Valorificarea ideatica si practica a obiectivelor, principiilor si, indeosebi, a continuturilor invatamantului - componenta primordiala a procesului instruc-tiv-educativ - este nemijlocit determinata de elaborarea si aplicarea creatoare a strategiilor, tehnologiilor si indeosebi a metodologiilor didactice si de educatie.
Conceptele de strategii, tehnologie si metode de instruire didactice
|
a) Strategiile didactice reprezinta sistemul teoretico-actional global, fundamentat de principiile didactice, care asigura orientarea, desfasurarea si finalitatea educatiei pe termen lung, folosind caracteristicile si valentele resurselor, continuturilor, metodelor, mijloacelor si formelor de organizare a procesului de invatamant.
b) Tehnologia1 didactica reprezinta sistemul teoretico-actional executiv de realizare a predarii-invatarii concrete si eficiente prin intermediul metodelor, mijloacelor si formelor de activitate didactica. Tehnologia didactica este cunoscuta si sub denumirile de tehnologia educativa, tehnologia educationala, tehnologia invatamantului. Tehnologia educativa (didactica sau a invatamantului) este definita de L. Geminard ca fiind "un sistem de logica tehnica de instruire si educare", iar de R. Dieuzeide ca fiind "stiinta care leaga in mod rational cunoasterea de actiunea instructiv-educativa".
Patrunderea si folosirea mijloacelor tehnice moderne, inclusiv a calculatoarelor si a tehnicilor de aplicare a acestora, justifica necesitatea integrarii conceptului de tehnologie didactica in contextul teoriei invatamantului, asigurandu-se astfel racordarea educatiei (invatamantului) la progresul stiintifico-tehnic, fapt ce-i sporeste eficienta si elimina retinerea fata de acest concept.
c) Metodele de instruire2 sunt o componenta deosebit de importanta, atat a strategiilor didactice, cat si a tehnologiei didactice, reprezentand sistemul de cai, modalitati, procedee, tehnici si mijloace adecvate de instruire, care asigura desfasurarea si finalizarea performanta si eficienta a procesului de predare-invatare.
Talentul poate fi definit ca reprezentand un set de insusiri (trasaturi) de natura aptitudinala, de aspiratii, motive si atitudini etc. valoroase ale unei persoane, care, cultivate pot sa ajute la obtinerea de performante, chiar creative si eficiente, intr-un domeniu sociocultural, cum este si invatamantul. De avut insa in vedere ca specialisti foarte bine pregatiti, fara talent (vocatie) special pentru invatamant, pot sa obtina rezultate valoroase si eficiente in invatamant, daca se pregatesc pentru cariera didactica, stapanind si aplicand creativ teoriile si strategiile didactice si, indeosebi, metodele didactice, asa cum reiese din aprecierea lui Fr. Bacon.
c1) Caile didactice. Ele au aceleasi semnificatii ca si metodele de invatamant.
c2) Modalitatile didactice sunt tipuri sau forme ale metodelor de invatamant, insotite de procedee, tehnici si mijloace didactice adecvate, asa cum ar fi de exemplu in cadrul metodei expunerii: prelegerea magistrala, prelegerea cu demonstratii, prelegerea-dezbatere etc.
c3) Procedeele didactice sunt practici (solutii didactice practice) insotite, dupa caz, de tehnici si mijloace didactice, pentru realizarea metodelor didactice, asa cum ar fi: descoperirea inductiva, deductiva sau analogica in cadrul metodei descoperirii etc,
c4) Tehnicile didactice sunt o imbinare de procedee - solutii didactice practice, insotite, dupa caz, de mijloace, pentru realizarea efectiva a unor activitati didactice, asa cum ar fi: tehnica muncii intelectuale pentru realizarea metodei lecturii, tehnica efectuarii lucrarilor de laborator (atelier) pentru realizarea metodei exercitiului, tehnica folosirii mijloacelor audio-vizuale pentru realizarea metodei demonstratiei intuitive etc.
d) Mijloacele de invatamant sunt, asa cum s-a aratat anterior, "unelte" (instrumente) didactice, sub forma de materiale obiectuale sau fizice ca: machetele; sub forma de reprezentari iconice (figurative): desenul didactic; sub forma ideala (logico-matematica): judecatile, rationamentele si respectiv formulele, algoritmii, teoremele si teoriile etc. si sub forma cibernetica - asa cum sunt limbajele si codurile folosite de calculator etc, care, in cadrul metodelor, ajuta la realizarea eficienta a activitatilor de predare-invatare.
e) Formele de activitate didactica (de organizare a procesului de invatamant) sunt sisteme de organizare a actiunilor de predare-invatare, in cadrul carora se vehiculeaza continuturi si se indeplinesc obiectivele educationale, in lumina principiilor didactice, prin intermediul metodelor si mijloacelor didactice, asa cum sunt: lectia cu tipurile sale in invatamantul preuniversitar, cursul, seminariile, proiectele etc. in invatamantul superior sau consultatiile, vizitele si excursiile, practica in productie, studiul individual etc.
Mijloacele si formele de activitate didactice sunt abordate in capitole separate.
Caracteristici ale metodelor de instruire
|
Metodele de invatamant au anumite caracteristici, printre care se pot mentiona: sunt demersuri teoretico-actionale executive de predare-invatare, care asigura desfasurarea si finalizarea cu eficienta a procesului de invatamant, indeplinind functii normative de genul ce si cat sa predam si sa invatam, ce, cat, cum si cand sa evaluam cunostintele etc, contribuind la indeplinirea obiectivelor pedagogice; sunt, in acelasi timp, demersuri de cunoastere (de investigatie) stiintifica, de documentare si experimental-aplicative, contribuind la dezvoltarea (innoirea si perfectionarea) teoriei si practicii pedagogice, imbinandu-se in acest scop cu formele cunoasterii si operatiile logice; avand un pronuntat caracter executiv (actionai), metodele de invatamant nu sunt doar simple practici didactice de aplicare a teoriei pedagogice, ci ele cuprind si dinamizeaza elemente pedagogice teoretice, care asigura fundamentarea stiintifica a actiunilor de predare-invatare si, asa cum s-a mai precizat, contribuie la dezvoltarea teoriei pedagogice; metodele de invatamant se elaboreaza si se aplica in stransa legatura cu diferitele componente ale procesului de invatamant - obiective, continuturi, mijloace si forme de organizare didactica, precum si in stransa legatura cu gradul si profilul invatamantului, cu specificul disciplinei de invatamant, cu felul activitatilor didactice si cu nivelul de pregatire al tineretului; se concep, se imbina si se folosesc, dupa caz, in legatura cu particularitatile de varsta si individuale, cu modul de actionare al factorilor educativi - profesori si elevi sau studenti etc; concomitent cu realizarea obiectivelor instructiei si educatiei, contribuie la realizarea obiectivelor autoinstructiei si autoevaluarii, la pregatirea tinerilor pentru educatia permanenta; au un caracter dinamic, in sensul ca mentin ceea ce este valoros si elimina ceea ce are "uzura morala", fiind deschise innoirilor si perfectionarilor, in pas cu progresul stiintific, pedagogic si tehnic; au un caracter sistcmic, in sensul ca, fara a-si pierde entitatea specifica, se imbina, se completeaza si se influenteaza reciproc alcatuind un ansamblu metodologic coerent; unele metode servesc in mai mare masura munca profesorului - predarea: prelegerea, conversatia etc, altele servesc mai mult munca elevului - invatarea - lectura, exercitiul etc; avand in vedere finalitatea procesului de invatamant - pregatirea temeinica a tineretului studios, este necesar ca toate metodele, separat sau imbinat, sa-si aduca contributia la realizarea cu succes atat a predarii, cat si a invatarii.
