Totul s-a sfīrşit: nu-mi rămīne decīt să mă sinucid. Sīnt ferm convins că orice aş face de aici īnainte nu rezolv nimic. Aşa că, neavīnd īncotro, mă văd silit să-mi plec steagul īn faţa morţii. Sinuciderea se dovedeşte a fi un imperativ peste īnţele¬gerea şi voinţa mea, un imperativ aş zice organic ― īmpotriva căruia orice rezistenţă pare lipsită de sens, ridicolă chiar. Nu exagerez deloc; īn mine e viu numai un singur gīnd: acela de a muri. Īn faţa lui, celelalte gīnduri au amuţit, paralizate de īn¬fricoşata lui atotputernicie. Niciodată n-a fost īn mintea mea atīta rīnduială cuminte, pentru că nu mi s-a īntīmplat să făptu-iesc ceva cu acordul atīt de unanim al gīndurilor. Mereu m-am izbit de īmpotriviri dīrze sau īn cel mai bun caz de īndoieli, re¬ticenţe sau ezitări...
Ce s-a īntīmplat? Piaza rea, care m-a păscut din leagăn, sădind īn mine buruiana trufiei, a fost germenul nenorocirilor de mai tārziu? Sau eu īnsumi mi-am creat orbeşte, de-a lungul ani¬lor, situaţiile nefaste care m-au īmbrīncit īn coasta morţii?
Nu ştiu, nu-mi dau seama... Ceea ce ştiu e că mīna desti¬nului a aruncat cu o savantă preciziune, un laţ, care mi s-a strīns concentric īn jurul gītului, şi samt cum mă sugrumă. Dar de-acum īncolo, ce-mi pasă? Navighez pe apele resemnării şi ştiu foarte bine īncotro mă duce corabia neagră.
Doamne, ce frică-mi era odinioară de lumea umbrelor! Mă zguduiau spaime teribile, nu era chip să văd un mort fără să mi se zbīrlească părul. Acum această īmpărăţie subpămīnteană mi-a devenit dragă. (\"Dragă\" e o exagerare, mai degrabă \"suporta¬bilă\".)
Şi aşa-zisa unanimitate a gīndurilor de care vorbeam mai sus e tot o exagerare, īnsă prea mică, aproape neglijabilă.
Pentru că mereu īnregistrez opoziţii lăuntrice, mereu . ascult glasuri care mă cheamă īnapoi la viaţă. Dar sīnt atīt de şovă¬ielnice şi firave că nici n-ar trebui să le pomenesc. Aşa am auzit-o pe mama (obsesia ei īncă persistă), pe soţia mea, Cecilia, şi pe alţi emisari ai fiinţei mele aflate īn primejdie. Tuturor leram deschis poarta auzului, dar am rămas surd cīnd era vorba de īndemnuri, poveţi ori mustrări. Ţărmul lumii pe care l-am părăsit e mult prea departe şi chiar dacă m-ar ademeni calea īntoarsă tot degeaba-i: nu mai am putere să vreau.
Adineauri mi-a făcut o vizită imaginară fostul meu profesor de la facultate, Ion Tīrnoveanu, decedat anul trecut. Era titularul catedrei pe care o ocup eu astăzi. I-am oferit un scaun să şadă ― acelaşi scaun pe care mă poftea să mă aşez ori de cīte ori veneam la el. Mă preţuia acest venerabil savant cu faimă europeană, doc¬tor honoris causa al cītorva universităţi apusene, şi această pre¬ţuire mi-a crescut aripi şi mi-a īnlesnit biruinţa. Cum i-aş fi īm¬brăţişat umbra pe care o simţeam prezentă īn cancelarie şi īn să¬lile de cursuri ca şi cīnd s-ar fi aflat īncă īn funcţiune.
