Aşezat pe Bahlui, aproape de confluenţa acestui râu cu Jijia, Iaşi este unul din cele mai vechi oraşe ale ţării şi cel mai însemnat centru cultural, politic şi administrativ al Moldovei.
Numele oraşului apare pentru prima oară într-un document intern al lui Alexandru cel Bun, dat la începutul secolului al XV-lea. Pe atunci Iaşiul era un înfloritor târg şi loc de vamă, unde pe la jumătatea secolului al XV-lea a fost ridicată o curte domnească. În anul 1565 Alexandru Lăpuşneanu mută aici reşedinţa domnitorilor Moldovei. Iaşiul păstrează funcţia de capitală până în 1862 când, în urma unirii Principatelor Române, capitala se stabileşte la Bucureşti. Statutul de capitală a Moldovei a stimulat întreaga dezvoltare a oraşului, Iaşiul devenind nu numai principalul centru politic şi economic, dar şi un puternic centru de cultură al ţării.
Amprenta vremurilor de odinioară s-a transmis prin numeroase monumente de un deosebit interes arhitectonic: curţi domneşti, biserici şi mănăstiri împrejmuite cu ziduri grele de cetate, palate bogate şi hanuri zgomotoase, toate acestea dând Iaşilor din veacurile XVIII-XIX acea atmosferă fastuasă, surprinsă de mulţi călători străini în scrierile lor.
Lucrarea de faţă îşi propune să descopere, prin ochii călătorilor străini, imaginea capitalei moldovene din primele decenii ale secolului al XIX-lea, fiind urmărite doar aspectele de ordin urbanistic: infrastructura, reţeaua stradală, locuinţele ieşenilor, prăvăliile, locurile de agrement, curtea domnească.
Din multitudinea de călători englezi, francezi, austrieci, maghiari, ruşi etc. am ales doar pe cei ale căror relatări sunt mai bogate în informaţii. Printre aceştia se numără: contele austriac Vince Batthyany, căpitanul francez Alexandre de Moriolles, reprezentantul diplomatic în Principate, William Wilkinson, prinţul rus Anatol de Demidov, chirurgul englez Sir Robert Ker Porter, diplomatul prusian Karl Otto Ludwig von Arnim etc.
Însemnările călătorilor străini ce au vizitat oraşul Iaşi reprezintă o sursă documentară preţioasă pentru istoriografia românească. Deşi prin aceste relatări răzbate subiectivismul fiecărui autor, deşi câteodată sunt făcute remarci ce ne par răutăcioase, iar de multe ori aceşti călători fac comparaţii cu ţările şi oraşele civilizate de unde provin, nu putem contesta întru totul corectitudinea afirmaţiilor lor.
Însemnările acestor călători străini au fost editate sau reeditate în traducere românească în seria Călători străini despre Ţările Române, de interes pentru perioada studiată fiind volumele I şi II din seria nouă. Totodată Nicolae Iorga a publicat în rezumat o bună parte a acestor relatări în volumul Istoria românilor prin călători.
Seria călătorilor străini care au lăsat însemnări importante despre oraşul Iaşi, la început de secol XIX, debutează cu nobilul maghiar Batthyány Vince, conte de Nëmetujvár care călătoreşte de două ori în Ţările Române. Cea mai bogată în informaţii este relatarea celei de-a doua călătorii, cea din anul 1805. Batthyány descrie urbea moldoveană în termeni destul de aspri, vizitarea acesteia neoferindu-i "o prea mare distracţie" . Văzută de la înălţimea mănăstirilor Galata şi Cetăţuia care se înalţă pe două dealuri, panorama oraşului Iaşi se arată chiar încântătoare: "Colibe şi case pe coline şi în vale, când împrăştiate, când în şiruri sau îngrămădite, ici turnuri şi pereţi înalţi, dincolo unde gălbui şi terenuri, copaci şi lunci verzi;" . Văzut din interior, Iaşiul nu-i mai pare contelui atât de plăcut.
Uliţele se află într-o stare rea, acoperite cu scânduri şi de cele mai multe ori pline de noroi, fapt datorat braţului lateral mâlos al Bahluiului. "Nici o uliţă nu este făcută după o regulă oarecare" şi nici nu este luminată noaptea. Despre reţeaua stradală aflăm şi din relatările altor călători străini. Asfel, Alexandre de Moriolles, descrie în 1809 străzile ieşene ca fiind " aproape toate înguste, pline de mormane de dărâmături dezgustătoare prin murdăria lor" . Gunoiul nu se ridică niciodată ceea ce face ca acest oraş să fie un loc infect, plin de câini maidanezi care rătăcesc pe străzi noaptea cu miile. William Wilkinson, reprezentant diplomatic britanic în Principate în răstimpul 1814-1818, înfăţişează străzile într-o lumină ceva mai bună: " Uliţele celor două capitale şi ale tuturor oraşelor de provincie sunt podite, fără excepţie, cu grinzi groase de lemn aşezate de-a curmezişul şi legate între ele. La unele suprafaţa e geluită şi netedă... În anotimpurile ploioase sunt mereu acoperite de gros de noroi lichid..." . După 1821 starea drumurilor se îmbunătăţeşte considerabil, grinzile de lemn fiind treptat înlocuite cu pavaj din piatră, aşa cum reiese din relatările diplomatului prusian von Arnim (1836) şi a prinţului rus Anatol de Demidov (1838) .