Profesorii, pentru a obtine rezultate bune in actul predarii-invatarii, trebuie sa gaseasca, sa imbine si sa foloseasca adecvat si creator metodele didactice.
Clasificarea conventionala a metodelor de instruire (de invatamant) |
Metodele alcatuiesc un sistem educational coerent. El prezinta insa anumite caracteristici si implicatii specifice, care pot oferi posibilitatea realizarii unei anumite clasificari (tipologii). Aceasta inseamna, de fapt, evidentierea diversitatii in unitatea ansamblului metodologic didactic. Cu titlul informativ, fara intentii exhausive si definitive, se pot mentiona urmatoarele tipuri (categorii sau grupe) de metode, astfel:
a) metode clasice (traditionale), cum ar fi: expunerea orala, conversatia demonstratia intuitiva, lectura (studiul cu cartea) etc; acest tip de clasificare si-a diminuat mult caracterul, deoarece toate aceste metode "vechi" si-au integrat elemente noi, moderne, cum ar fi: dialogul, demonstratia cu ajutorul mijloacelor audio-vizuale, experimentul etc;
b) metode moderne, cum ar fi: descoperirea si problematizarea, modelarea, simularea, cooperarea, asaltul de idei, studiul de caz etc; acest tip de clasificare avea sens acum 3-4 decenii; astazi nu mai pot fi considerate "moderne", caci s-au integrat ca metode normale, obisnuite in realizarea procesului de predare-invatare; mai mult, unele dintre ele cum sunt: modelarea, problematizarea etc se foloseau intr-o anumita pondere si in trecut, fara sa fie evidentiate in mod expres;
c) metode de predare, care servesc mai mult actului comunicarii din partea profesorului, cum ar fi expunerea orala sub forma de prelegere, demonstratia, conversatia, evaluarea etc;
d) metode de invatare, care servesc mai mult elevilor (studentilor) in actul asimilarii (dobandirii) cunostintelor, cum ar fi: studiul cu cartea si studiul individual, descoperirea, exercitiul etc;
e) metode de predare-invatare, cum ar fi predarea si invatarea in echipa, experimentul, asaltul de idei, simularea etc;
f) metode actionate: experimentul, exercitiul - prin rezolvari de probleme teoretice sau efectuarea de lucrari practice in laborator si atelier, conversatia, instruirea asistata de calculator etc;
g) metode de cunoastere (explorare) directa: observatia, experimentul, studiul de caz;
h) metode de cunoastere (explorare) indirecta: demonstratia intuitiva de substitutie, modelarea, simularea etc;
I) metode de evaluare - probele scrise, orale si practice, testele docimologice, examinarea de catre calculator etc;
j) metode cu caracter de cercetare: observatia, experimentul, convorbirea, chestionarul, metoda statistica - matematica, analogia, inductia, deductia, asaltul de idei, studiul de caz etc
Sistemul metodelor de instruire (invatamant)
|
Expunerea
Definitia si caracteristicile generale ale expunerii
Expunerea este metoda complexa de comunicare sistematica si continua a cunostintelor dintr-un anumit domeniu de specialitate prin intermediul limbajului oral imbinat, dupa caz si posibilitati, cu alte "limbaje" cum ar fi cele scrise, demonstrativ-intuitive, audio-vizuale, experimental-aplicative si de investigatie, logico-matematice si altele.
Limbajele, in sens larg, reprezinta sisteme specifice de comunicare informationala, cu implicatii practice si de alta natura (afective, estetice etc), exprimate prin mijloace si modalitati diverse, cum sunt: a) verbale - comunicare prin voce (grai), folosind cuvinte, propozitii, fraze etc. cu semnificatii ideatice; b) scrise -comunicare prin sisteme de semne grafice conventionale, folosind cuvinte, propozitii, fraze etc. tot cu semnificatii ideatice ca si cele verbale; c) audiovizuale -comunicare mixta prin sisteme audio, scrise si imagini, care pe langa caracterul informational pot avea caracter afectiv, estetic, verbal, cu implicatii practice (mass media in principal); d) nonverbale - comunicare prin gesturi naturale si conventionale, prin miscari mimice si pantomimice, ideografice, pictografice etc. care prezinta semnificatiile si fenomenul sub un caracter concret, intuitiv, uneori afectiv, estetic etc; e) logico-matematic - comunicare ideatica prin concepte, judecati, rationamente si respectiv, prin formule, algoritmi, modele, ecuatii etc; f) informatice - comunicare prin coduri, prin intermediul calculatorului; g) actionate - comunicare prin actiuni practice- experimente sau experiente, lucrari practice, diverse aplicatii etc. Reusita actului de predare-invatare necesita folosirea in interactiune a diverselor genuri de limbaje, corespunzator continutului ideatic si practic al genurilor de activitati didactice.
Pentru profesor, expunerea se legitimeaza ca o adevarata "carte de vizita". Forma traditionala bazata numai pe comunicarea orala a informatiilor, sub forma de monolog, poate sa duca la o serie de neajunsuri in receptare, cum ar fi: monotonia, pasivitatea si chiar inhibitia auditoriului. Acestea au facut ca sa-i scada prestigiul sau in randul metodelor didactice. imbinata, insa, cu alte limbaje de comunicare, asa cum s-au mentionat in definitie, expunerea si-a incorporat caracteristici noi, active, operative, participative si chiar euristice. Aceasta innoire a determinat mentinerea ei cu o pondere importanta in sistemul metodelor didactice. Pentru a-i creste rolul, expunerea trebuie sa tina seama de principiile didactice si sa se imbine cu anumite procedee ale celorlalte metode de invatamant. Expunerea isi justifica locul si rolul instructiv-educativ si in etapa contemporana, deoarece asigura transmiterea unui volum relativ mare de cunostinte, intr-un timp relativ scurt, fiind o forma de comunicare intre oameni, un "model" de competenta si prestigiu in studiu.
Forme ale expunerii, indeosebi ale prelegerii
In functie de particularitatile si cerintele specifice ale gradului si profilului invatamantului, ale disciplinei de studiu, ale tipului de activitate didactica, de particularitatile clasei (grupului) de elevi (studenti) etc, expunerea poate folosi forme variate de realizare, cum sunt: a) povestirea didactica; b) descrierea; c) explicatia si d) prelegerea.
a) Povestirea este forma de expunere cu caracter plastic - intuitiv, concret, evocator si emotional, care sporeste valoarea comunicarii, mai ales la elevii de varsta mica.