Am stat mult de vorbă. Cea dintīi frază care a precedat dis¬cuţia a fost: \"Tudor Petrican, ştii cīt te preţuiesc; dumneata eşti cel mai inteligent student din toate seriile pe care le-am avut īn ultimii treizeci de ani.\" (Odinioară īmi mai spusese asta de două sau de trei ori.) M-a descusut ce-i cu mine? Mă frămīntă probleme atīt de grave şi de nerezolvat īncīt trebuie să (recurg la un act deznădăjduit? Dar ― conchidea ― e o nebunie să mă sinucid īn primăvara vieţii? (Avea expresii de-astea, uzate). Se sinucide cineva ajuns īn vīrful piramidei sociale după oe a găsit cheia care descuie uşa tuturor demnităţilor şi onorurilor? Nu, niciodată! Ce face īn schimb? Luptă! Luptă! Luptă! Din clipa cīnd nu onai ţine la viaţă are toate şansele să devină erou. Numai că eroismul de acest gen s-a stins astăzi din lipsă de idealuri.
A mai spus că, īntorcīnd spatele vieţii şi bunurilor ei cīnd aş fi putut să mă bucur din plin de ele, īnseamnă că atentez odios īmpotriva propriei mele persoane.
Banalităţi, locuri comune, vorbe de clacă! Unde era elocinţa care mă entuziasmase cīndva? Frazele maestrului sunau calp de astădată, le lipseau căldura şi forţa.
Ce rost ar fi avut să-i īnşir tot ce s-a īntīmplat, că am răpus viaţa unei femei, că această femeie era unica mea iubită şi că modul inedit cum am ucis-o m-a scăpat de rigorile legii penale, dar conştiinţa ― tribunalul meu suprem ― nu putea trece cu vederea acest lucru şi m-a condamnat la pedeapsa capitală...
Nu, nu-i adevărat! Mint! M-am lăsat ademenit de o idee justiţiară. Nici vorbă n-ar fi de autopedepsire şi de aşa-zisele im¬perative ale conştiinţei dacă n-aş iubi pe această femeie. Acum o iubesc mai mult, necuprins mai mult decīt atunci cīnd trăia. Şi fiindcă m-a chemat, sīnt gata să mă duc la ea. Ştiu, i-e frică şi n-o las singură. Amīndoi īnfruntăm mai bine veşnicia!
...Am pomenit mai sus de un fost profesor (căruia i-am pus īn gură vorbele mele), de o femeie necunoscută care a fost iubita mea, de o crimă bizară care nu intră īn prevederile codului penal şi de iminenţa sinuciderii mele.
Cine pricepe ceva din toate astea?
Citeşte mai īntīi, cititorule, istoria acestei iubiri şi după aceea īţi vei da seama de tot ce s-a īntīmplat şi dacă cineva, īn locul meu, ar fi procedat altfel. O aştern īn aceste pagini fierbinţi, scrise la mare temperatură. Să nu crezi că-mi trag spuza pe turtă ca să mă arăt īn ochii domniei tale altfel de cum sīnt, pentru a-ţi capta simpatia. Nu. Voi povesti faptele cu o sinceritate nudă, dezolantă, exact cum s-au petrecut īn realitate. Ştiu că nimeni n-are să mă īntālnească vreodată ca să arunce cu pietre īn mine. Nu mă preo¬cupă emoţia estetică, nici morala, nici mesajul generos. Nu fac li¬teratură, ci aştern īn aceste file o mare pasiune care altfel ar fi rămas necunoscută, pentru bunul motiv că pasiunile fug de lumină ― lumina le omoară.
...Şi acum să iau povestea de la īnceput.
Pīnă cīnd am intrat īn cursul superior de liceu, viaţa mi s-a scurs liniştită, fără zguduiri, ca o apă molcomă de şes.. Nici o īn-tīmplare deosebită n-a intervenit ca să-i modifice cursul. Aş zice că tot ceea ce am trăit eu, īn linii mari, au trăit şi ceilalţi colegi ai mei. Aşadar, o Viaţă anonimă, ca aceea a regnului vegetal sau animal. Abia mai tīrziu am īnceput să mă diferenţiez de ceilalţi, să merg pe propria-mi matcă, īn sfīrşit, să posed elemente pen¬tru o biografie.