Informaţiile privitoare la starea şi aspectul construcţiilor (case, prăvălii, lăcaşuri de cult) sunt mult mai bogate. Vince Batthyany afirmă despre casele boierilor că sunt înalte ca nişte turnuri, construite in stil oriental, în formă de cruce, cu ferestre multe, largi şi arcuite, având 10-12 camere. Datorită construcţiei lor masive, aceste case erau foarte scumpe . Deşi multe din case sunt înconjurate cu grădini, acestea "sunt cât se poate de neîngrijite. În general, aici lipseşte acel sentiment al naturii... şi acea înfrumuseţare a ei, care este o necesitate a sentimentelor estetice " .
În privinţa celorlalte locuinţe Bathyany constată că cele mai multe sunt făcute din materiale proaste, fără a urma o regulă anume în privinţa construcţiei, ceea ce face ca Iaşiul să fie un oraş al contrastelor, dominat de obiceiuri orientale. " De-a lungul uliţelor se întind dughene": cămăruţe de bărbierit, cârciumi ordinare, dughene de săpunari şi de băcani unde " totul se petrece sub ochii trecătorilor" . În Iaşi se mai află un spital în stare bună şi un număr însemnat de farmacii.
Din punctul său de vedere, Batthyany nu găseşte aici clădiri "demne de o atenţiune specială" excepţie făcând Hanul cel Mare, Mitropolia şi Sf. Gheorghe . Aceeaşi părere o împărtăşeşte şi Alexandre de Moriolles, Iaşii neavând pentru el "nimic vrednic de interes, nici ca monumente vechi, nici ca stabilimente moderne sau obiecte de curiozitate" . Singura clădire care i s-a părut frumoasă şi mare a fost cea care adăpostea băile turceşti, pe care le descrie amănunţit.
William Wilkinson a petrecut o perioadă mult mai îndelungată în Principate, mai exact patru ani, în calitate de reprezentant diplomatc al Marii Britanii, putând astfel să îşi formeze o imagine mult mai clară asupra capitalei moldovene. El consideră că Iaşiul, deşi mai mic decât Bucureşti sau Târgovişte, este un oraş "mai bine clădit, cuprinzând multe case frumoase, clădite în stilul cel mai modern al arhitecturii europene" , construite din cărămidă, având zidurile tencuite şi văruite în alb şi acoperişuri în general din şindrilă.
William Mc Michael, medic englez şi misionar ştiinţific al Universităţii din Oxford ajunge la Iaşi în ianuarie 1818. Oraşul i se pare vizitatorului un amestec de biete căsuţe şi de clădiri de cărămidă, mai ales din vremea ruşilor . Remarcă biserica Trei Ierarhi, despre ale cărei sculpturi află că fuseseră cândva aurite.
Pe vremea ciumei din 1819 Moldova a fost vizitată şi de un grec pe nume Kosmeli. Oraşul i se pare acestuia urât, plin de noroi, deşi existau şi câteva case mai bune . Parcul Copou, deşi îmbâcsit cu noroi şi praf, era locul de promenadă al doamnelor.
Cu toate că ajunge la Iaşi pe vremea când ciuma abia se potolise (1820), Sir Robert Ker Porter are o bună impresie despre acest oraş de 25000 de locuitori, pe care îl găseşte ca fiind frumos şi bine clădit, cu multe grădini şi parcuri , aşezat într-o regiune frumos vălurită, împodobită cu grădini şi vii . Frumuseţea oraşului este sporită de cele 60-70 de biserici, între care se impune biserica Trei Ierarhi, şi pe care Porter o confundă cu Mitropolia. Totodată Ker Porter socoteşte capitala moldoveană mai îmbelşugată şi mai strălucitoare decât cea munteană . Aceeaşi opinie o exprimă şi călătorul francez Pertusier, care la 1822 descria Iaşiul superior capitalei muntene, apreciind că palatul domnesc e frumos, că unele biserici şi case boiereşti sunt interesante, dar că ceea ce strică imaginea oraşului sunt urâtele colibe din preajma acestora .