Aceasta forma de expunere se foloseste, indeosebi, la clasele mici, fiind ceruta de caracterul concret al gandirii elevilor si de necesitatea mentinerii atentiei si trezirii interesului pentru studiu. in invatamantul gimnazial, liceal si tehnico-profesional se foloseste Ia anumite discipline de invatamant social-umaniste, cum ar fi istoria, geografia, limba .si literatura romana etc. Ea poate fi folosita ca un procedeu auxiliarul toate gradele de invatamant pentru prezentarea unor momente si fapte din istoria stiintei, din viata unor oameni de stiinta, cultura, precum si pentru a dinamiza atentia si functia educativa a activitatii didactice, in situatia in care nu trebuie sa depaseasca 3-5 minute dintr-o ora didactica.
b) Descrierea este o forma de expunere care, realizata pe baza observatiei, indeosebi, prezinta caracteristicile si detaliile exterioare tipice ale obiectelor, proceselor, fenomenelor etc care se studiaza, urmarind sa evidentieze aspectele (fenomenele) fizice ale acestora.
Descrierea se bazeaza pe intuitie (observatie directa) si se imbina cu datele experientei si cu nivelul pregatirii cognitive a tinerilor dintr-un anumit domeniu de specialitate, fapt care serveste imbinarii cunoasterii si invatarii senzoriale cu a celei rationale. Desi importanta in receptarea si intelegerea fenomenelor studiate, descrierea nu trebuie sa duca la exagerarea evidentierii detaliilor exterioare secundare, nesemnificative, ale realitatii studiate, caci se ajunge la ceea ce se numeste "descriptivism", care mentine cunoasterea si invatarea la suprafata fenomenelor si limiteaza cunoasterea si invatarea elementelor esentiale. Descrierea trebuie sa imbine observatia dirijata cu observatia individuala, dezvoltand spiritul de observatie al elevului (studentului).
c) Explicatia este forma de expunere care urmareste sa dezvaluie, sa clarifice si sa asigure intelegerea semnificatiilor, cauzelor relatiilor, principiilor, legilor, ipotezelor, teoriilor etc esentiale, care definesc obiectele, fenomenele, procesele etc. studiate.
Ea se foloseste de datele descrierii si demonstratiei intuitive, de detaliile tipice de specialitate, teoretice si experimental-aplicative si de cele Iogico-matematice, asigurand constientizarea celor studiate in plan cognitiv si aplicativ, verificarea gradului de intelegere, contribuind la antrenarea si dezvoltarea spiritului de observatie, a memoriei si gandirii logice.
Pentru a asigura o explicatie eficienta este necesar sa se evite exagerarile privind detaliile si argumentarile nesemnificative, secundare, deoarece acestea pot diminua posibilitatea evidentierii esentialului, a elementelor generale si de sinteza, si ca atare pot duce la scaderea nivelului cunoasterii, al pregatirii temeinice. Explicatia eficienta necesita un efort serios de documentare si experimentare, insotit de un proces logic de abstractizare a ceea ce este important, tipic si poate contribui, cu adevarat, la clarificarea si intelegerea in profunzime a ceea ce defineste in plan gnoseologic si praxiologic realitatea studiata.
d) Prelegerea. Prelegerea este forma de expunere complexa, cu un caracter abstract si un nivel stiintific inalt, care ofera posibilitatea comunicarii (prezentarii) unui volum mai mare de informatii intr-o unitate de timp, de obicei doua ore didactice. Ea foloseste indeosebi descrierea si explicatia, imbinata cu diferite modalitati demonstrative-intuitive, Iogico-matematice, specifice predarii fiecarei discipline de invatamant. Ea poate fi aplicata in liceu, invatamantul tehnico-profesional si cu o pondere sporita in invatamantul superior.
In functie de anumite criterii, cum ar fi perioada de predare, mijloacele si limbajele folosite, specificul disciplinii de specialitate etc, prelegerea poate fi realizata sub diferite tipuri (forme): 1) prelegerea magistrala; 2) prelegerile dialog, dezbatere sau discutie; 3) prelegerile cu demonstratii (ilustratii) vii si aplicatii si 4) alte tipuri de prelegeri.
1) Prelegerea magistrala. Este un tip de expunere traditionala, de tipul "ex cathaedra" (de la catedra, de la pupitrul de predare), care foloseste, in principal, comunicarea orala, imbinata cu scrisul pe tabla. Ea se foloseste, indeosebi, la deschiderea cursurilor, avand ca obiectiv prezentarea de ansamblu a disciplinei (locul ei in sistemul stiintelor, relatiile interdisciplinare, realizarile si perspectivele, importanta ei pentru pregatirea unei anumite profesii etc). Realizata cu competenta, eventual imbinata si cu alte "limbaje" de comunicare: audio-vi-zuale, experimentale etc. poate trezi interesul si atasamentul elevilor (studentilor) fata de disciplina respectiva.
2) Prelegerile dialog, dezbatere sau discutie. Ele imbina comunicarea orala cu conversatia didactica (intrebarile si raspunsurile) a ambilor factori - profesor -elev (student) si cu participarea lor la clarificarea, argumentarea, abstractizarea, generalizarea, sistematizarea si chiar aplicarea informatiilor etc. Prin intermediul unor procedee didactice sub forma de dezbateri sau discutii, se imbina indrumarea profesorului cu spiritul analitic, critic, de initiativa si creativ al elevilor si studentilor.
Astfel de prelegeri ii determina pe elevi si studenti sa participe la propria pregatire, transfor-mandu-i in subiecti ai educatiei, fapt care sporeste calitatea si eficienta invatarii si a dezvoltarii personalitatii lor. Prelegerile de acest fel necesita o anumita pregatire prealabila a elevilor (studentilor), pentru ca participarea lor la dialog, dezbatere si discutie sa se faca in cunostinta de cauza, sa devina fructuoasa, eficienta. Aceasta necesita existenta unui material documentar pe care sa-l poata folosi
- lat. praelegere (prae + lego, -ere); citesc in fata unui auditoriu, semnificatie schimbata in: prezentare, in mare masura, libera in fata auditoriului. Mat. magister - profesor, magistru.
elevii (studentii) inainte de prelegere. Punctele de vedere personale ale elevilor (studentilor), izvorate din participarea lor la dialog, dezbateri si discutii, trebuie omologate de profesor,
aducandu-se, atunci cand este cazul, corectii sau completari.
3) Prelegerea cu demonstratii (ilustratii) vii si aplicatii. Este tipul de prelegere care imbina mesajele orale si intuitive - demonstratia intuitiva, materialul didactic, mijloacele audio-vizuale, desenul didactic etc, cu mesajele logico-matematice si aplicative (practice) - experiente de laborator, judecati si rationamente si, respectiv, procesele practice. In realizarea ei este necesar sa se imbine dirijarea profesorului cu participarea efectiva a elevilor (studentilor). Un asemenea tip de prelegere asigura caracterul activ-participativ si euristic al predarii-invatarii, contribuind la formarea convingerilor stiintifice, la formarea capacitatilor si abilitatilor profesionale, Ia realizarea unei eficiente instructiv-educative deosebite.