Firea mea avea o mulţime de ciudăţenii, pe care uneori le ascundeam cu grijă. Eram ceea ce se cheamă īn mod curent, un elev bun. Profesorii mă apreciau, nu numai prin operaţia rece a notării īn catalog, ci arătīndu-mi īncredere, chiar afecţiune. La drept vorbind acestea le atrăgeam nu atīt prin sīrguinţă la īnvă¬ţătură, cīt mai ales prin anumite artificii de conduită pe care mi le sugera inteligenţa.
Am fost īnsă elev bun, aş zice, numai īn zona strict şcolară. Īndată ce ieşeam pe poarta liceului, deveneam altul, intram īntr-o nouă piele. Şi atunci nimeni nu m-ar fi recunoscut. Pentru că īn aceste două aspecte contradictorii nu exista nici un punct de con¬tact. Nu vreau să spun că la şcoală jucam doar rolul unui elev bun cu prefăcătoria unui actor precoce şi abia īn afară de şcoală izbucnea adevărata mea fire. Nu... Şi īntr-o parte, şi īntr-alta eram firesc, sincer cu mine īnsumi. Ceea ce făceam acasă nu-mi stīrnea nici o umbră de remuşcare, după cum nici strălucirea la īnvăţătură nu mă umfla de auto-admiraţie. Īntotdeauna am fost egal cu mine, īntre conştiinţă şi faptele mele a existat un deplin acord.
La şcoală, aveam īndatoriri precise: trebuia să īnvăţ lec¬ţiile, să fiu ascultător, sīrguincios, disciplinat. Şi īndeplineam co¬rect toate aceste comandamente. Acasă nu mi se părea că fac rău dacă mă īncurcam la un joc de cărţi, uneori noaptea, dacă tră¬geam un chef la toartă sau dacă īntreţineam legături de dragoste cu fete. (Pe atunci, de obicei mai īn vīrstă decīt mine.) Principalul era să trec clasa. Şi o treceam. De altfel pentru asta fusesem trimis la īnvăţătură. Cui ce-i păsa de conduita mea extra-şcolară?
Prin clasa a VII-a mă īncurcasem cu o văduvioară de 35 de ani, care ţinea un restaurant, cel mai bun din oraş. Se prăpădea după mine, mai precis după tinereţea mea. Nu cred că o iubeam, era prea mare diferenţa de vīrstă, dar ea īntruchipa īn ochii mei femeia. A avut mult de īndurat din pricina pasiunii ei nefericite pentru un adolescent atīt de crud şi de capricios. Suferinţelor ei morale li se adăugau şi serioase pagube materiale. Nu numai că luam masa īntr-o cameră a restaurantului special rezervată, dar aduceam cu mine o şleahtă de prieteni flămīnzi şi īnsetaţi, care se īnfruptau pe seama iubitei mele. Cīnd, uneori, īmi făcea impu¬tări din cauza vieţii destrăbălate, mă supăram foc. Cīteva zile nu mai călcam cu piciorul pe la restaurant. Tot ea venea īnvinsă ca să mă īmpace.
...Şi după orgii prelungite pīnă-n zori, sau după nopţi isto¬vitoare de dragoste, a doua zi dimineaţa, luam frumuşel ghiozda¬nul din cui şi plecam la şcoală, ca să mă aşez cuminte īn bancă, līngă colegii mei candizi şi nevinovaţi, care dormiseră īn patul lor curat de-acasă.
Conştiinţa aoestei stări de lucruri īmi conferea o ciudată su¬perioritate asupra lor. Īi priveam de sus, ca pe nişte copii, care habar n-aveau ce īnseamnă o noapte de dragoste sau o emoţie ucigătoare la jocurile de noroc.
Īn vremea aceea am cunoscut-o pe Dolly, fata unei moşie-rese văduve. Era mutilată de suferinţă: un ofiţer chipeş de roşiori, după doi ani de dragoste şi jurăminte veşnice, o dezvirginase pă¬răsind-o apoi ca. să se īnsoare cu alta. Īn braţele mele uită repede decepţia suferită şi se īntremă pentru altele viitoare.