În 1835 călătorul francez Raoul Perrin vede Iaşiul "anost, trist şi plicticos: nici un motiv de distracţie, de bucurie, de fericire..." . Totuşi, în acest vast oraş cu 40000 de locuitori, el remarcă mai multe case în stil european.
Un an mai târziu ajunge în Ţările Române Stanislas Bellanger, călător venit pentru a ridica o moştenire lăsată de unchiul său, consulul Parent. Iaşiul fusese parţial devastat de incendiul din 1827 şi avea o populaţie de 40000 de locuitori. Adept al statisticilor el numără 550 de felinare, 60 de biserici -mai frumoase a cele din Bucureşti- printre care se evidenţiază Trei Ierarhi, iar dintre casele particulare cunoaşte casa lui Mihail Sturza de la Socola, cu piese de apă şi grădină engleză şi castelul de la Stânca al lui Nicolae Roznoveanu. Nu uită să amintească Academia Mihăileană, biblioteca şi muzeul de ştiinţe naturale .
Diplomatul prusian Ludwig von Arnim vizitând Iaşiul în 1836, remarcă amestecul pitoresc de reşedinţe mari şi masive cu mici case de lemn. Cu toate acestea e nevoit să constate " cât de nespus de grosolane şi de urâte, în pofida faţadelor frumoase, sunt nu numai toate materialele de construcţie, dar şi lucrările dulgherilor şi tâmplarilor" .
Von Arnim constată cu nemulţumire lipsa totală a fabricilor, manufacturilor şi a atelierelor de arte şi meserii, iar în ceea ce priveşte literatura şi tipăriturile, la Iaşi nu exista "nici un singur librar care să fi realizat ceva cu adevărat important în prăvălia sa" .
După 1821, reinstaurarea domniilor pământene se va dovedi benefică Moldovei mai ales din punct de vedere cultural şi educaţional, remarcându-se în această perioadă înfiinţarea unor instituţii şi socetăţi de profil. Von Arnim ţine să amintească în acest sens înfiinţarea Academiei Mihăilene şi a Muzeului de istorie naturală.
Despre cele două instituţii aminteşte şi prinţul rus Anatol de Demidov în cartea sa. Atenţia sa mai este reţinută de casele moderne, curate, cu largi curţi, de existenţa unei librării, a unui cabinet de lectură franceză şi a trei tipografii. Nu omite din descrierea sa nici biserica Trei Ierarhi cu admirabilele tapiţerii care înfăţişează pe membrii familiei lui Vasile Lupu. Pe Strada Mare evreii şi zarafii întreţin un negoţ vioi cu stofe şi fierării .
În 1840 învăţatul francez I. A. Vaillant aprecia Iaşiul cu bisericile Podu-Vechi şi Frumoasa, drept un " imens sat cu hotarele nedefinite, cu străzile fără nume, cu mahalalele misterioase", cu gunoi şi râpi, cu case ca nişte ferme, în concluzie un contrast neîncetat al mizeriei şi luxului.
La 1845 străbate Moldova un sârb, Vuici, culegând tot felul de informaţii. Iaşiul cu 50000 de locuitori, mulţi evrei, în 8000 de case, cu 50 de biserici ortodoxe, una catolică, una luterană, una armeană şi două sinagoge, se înnoise bine după 1821, având acum clădiri în stil italian ca la Budapesta şi Viena.
În 1846 o femeie, doamna A. D. Carlowitz vine prin părţile noastre şi după întoarcere, alcătuieşte note printre care şi câteva referitoare la oraşul Iaşi. Despre capitala moldoveană ea afirmă că are biserici frumoase, dar străzi neregulate şi poduri de lemn, multe bordeie şi case mai mult de lemn.
Palatul Domnesc a constituit un punct de atracţie pentru fiecare călător, cei mai mulţi dintre aceştia ajungând chiar în audienţă la domnitor. În scrierile lor găseşti de cele mai multe ori şi un fragment în care este înfăţişată locuinţa domnului.
Contele Bathyany este primit în audienţa de domnitorul Alexandru Moruzi (1802- 1806). Cum vechea curte domnească fusese mistuită de foc în timpul lui Alexandru Mavrocordat (1784), actualul domn clădea un nou palat. Deşi împunător ca formă, Batthyany găseşte mai multe defecte noii locuinţe domneşti: acoperişul prea greu, numărul ferestrelor şi al ieşiturilor prea mare, parterul prea scund. " Din camerele de locuit ale domnitorului se poate avea privirea deodată asupra uliţelor şi asupra interiorului casei".