4 Alte tipuri de prelegeri. Complexitatea situatiilor si obiectivelor de preda-re-invatare ofera multiplicarea si folosirea adecvata a unei game cat mai variate de prelegeri, cum ar fi:
- prelegeri cu oponenti; acest tip de prelegeri permite ca in timpul predarii alti specialisti (cadre didactice) sau chiar cursanti foarte bine pregatiti sa ceara explicatii, sa faca observatii in spirit critic si, eventual, sa aduca completari, conducatorul prelegerii ramanand, insa, profesorul; astfel de "interventii" dau un caracter activ-participativ, elevat si interesant prelegerii, aceasta si datorita varietatii de competente;
- prelegeri in echipa (engl. team teaching); ele necesita cooperarea mai multor specialisti (cadre didactice), care prezinta, intr-o corelatie stiintifica si metodico-didactica, diferite teme sau componente ale acestora, ele fiind alese in functie de experienta, de unele investigatii personale etc; aceasta modalitate de predare poate ridica calitatea predarii, interesul fata de anumite elemente stiintifico-tehnice etc, datorita participarii unor inteligente diferite, dar si talentului lor pedagogic;
- prelegeri audio sau audio-video-meditatii, cum sunt inregistrarile pe benzi magnetice, pe film, C.D.Rom-uri sau casete video, care pot fi audiate sau audiovizionate direct, prin mijloace tehnice locale sau prin mass media (radio, televiziune, calculator, Internet sau sateliti didactici), insotite si de unele indrumari de studiu; ele pot servi studiului individual la toate formele de invatamant, dar, indeosebi, in cazul cursurilor serale, cu frecventa redusa si invatamantului la distanta, fiind imbinate, dupa caz, cu studiul notitelor, manualului etc.
in functie de demersul, in timp, al predarii unor discipline se pot realiza urmatoarele tipuri de prelegeri:
- prelegeri introductive, care se folosesc la inceputul predarii si au scopul de a da o privire de ansamblu si a orienta studiul unei discipline de invatamant;
- prelegeri curente, folosite pe parcursul predarii si care contribuie la transmiterea continutului de baza al disciplinei de invatamant si
- prelegeri de sinteza (finale) - care au ca obiective didactice restructurarea materiei predate in sisteme de cunostinte esentiale si orientarea elevilor (studentilor) spre activitatea de evaluare si autoevaluare.
in functie de caracterul relatiei profesor-elev (student) se pot aprecia ca tipuri de prelegeri: prelegerea distanta, care se caracterizeaza prin sobrietate si oficialitate deosebite, care tine elevul (studentul) la distanta, luandu-i sansa de a fi un partener al activitatii de predare, si prelegerea apropiata, care se caracterizeaza prin caldura spirituala, prin considerarea elevului (studentului) ca un partener activ si important in actul predarii-invatarii.
Conditiile si exigentele prelegerii
Prelegerea, pentru a se legitima ca o adevarata "carte de vizita" a profesorului si a asigura o eficienta sporita comunicarii informatiilor, este necesar sa indeplineasca anumite conditii si exigente stiintifico-didactice, printre care se pot mentiona:
a) asigurarea unui continut stiintific care sa includa cele mai noi realizari ale stiintei, tehnicii si culturii;
b) respectarea adecvata si creatoare a principiilor didactice si anume: sa se asigure, atunci cand este necesar, caracterul intuitiv al predarii; sa se asigure caracterul euristic, constient, activ, sistematic, continuu si accesibil al cunostintelor predate; sa se foloseasca adecvat, dupa caz, procedee ale diferitelor tipuri de prelegeri: demonstratii (ilustratii) vii, dialog si dezbatere (discutie), experientele si explicatiile de specialitate etc;
c) sa se realizeze, dupa necesitati, caracterul interdisciplinar al predarii, evitandu-se, insa paralelismele, repetarile exagerate, suparatoare;
d) folosirea unor "limbaje" de comunicare variate, astfel ca, pe langa transmiterea informatiilor pe cale orala, sa se foloseasca si "limbajele" de vehiculare a cunostintelor pe cai demonstrative audio-vizuale si experi-mental-actionale, informatice si altele, pentru a spori inteligibilitatea, interesul si receptivitatea profesional-stiintifica fata de cele predate, pentru a-i antrena pe elevi (studenti) in actul comunicarii;
e) folosirea, in interactiune, a altor metode didactice, asa cum ar fi: modelarea, problematizarea, simularea, asaltul de idei, studiul de caz, descoperirea etc;
f) concomitent cu asigurarea corectitudinii stiintifice este necesara asigurarea corectidudinii gramaticale a exprimarii si realizarea unui stil clar, elegant, evitandu-se greselile, cum ar fi:
- blocaj verbal, evidentiat atat de folosirea unor cuvinte de prisos (cuvinte "parazite") ca: prin urmare, asadar, pe undeva, deci, ma rog, stiu eu, cum sa zic
sau cum sa spun etc, cat si de pronuntia lui a si i prelungit (a,a,a..; i,i,i.), care
repetate devin ticuri (manii) verbale;
- limbaj sofisticat reprezentat de cuvinte "pretioase" (sofisticate, pompoase, alambicate), neintegrate in limbajul literar uzual, de obicei anumite neologisme, ca: infatuare - in loc de ingamfare, antainare - in loc de incepere si chiar implementare - cu toate ca este mult folosit de specialisti - in loc de aplicare etc; termenii noi de specialitate trebuie explicati pentru a fi intelesi, pentru a deveni termeni simpli, uzuali;
- dezacord intre singular si plural, prin utilizarea singularului incorect {este, poate, duce etc) in locul pluralului corect (sunt, pot, duc etc);
- cacofonii, cum ar fi: ca cartea - in loc de precum cartea, ca continutul -in loc de precum continutul etc;
- fraze lungi, dificil de urmarit de auditoriu si de controlat de catre profesori, in care se pot strecura greseli, omisiuni etc, in locul unor fraze scurte, concise, usor de urmarit si controlat;
- pronuntii si cuvinte dialectale, ca: pa-m loc de pe, da-in loc de de, pan 'cern loc de pana cand, pa'sute - in loc de patru sute etc;
g) mimica si pantomimica adecvate, armonioase, manifestate cu naturalete, fara afectare si teatralizare; in acest sens, bucuria sau supararea profesorului sa fie discrete, fara ras exagerat sau plans, fara amenintari, insulte sau batai cu palma in catedra, fara deplasari mari in sala de curs si fara gesturi iritante pentru auditoriu, ca: pipaitul urechii sau nasului, aranjarea parului, clipiri, darea din umeri, privirea spre un punct fix, tinerea mainilor in buzunare etc., care, repetate, pot sa se transforme in ticuri gestice; de asemenea, de evitat predarea in pozitie sezand, exceptie facand doar cadrele didactice in varsta, cu o rezistenta relativ scazuta si cazurile in care auditoriul este redus la cateva persoane;
h) vocea profesorului trebuie sa fie vioaie, sa fie auzita, dar sa dovedeasca o tonalitate calda, apropiata, placuta, subliniindu-se printr-o variatie a intensitatii a ceea ce este important, fara ca ea sa devina stridenta, suparatoare, incadrandu-se intre 40-50 dB;
Clemanceau Benjamin (184l-l929), om politic francez, isi incepea discursurile sale cu o voce slaba, spunand ca nu se simte bine (motiv de complezenta pentru a obtine linistea), dupa care vocea ii devenea tot mai puternica, desigur in limitele unei intensitati rezonabile.
