caror cetateni sunt scutiti de aceasta cerinta;
ii) procedurile si conditiile de acordare a vizei de catre statele membre;
iii) un format unitar pentru vize;
iv) reguli pentru o viza unitara."
Articolul 2 din acest Protocol mentioneaza ca "de la data intrarii in vigoare a Tratatului de la Amsterdam, acquis-ul Schengen, inclusiv deciziile Comitetului Executiv creat prin Acordurile de la Schengen care au fost adoptate inaintea acestei date vor fi imediat aplicabile celor 13 state membre mentionate in articolul 1, fara a incalca prevederile paragrafului 2 al acestui articol. De la aceasta data, Consiliul se inlocuieste prin Comitetul Executiv mentionat".
Mai mult paragraful urmator afirma clar ca "atat timp cat masurile referitoare la cele de mai sus nu au fost luate si fara incalcarea art. 5(2), prevederile si deciziile care alcatuiesc acquis-ul Schengen vor fi considerate documente bazate pe Titlul VI al Tratatului UE".
Aceasta inseamna ca atat timp cat UE, pe baza deciziilor Consiliului, va avea propriile reguli si proceduri, prevederile Acordurilor de la Schengen se vor aplica.
Cata vreme libera circulatie este pusa in discutie, referirea la dimensiunile drepturilor omului nu poate fi evitata, caci art. 13 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede:
"1. Orice persoana are dreptul la libera circulatie si la rezidenta in interiorul frontierelor fiecarui stat.
2. Orice persoana are dreptul sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa proprie, si sa se intoraca in tara sa."
La randul sau, art. 12 din Pactul international privind drepturile civile si politice stabileste ca:
"1. Orice persoana care se afla legal pe teritoriul unui stat va avea pe acel teritoriu, dreptul la libera circulatie si libertatea de a-si alege resedinta.
2. Orice persoana va fi libera sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa."
Singurele restrictii admise in exercitarea acestui drept se refera la protejarea securitatii nationale, la ordinea publica, la sanatatea si morala publica, la drepturile altor persoane.
Este evident ca atunci cand este vorba despre libertatea de circulatie, aceste documente plaseaza responsabilitatea respectarii acestui drept pe umerii statului in care persoana traieste deja sau in care isi are resedinta.
De aceea este foarte dificil a se invoca dimensiunea drepturilor omului atunci cand i se cere unei tari sa accepte intrarea fara nici o restrictie a unei persoane care nu este cetatean al acelei tari sau nu-si are resedinta pe acel teritoriu. Desigur, ca restrictiile trebuie sa fie rezonabile, in caz contrar fiind limitata nu numai exercitarea dreptului, ci dreptul ca atare fiind amenintat.