Alexandre de Moriolles are ocazia să vadă palatul la trei ani după finisarea construţiei. Îl apreciază ca o adevărată locuinţă de suveran, fiind o construţie elegantă şi modernă, cu o ornamentaţie măreaţă, având înaintea faţadei principale o privelişte încântătoare: Bahluiul care curgea înspre grădini, "apoi o pajişte nesfârşită se întindea romantic pierzându-se în umbra unei păduri dese..." . Distribuţia interioară a palatului era vastă, încăpătoare, parţial în stil oriental, având mobilier superb.
William Wilkinson consideră curtea domnească drept cea mai mare clădire din tot oraşul fiind înconjurată de grădini şi curţi. "Este mobilată într-un stil care este pe jumătate oriental şi pe jumătate european" , având capacitatea de a adăposti cel puţin o mie de persoane.
În 1820 Sir Ker Porter este prezentat proaspătului domnitor Mihail Grigore Şuţu şi apreciază că "orice lucru de la curtea acestuia pare mai şlefuit şi mai frumos ca la curtea rudei sale din Ţara Românească. Palatul era încăpător şi bine construit, iar apartamentele sale potrivite între ele."
După 1821 profesorul francez J. M. Lejeune, socotea că palatul domnesc din Iaşi avea o frumoasă înfăţişare în proporţii largi; înăuntru însă, cele mai mari din cele 70 de odăi erau săli de aparat sau cancelarii, iar aspectul lor era oriental.
Ludwig von Arnim află la 1836 un oraş parţial distrus de focul din 1827. Deoarece din palatul domnesc mai rămăseseră numai zidurile, domnitorul dorea să-l reclădească nu ca palat, ci ca o clădire guvernamentală. Pentru moment acesta locuia într-o casă destul de spaţioasă, care îi aparţinea prin moştenire. Deşi faţadele erau frumoase, la o privire mai atentă von Arnim observă lucrătura grosolană şi materialele urâte utilizate: "Nici interiorul palatului domnitorului nu arăta cu mult mai bine".
În 1845 sârbul Vuici nota că vechea curte domnească, odată frumoasă, fusese distrusă de un incendiu şi, după un lucru de cinci ani nu se refăcuse. Aceeaşi situaţie e constatată şi de doamna de Carlowitz: curtea cu "pecete romană" nu numai că nu se reparase, dar nu se ridicaseră nici măcar pietrele din dărâmături. Domnitorul Mihail Sturza stătea într-o casă "pe care un agent de schimb din Paris ar găsi-o nevrednică de dânsul .
Informaţiile despre locurile de promenadă ale ieşenilor sunt relativ sărace.
Vince Batthyany se plânge de lipsa plimbărilor, "o desfătare atât de nevinovată" şi menţionează ca mod de distracţie jocul de cărţi şi balurile.
Călătorul care ne-a oferit cele mai multe detalii despre locurile de promenadă ale ieşenilor a fost Ludwig von Arnim. Acesta a descris promenada de lângă parcul de la Copou. Aceasta se întindea în lungul unui deal destul de mare, cale de jumătate de oră. De aici se putea zări panorama unei văi fermecătoare în care se afla o mulţime de sate, păşuni, tufişuri şi ape. Grădina publică era un stabiliment foarte cochet unde se puteau găsi răcoritoare de tot felul şi unde se putea asculta uneori o fanfară militară. Totodată von Arnim descrie şi grădina englezească aflată în plină construcţie la acea dată . Aceasta se afla în afara oraşului şi avea un pavilion deloc pe gustul diplomatului prusian.
În ansamblu, imaginea capitalei moldovene nu se dovedeşte a fi tocmai plăcută. Cele mai aspre cuvinte la adresa acestui oraş par a fi cele ale contelui Vince Batthyany, iar cele mai pline de simpatie aparţin învăţatului englez Sir Ker Porter. Evident, comparaţia cu localităţile de unde vin aceşti călători, s-a dovedit în defavoarea oraşului Iaşi, cu reţeaua lui stradală primitivă şi neregulată, cu igiena publică precară sau cu lipsa oricărei sistematizări .
După 1821, odată cu reinstaurarea domniilor pământene se poate observa o evoluţie pozitivă a urbei moldovene, semn al unei societăţi în plină ascensiune care se îndrepta încet, dar sigur spre modernitate.
Bibliografie:
1. ٭٭٭ Călători străini despre Ţările Române, serie nouă, vol. I, (1802- 1821), Editura Academiei Române, Bucureşti 2004;
2. Feneşan, Cristina, Călătoria din 1836 în Moldova a diplomatului prusian Karl Otto Ludwig von Arnim, în " Studii şi materiale de istorie modernă", vol. XVII, Bucureşti, 2004
3. Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981;
4. Stroia, Marian, Capitalele ţărilor române în relatările călătorilor străini la sfârşitul epocii fanariote, în Oraşul românesc şi lumea rurală, volum îngrijit de Ileana Căzan şi Daniela Buşă, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, Brăila 2004;
5. www.preferatele.com