I) realizarea unui ritm eficient de predare, care sa ofere elevului (studentului) posibilitatea sa recepteze, sa treaca prin "filtrul" gandirii lui si sa consemneze explicatiile, informatiile, datele, aplicatiile etc. mai importante, esentiale; in unele situatii, cand informatiile pot determina anumite dificultati de receptare, de intelegere, se pot relua explicatiile sau poate fi incetinit ritmul, fara a se transforma comunicarea in dictare, dictarea fiind un procedeu de diminuare a calitatii predarii-invatarii; se apreciaza ca ritmul de predare poate oscila intre 40-60 de cuvinte pe minut, in functie de specificul disciplinelor de invatamant -stiinte exacte sau stiinte socio-umane, acestea din urma permitand comunicarea unui numar de cuvinte mai mare pe minut;
j) realizarea unei expuneri libere, care necesita o pregatire prealabila, ofera posibilitatea receptarii reactiilor auditoriului si adaptarii ei corespunzatoare, textul scris fiind necesar doar pentru urmarirea lui discreta, sau folosirea, la nevoie, pentru date dificile de memorat sau al aparitiei unui lapsus;
k) evitarea repetarii intocmai a continutului manualului, cautandu-se a se aduce ceva nou, deosebit, pentru a trezi dorinta de a participa la expunere;
1) orientarea studiului individual al elevilor (studentilor) pentru indeplinirea celorlalte activitati didactice - seminarii, lucrari de laborator sau atelier, proiecte, practica de sprcialitate, examene etc. - dupa caz;
m) folosirea judicioasa a tablei de scris in sensul impartirii ei pe module de scris, folosind scrisul si reprezentarile grafice lizibile, vizibile, sistematice si cu sublinierile necesare;
n) prezentarea unei glume bune, adecvata momentului didactic si scurta
(2-3 minute), pentru dinamizarea atentiei si interesului auditoriului; este necesar ca profesorul sa nu rada in timpul prezentarii glumei si nici imediat dupa aceea; el trebuie sa manifeste doar un zambet discret;
o) tinuta vestimentara a profesorilor sa fie eleganta si decenta, insotita de un exterior ingrijit (curat, barbierit, pieptanat etc), evitandu-se extravaganta, aspectele iesite din comun;
p) fara a epuiza cerintele si exigentele expunerii, indiferent de experienta acumulata, este necesar sa se evite improvizatia si sa se pregateasca temeinic orice prelegere, facand insa fata unor situatii neprevazute, atat din punct de vedere al continutului, cat si al desfasurarii ei.
Cerintele prezentate pentru realizarea prelegerii de catre profesor nu trebuie desconsiderate, ci ele trebuie respectate creator. Experienta didactica valoroasa si eficienta a demonstrat, fara tagada, ca nerespectarea unor asemenea cerinte poate afecta prestigiul si chiar eficienta predarii - invatarii. De altfel, respectarea unor cerinte de genul celor prezentate este benefica nu numai pentru profesor, ci si pentru alti profesionisti care indeplinesc functii informationale, educationale sau oratorice, cum ar fi: oamenii politici, demnitarii, managerii, avocatii, redactorii si reporterii din mass media, instructorii si altii.
Pentru o exemplificare orientativa, fara comentarii, referitoare la modul de tinere a prelegilor, redam aprecierile asupra a doi fosti profesori universitari ai autorului acestei carti la Universitatea "AU. Cuza" din Iasi: "Acad. Stefan Barsanescu (1895-l984), profesor de pedagogie, format la Scoala superioara germana, avea un discurs riguros, organizat, un curs sistematic, usor de urmarit si de notat"; ,Acad. Vasile Pavelcu (1900-l991) profesor de psihologie, format la Scoala superioara franceza, era un fel de artist, maiestuos, care impresiona prin dialogul cu studentii, construind cursul "pe loc". Ideile parca se nasteau in timpul predarii, iar studentii participau activ si creativ. Nu se puteau lua notite, ci doar insemnari separate, de expresii memorabile. El cerea sa recream universul ideatic in care ne-a introdus, sarcina grea, dar cu efect formativ." (Aprecieri facute de prof. univ. dr. Adrian Neculau de la Universitatea din Iasi, si dansul fost student al Acad. Vasile Pavelcu, in prefata cartii lui Vasile Pavelcu, cu titlul "Elogiul prostiei - Psihologie aplicata la viata cotidiana", aparuta la Editura Polirom, Iasi, 1999).
Definitia si semnificatiile conversatiei
Conversatia este metoda care vehiculeaza cunostintele prin intermediul dialogului (intrebarilor si raspunsurilor), discutiilor sau dezbaterilor.
Conversatiei i-au acordat atentie toti marii pedagogi, de la scoala antica pana la scoala contemporana, ea dovedindu-si valentele activ-participative si chiar euristice in cadrul intregului demers instructiv-educativ. Conversatia ii ajuta pe tineri sa exprime, sa judece (gandeasca) si sa raspunda, sa reproduca si -sa foloseasca cunostintele asimilate, caracteristici absolut necesare comunicarii eficiente intre oameni. Condusa cu competenta si maiestrie pedagogica, conversatia stabileste o relatie si o comunicare intime si eficiente intre inteligenta profesorului si cea a elevului (studentului), permitand o activitate intelectuala si profesionala elevata, care poate asigura progresul invatarii si satisfactia acesteia.
Forme ale conversatiei
Conversatia cunoaste mai multe forme si anume: a) catehetica; b) euristica si c) dezbatere (discutie).
Conversatia catehetica
Aceasta forma de conversatie avea la baza invatarea mecanica, pe de rost, specifica evului mediu, cand circula formula didactica "magister dixit" (profesorul a spus).
In spiritul acestei metode, elevul trebuia sa memoreze si sa reproduca fara nici o interpretare, modificare a ceea ce i-a transmis profesorul sau ceea ce era scris in carte. Metoda franeaza manifestarea si dezvoltarea capacitatii or intelectuale si profesionale, nemaifund sustinuta de pedagogia si scoala contemporana. Mai poate fi folosita aceasta forma de con versatie? Da, dar numai in situatii limita, atunci cand este vorba de
0 formula empirica, de datele de nastere sau deces ale unor personalitati etc, care nu pot fi explicate sau nu pot fi corelate cu alte date sau fenomene si trebuie memorate.
Conversatia euristica
Este o forma de conversatie bazata pe invatarea constienta, folosind dialogul (intrebarile si raspunsurile). Ea a fost denumita socratica, fiind asemanatoare metodei folosite de filosoful grec Socrate (469-399 i.Hr.), cunoscuta si sub denumirea de maieutica (cuvant de provenienta greaca, care inseamna mosire, nastere). Socrate a folosit dialogul euristic ca un proces de descoperire, de creatie, de "nastere" a cunostintelor. Metoda euristica ofera posibilitatea elevului de a descoperi si a intelege singur cunostintele ce trebuie sa le invete si apoi de a le reproduce intr-o forma libera, personala, desigur respectand adevarul stiintific. Este o forma de conversatie ce da invatarii un caracter activ-participativ, antrenand si dezvoltand capacitatile intelectuale si profesionale. Este forma de conversatie care a dovedit viabilitate, mentinandu-se si in metodologia didactica actuala, desigur cu imbunatatirile corespunzatoare determinate de exigentele invatamantului contemporan.
Dezbaterea (discutia)
Este o forma complexa si eficienta de "conversatie", care se caracterizeaza printr-un schimb de pareri (vederi), pe baza unei analize aprofundate asupra unei probleme (teme) stiintifice sau practice, incheiat cu anumite deliberari, omologate de catre profesor, in cadrul unei activitati de predare-inva-tare. Ea poate fi folosita ca procedeu didactic, imbinata cu dialogul in cadrul unor prelegeri, la seminarii, in cadrul lucrarilor de laborator, proiectelor si practicii, precum si in cadrul unor simpozioane, mese rotunde, sesiuni stiintifice etc.
Alte tipuri de conversatie
in functie de dinamica procesului de predare-invatare, conversatia, dialogul si discutia pot avea si urmatoarele forme (tipuri): introductive, care au rolul de a pregati elevii pentru conversatie in legatura cu o anumita tema (problema); de fixare si consolidare a cunostintelor, in cadrul carora dialogul si discutia au un caracter repetitiv, de argumentare, aprofundare si stocare a cunostintelor; de sistematizare si sinteza, in cadrul carora dialogul si discutia au un rol de restructurare in noi ansambluri de cunostinte esentiale; de aplicare, in cadrul carora dialogul si discutia asigura fundamentarea teoretica a actiunilor, a abilitatilor practice si de evaluare, in care dialogul si, dupa caz, discutia urmaresc sa evidentieze nivelul, calitatea si aplicabilitatea pregatirii elevilor (studentilor).
Conditiile conversatiei (dialogului)
Eficacitatea metodei conversatiei necesita conceperea si respectarea unor conditii ale intrebarilor si ale raspunsurilor, specifice dialogului activ si euristic.
Conditiile intrebarilor
Pentru a concepe conditiile intrebarilor ar fi necesar ca educatorul sa aiba in vedere aprecierea ca intrebarea "poate incanta", poate avea farmec, daca ea poarta "scanteia nelinistii" intelectuale pozitive si ca o intrebare bine formulata determina o buna parte din raspunsul ce trebuie dat, desigur, cu conditia ca cel interogat sa fie corespunzator pregatit. "Dialogul bine conceput si condus - sustinea I.A. Comenius - trezeste, invioreaza si stimuleaza atentia, inlaturand plictiseala, sporind astfel eficienta predarii-invatarii" (Didactica magna, E.D.P., Bucuresti, 1970, p. 91).
Printre conditiile intrebarilor mentionam:
- formularea, dupa caz, a tipului cel mai potrivit de intrebari: retorice, repetitive, inchise, deschise, inlantuite, de explorare, stimulatorii etc;
- sa se refere la materia predata si prevazuta in bibliografia de studiu;
- sa fie clare, corecte si concise din punct de vedere stiintific si gramati-cal-stilistic, inlaturand formularile ambigue, complicate, neinteligibile;
- sa stimuleze gandirea, spiritul critic si creativitatea elevilor (studentilor), folosindu-se, in acest sens, intrebarile care incep astfel: de ce, pentru ce, din ce-cauza, in ce caz, in ce scop etc;
- sa fie formulate in forme schimbate, variate pentru a verifica gradul de intelegere, flexibilitatea memoriei si gandirii, a pregatirii in general;
- sa fie complete, cuprinzatoare, complexe fara a fi duble, triple etc, mai
ales la chestionarea orala;
- sa nu duca la raspunsuri monosilabice, de tipul: da sau nu, adica sa nu sugereze raspunsul in formularea lor;
- sa se adreseze intregului grup scolar (studentesc) si apoi sa se fixeze pe cel care sa dea raspunsul, aceasta in cazul activitatilor didactice curente; la examene intrebarile se adreseaza numai celui examinat;
- stacheta intrebarilor, sub aspectul complexitatii, nivelului si dificultatilor, sa fie relativ asemanatoare pentru toti elevii (studentii), mai ales la examene; in timpul activitatii didactice curente, se pot pune intrebari si in functie de posibilitatile cognitive ale fiecarui elev (student), avandu-se in vedere ridicarea treptata a stachetei acestora;
- sa nu se puna intrebari viclene, "cursa", voit gresite, care pot induce in eroare elevii (studentii);
- sa se foloseasca intrebari ajutatoare, in cazurile in care elevii (studentii) n-au inteles intrebarea, dau raspunsul partial, pe ocolite sau eronat;
- sa se puna intrebari suplimentare, atunci cand se considera ca este necesar sa se verifice intelegerea, profunzimea, calitatea si temeinicia cunostintelor asimilate;
- sa se formeze capacitatea elevilor de a formula intrebari, in vederea realizarii unui dialog fructuos intre profesor si acestia, mai ales in cadrul activitatilor didactice curente.
Conditiile raspunsurilor
Profesorii trebuie sa aiba in vedere aprecierea ca ceea ce poate fi propriu raspunsului este stralucirea, caci el se poate constitui ca o creatie a intrebarii.
in acest sens raspunsurile trebuie sa indeplineasca o serie de conditii, printre care:
a) sa fie clare, sa fie exprimate inteligibil, pentru a fi intelese, atunci cand este cazul, de toti elevii (studentii);
b) sa fie constiente, insotite de explicatii, argumentari si, dupa caz, aplicatii, pentru a se evidentia nivelul si calitatea cunostintelor dobandite;
c) sa fie complete, sub forma de scurte expuneri, formulate, pe cat posibil, personal, evitand situatiile de "fortare" a profesorului sa puna multe intrebari ajutatoare (suplimentare);
d) sa fie date individual si nu "in cor" de toata clasa (grupa) pentru a putea fi evaluate corect, si pentru a beneficia toti elevii de semnificatiile lor;
e) intre intrebare si raspuns sa se lase un timp rational de gandire si formulare a raspunsului;
f) elevul (studentul) sa nu fie intrerupt in timp ce-si exprima raspunsul, pentru a nu-l inhiba; exceptie se poate face atunci cand raspunsul este in afara intrebarii sau raspunsul este incorect;
g) profesorul sa dovedeasca o mimica si o pantomimica corespunzatoare, intelegere si o anumita rabdare, spre a nu deruta sau tensiona negativ elevul (studentul) in timpul formularii raspunsurilor; sunt neavenite jignirile, strigatele, bataia cu pumnul in masa si chiar incruntarea fetei etc;
h) sa fie urmarite si apreciate obiectiv, subliniind atat corectitudinea si completitudinea lor, cat si eventualele neajunsuri, pentru ca aprecierile sa dezvolte capacitatea de autoevaluare;
I) in cadrul discutiilor sa se ofere posibilitatea tuturor elevilor sa participe la dezbaterea temelor, profesorul animand discutia, atunci cand este nevoie; elevul (studentul) sa nu participe "dupa ureche", ci sa se pregateasca. in prealabil, pentru discutii si sa poata participa la elucidarea unor probleme "neinvitat"; profesorul trebuie sa corecteze si sa completeze, dupa caz, opiniile participantilor, omologand raspunsurile corecte si complete;
g) intrebarile sa fie pregatite de profesor pentru a raspunde cerintelor mentionate; desigur, profesorul trebuie sa aiba capacitatea si posibilitatea de a pune si intrebari "ad hoc", determinate de situatii aleatoare, neprevazute; in cazul profesorilor incepatori nu este gresit daca acestia isi formuleaza dinainte si raspunsurile, pentru ca astfel sa aiba certitudinea unor omologari si aprecieri corecte, obiective a raspunsurilor elevilor (studentilor) si altele.
Conceperea si folosirea cu maiestrie a dialogului (conversatiei didactice) pot spori forta capacitatilor intelectuale si eficienta actului didactic.
Demonstratia didactica (intuitiva)
Definitia si semnificatiile generale ale demonstratiei
Demonstratia didactica este modalitatea complexa si dinamica de cunoastere a adevarurilor stiintifice prin prezentarea, aratarea, observarea obiectelor, fenomenelor, proceselor etc. studiate. Aceasta reprezinta intuirea realitatii prin intermediul mijloacelor didactice, fie in stare naturala (la scara lor reala), fie in stare de substitutie (machete, modele ideatice sau experimental-aplicative, imagini audio-vizuale etc.), in imbinare cu instrumentele (datele) Iogico-matematice (judecati, rationamente, formule etc), in vederea intelegerii si evidentierii aspectelor fizice, actionate si ideatice esentiale ale realitatii studiate - sub forma de concepte, legi, teorii, principii, metodologii, aplicatii etc.
Demonstratia intuitiva are un loc si o pondere relativ mari in primele grade de invatamant, in care gandirea elevilor trece treptat de la caracterul ei concret la cel logico-concret si abstract. Ea este necesara intr-o pondere adecvata si rationala in toate gradele de invatamant, mai ales in situatiile in care studierea unor obiecte, fenomene, procese etc. reprezinta o noutate. Demonstratia intuitiva reprezinta o aplicare a principiului intuitiei, realizand trecerea de la cunoasterea senzoriala la cea rationala, precum si unitatea dintre ele. Ea este si o modalitate de legare a predarii-invatarii de practica, asigurand accesibilitatea celor studiate.
Demonstratia intuitiva este indispensabila sporirii eficientei invatarii, caci leaga invatamantul de viata, practica, cercetare si proiectare, inlaturand ipostaza unui invatamant abstractizant, ineficient, rupt de realitate.
Demonstratia intuitiva se poate folosi in intreaga dinamica a procesului de predare-invatare. Astfel, ea poate fi folosita la inceputul predarii, cu rol de percepere a realitatii studiate, de cunoastere a fenomenului fizic si de facilitare a accesibilitatii informatiilor; ea poate fi folosita pe parcursul si Ia sfarsitul predarii-invatarii, in fixarea si consolidarea cunostintelor, cu rol de ilustrare si de confirmare a adevarurilor stiintifice, precum si in cadrul aplicatiilor cu rol operational, actionai, practic, in vederea omologarii adevarurilor si formarii convingerilor stiintifico-aplicative, a priceperilor si deprinderilor practice, profesionale.
Forme principale de demonstratie intuitiva
Demonstratia intuitiva se realizeaza prin intermediul unor mijloace didactice naturale si de substitutie, ca si prin activitati experimentale, care determina formele ei, astfel:
a) demonstratie cu ajutorul mijloacelor didactice naturale (roci, substante etc) sau intalnite in procesul de productie (dispozitive, scule, masini, sisteme tehnice, procese tehnologice etc;
b) demonstratie cu ajutorul mijloacelor didactice de substitutie: obiectuale - machete, mulaje, modele, simulatoare etc; grafice (iconice) - fotografii, planse, desene didactice, simboluri, stasuri etc; audio-vizuale (diapozitive, inregistrari sonore, filme, radio si televiziunea didactica, sateliti didactici, mediatecile etc);
c) demonstratia cu ajutorul experientelor didactice si activitatii practice de specialitate;
d) demonstratie cu modele si instrumente Iogico-matematice, cibernetice, informationale (calculatorul, Internetul etc).
Cerinte pedagogice-metodice generale si de detaliu ale tuturor formelor de demonstratie intuitiva
Cerinte generale
La toate formele de demonstratie intuitiva, datorita unor caracteristici comune ale lor, este necesar sa se respecte, in mod creator, o serie de cerinte generale, astfel:
a) sa se anunte tema si obiectivele studiului ei, insotite de cateva informatii generale de specialitate;
b) sa se prezinte ( sa se arate, sa se intuiasca) materialul didactic, cu
evidentierea fenomenului fizic de specialitate si
c) sa se evidentieze informatiile importante de specialitate, folosindu-se caracteristicile esentiale oferite de intuirea materialului didactic, imbinata cu datele si explicatiile Iogico-matematice si de specialitate, care se vor obiectiva in definitii, teorii, principii, legi, metode de calcul, aplicatii etc. - dupa caz.
Cerinte de detaliu
in completarea acestor cerinte generale, pentru sporirea eficientei instructiv-educative si formative a demonstratiei intuitive este necesara si respectarea urmatoarelor conditii de detaliu:
a) orice demonstratie intuitiva trebuie pregatita dinainte de profesor (eventual impreuna cu anumiti elevi) pentru a-i asigura reusita si a preveni anumite nereusite, cum ar fi in cazul functionarii unor aparate, in desfasurarea experientelor etc;
b) selectarea celor mai adecvate, moderne si importante mijloace didactice, pentru a se asigura o instruire la nivelul cerintelor contemporane si a se evita pierderea de timp cu demonstratii nesemnificative si ineficiente;
c) demonstratia cu ajutorul mijloacelor didactice sa se faca numai la momentul potrivit, in corelatie cu necesitatea cunoasterii unui anumit element (secvente) al temei (fenomenului) studiat;
d) sa se imbine observatia dirijata de catre profesor cu observatia independenta si activa a elevilor (studentilor), iar acolo unde este posibil si s-a facut o pregatire prealabila, sa se antreneze elevii (studentii) la efectuarea demonstratiei;
e) sa li se formeze elevilor (studentilor) capacitatea de a selecta aspectele tipice importante si de a le consemna in caietele de notite;
f) imbinarea, dupa caz, a mai multor forme de demonstratii, indeosebi a mijloacelor didactice naturale, cu cele de substitutie si cu cele informatice si logico-matematice, pentru a usura si a asigura accesul elevilor (studentilor) la informatiile de specialitate, pentru a apropia studiul si pregatirea de necesitatile reale ale profesiunii.
Cerinte pedagogice-metodice specifice realizarii anumitor forme de demonstratie intuitiva
Demonstratia cu ajutorul desenului didactic executat la tabla
a) executarea desenului pe tabla: schita, desenul se executa cu mana libera, pentru a nu pierde timp;
b) desenul executat pe tabla trebuie sa respecte conditiile de reprezentare ale desenului tehnic - corectitudine, proportionalitate, numerotare, vizibilitate, estetica etc, evitandu-se detaliile nesemnificative;
c) in timpul executarii desenului se denumesc elementele lui componente,
neacoperindu-l cu corpul, oferind astfel posibilitatea elevilor (studentilor) sa-l reproduca in caiete in mod constient;
d) atunci cand desenul are un numar mic de elemente (repere), denumirea acestora se scrie direct pe desen; in cazul cand numarul reperelor este mai mare, se numeroteaza reperele, iar denumirile lor se scriu intr-un indicator separat sau "legenda", de obicei sub desen;
e) desenele se denumesc si se numeroteaza, iar in timpul demonstratiei se face apel la ele;
f) desenele devin mijloc de demonstratie intuitiva numai dupa ce au fost executate pe tabla, cu respectarea conditiilor de mai sus;
g) sublinierea unor elemente importante se face prin ingrosari de Unii sau cu creta colorata si altele.
Demonstratia cu ajutorul planselor si a diapozitivelor proiectate
a) executarea lor trebuie sa indeplineasca cerintele desenului didactic;
b) daca o plansa (diapozitiv) cuprinde un sistem de componente, atunci se va delimita imaginar subansamblul care face obiectul demonstratiei intuitive;
c) inainte de demonstratie este necesar sa se explice (prezinte) modul de reprezentare grafica, cu elementele si ordinea lor logico-functionala, dupa care demonstratia se face asemanator cu a unui desen executat pe tabla in timpul predarii.
Demonstratia cu ajutorul filmelor didactice
a) inainte de proiectie sau in timpul proiectiei filmului se pot da unele explicatii pentru a usura intelegerea fenomenului studiat, mai ales cand el prezinta anumite dificultati cognitive sau aplicative; explicatiile se pot da si la sfarsitul proiectiei filmului, atunci cand nu prezinta dificultati de intelegere sau cand urmarim sa dezvoltam spiritul de observatie independenta al elevilor (studentilor); din motive asemanatoare, proiectia poate fi facuta integral sau pe secvente cu anumite intreruperi, pentru a se discuta pe parcurs cele vizionate;
b) cand posibilitatile tehnice ne permit, se pot folosi desenul animat si prezentarea incetinita, mai ales pentru acele secvente care nu permit observarea directa cu simturile noastre sau nu pot tine pasul cu desfasurarea fenomenului inregistrat pe pelicula;
c) filmul didactic de specialitate este bine sa incorporeze, sonor si ca imagine, intreaga ambianta a fenomenului (practic, cultural, de cercetare, proiectare etc), aceasta constituind nu numai un plus de informatii de specialitate, ci si o sursa de traire si motivatie, de integrare in realitatea respectiva.
Demonstratiile cu ajutorul sistemului radio-scoala
Sistemul radio-scoala foloseste limbajul sonor. Cele mai diverse discipline pot fi predate prin acest sistem radio-scoala, fie in direct, fie pe baza de inregistrari magnetice etc.
Emisiunile radio-scoala pot fi audiate separat sau pot fi integrate programe-lor-orarii ale unitatilor de invatamant; in ultima ipostaza ele pot fi premerse de anumite indrumari de studiu din partea profesorilor. Radio-scoala are posibilitatea de a folosi cei mai competenti profesori si cele mai moderne tehnici audio privind prezentarea fenomenelor de specialitate.
Emisiunile radio-scoala pot fi imbinate cu diferite forme de demonstratii la indemana unitatilor de invatamant (demonstratii cu ajutorul mijlocului didactic natural si de substitutie sau cu cel al experientelor didactice).
Demonstratia cu ajutorul televiziunii didactice si a satelitilor didactici
a) televiziunea didactica (scolara) si satelitii didactici pot sa realizeze atat tansmisiuni directe, cat si din cele pe baza de filme (video-casete) etc;
b) este necesar ca aceste mijloace, indeosebi televiziunea nationala, sa-si stabileasca programe-orare convenabile si rationale, care sa poata fi corelate (integrate) programelor-orare scolare (universitare) - dupa caz;
c) cunoscandu-se aceste programe-orare dinainte, in anumite limite se pot respecta conditiile mentionate Ia demonstratia cu ajutorul filmelor didactice: explicatii de specialitate inainte, pe parcursul sau la sfarsitul transmisiunilor;
d) o importanta instructiv-educativa deosebita o au transmisiile directe de televiziune si prin satelitii didactici, acestea avand posibilitatea de a face elevii si studentii sa traiasca fenomenele vizionate, ceea ce sporeste valoarea si eficienta cunoasterii, a studiului; o valoare si eficienta asemanatoare o au transmisiile de televiziune cu circuit inchis.
Radio-scoala, televiziunea scolara pe plan national sau local si satelitii didactici, desi sunt surse si mijloace deosebit de valoroase si eficiente in actiunea educationala, au si anumite limite, printre care mentionam: imposibilitatea de a oferi tinerilor posibilitatea sa aplice prin ele insele cunostintele in plan practic, pentru a-si forma si dezvolta priceperile si deprinderile profesionale si dificultatea de a fi imediat repetate, in cazul cand ar fi nevoie de sporirea accesibilitatii cunostintelor. Ele au, insa, avantajul ca pot fi efectuate la un inalt nivel stiintifico-pedagogic si metodic, datorita realizarii continutului si desfasurarii emisiunilor de cadre didactice de inalta competenta profesionala si pedagogica, demonstratiile putand fi facute cu cele mai moderne mijloace de specialitate. Desigur, unele probleme care n-au fost receptate si intelese suficient de catre tineri, precum si rezolvarea aplicarii cunostintelor pot fi rezolvate cu ajutorul celorlalte forme de demonstratii si, indeosebi, a experientelor (experimentelor) sau a lucrului efectiv cu aparatele, masinile etc. de specialitate si, dupa caz, cu simulatoarele.
Demonstratie cu ajutorul experientelor (experimentului) de laborator
Acolo unde este posibil, si indeosebi la disciplinele tehnico-aplicative, experienta (experimentul) de laborator trebuie sa ocupe un loc tot mai important in demonstratiile intuitive. Aceasta forma de demonstratie implica respectarea unor cerinte pedagogice-metodice specifice, printre care se pot mentiona:
a) organizarea de experiente (experimente) didactice la nivelul tehnologiilor moderne, atat ca aparatura, instalatii etc, cat si ca desfasurare, pentru a asigura pregatirea elevilor (studentilor) la nivelul cerintelor contemporane ale stiintei si tehnicii, productiei, cercetarii si proiectarii;
b) asigurarea cunoasterii de catre elevi (studenti) a cerintelor ecologice, de protectia si securitatea muncii, specifice domeniului de specialitate in care se pregatesc;
c) cunoasterea bazei tehnico-materiale, a montajului si obiectivelor profesionale (de specialitate) si educative ale experientei;
d) formarea capacitatilor si deprinderilor de a urmari (observa), masura (determina), inregistra, clasifica si interpreta datele, precum si de a alege si a stabili solutiile (concluziile) stiintifico-tehnice optime, formarea in acest context, a capacitatilor si deprinderilor elevilor si studentilor de a intocmi referatele experientelor efectuate, de a manifesta spiritul de observatie si de activitate independenta si creativa.