Am avut legături cu sora gazdei, divorţată de bărbatu-său, cu o vecină, nevasta unui avocat, care mă aducea īn casă, punīn-du-mă să-i meditez copilul, elev īntr-a doua de liceu. Nu mai po¬menesc că o droaie de şcolăriţe īmi făceau ochi dulci., Nu prea trăgeam foloase de pe urma acestor atenţii, pentru că, la drept vorbind, nu-mi plăcea să mă īncurc cu fete de şcoală, ştiind că-mi voi pierde vremea degeaba.
M-am legat numai de una, Ninon, elevă īntr-a VIl-a, fru¬moasă şi zglobie, de care era īndrăgostit tot liceul. Poate tocmai acest lucru m-a īmpins să-i fac curte, fiindcă ― altminteri, nu mă simţeam atras de ea. Am vrut să mi-o fac amantă, dar văzīnd că nu izbutesc, am lăsat-o īn plata Domnului. Din pricina asta fata a īncercat să se otrăvească. După cīteva săptămnii de suferinţă īn spital, a scăpat cu viaţă.
Un amănunt nelipsit de importanţă: viaţa mea ordonată şi cuminte de şcolar ţinea toată ziua; cum se lăsa noaptea īncepea cealaltă viaţă, hoinară şi aventuroasă. Această delimitare avea īn ea ceva organic. Niciodată n-aş fi putut să chefuiesc ziua sau să īnvăţ noaptea. Mai mult: prietenii mei nocturni nu-i recrutam dintre colegii de şcoală, ci dintre studenţi sau funcţionari. Aveam atunci nevoie de alţi oameni, din altă categorie socială, deoarece tot ceea ce atingea mediul şcolar constituia pentru mine ceva in-hibitoriu, un \"tabu\" care-mi paraliza orice iniţiativă.
Mi-aduc aminte că odată īmi trebuia urgent o sumă de bani. Nu m-am putut repezi la negustoreasa mea, să-i cer un īmprumut, pentru că era ziuă. Am aşteptat să se īnnopteze, dar atunci nu mai aveam nevoie de bani. Altădată, plecasem la o īntīlnire şi, ca să nu īntīrzii, rămăsesem cu uniforma de licean pe mine. Sim¬ţeam că mă sufoc, mă frămīntam fără să găsesc astīmpăr, īncīt fata nedumerită de purtarea mea m-a īntrebat:
― Ce-a cu tine? Ai ucis pe cineva?
― Nu, i-am răspuns prompt, ridicīndu-mă īn picioare, auto¬mat ca la şcoală.
Am rugat-o să mă aştepte o jumătate de oră, īn care timp am trecut pe acasă să-mi iau hainele civile. După aceea, m-am regăsit.
Viaţa dublă pe care o duceam mi se părea cīt se poate de naturală, aşa că nu făceam nimic s-o schimb. Īntre noapte şi zi poate să fie un contrast. Dar acest contrast nu tulbură cītuşi de puţin coexistenţa lor.
La fel se īntīmpla şi cu mine.
Nu putea fi vorba de o dedublare a eului, ca īn cazul procu¬rorului Hallers, pentru că īmi dădeam seama de tot ceea ce se petrecea cu mine. E adevărat, şi alţi colegi de-ai mei erau dezor¬donaţi, cu apucături rele, dar aceştia nu se bucurau nici la şcoală de o reputaţie mai bună: dintre ei se recrutau repetenţii clasei. Deosebirea dintre noi era una singură: eu fuzionam atīt īnsuşi¬rile bune, cīt şi pornirile rele, izbutind să stabilesc un echilibru, care constituia axa firii mele.
Pe atunci era greu să-mi dau seama de geneza apucăturilor mele ciudate. Azi ştiu că un orgoliu mai puternic decīt orice pa¬siune mi-a dirijat latent īntreaga mea viaţă sufletească. Ameţeam iubitele cu jurăminte, le copleşeam cu atenţii şi măguliri şi, după ce-mi cedau, le părăseam brutal, necruţător, definitiv.
De ce? Cine mă īmpingea la fapte atīt de crude, pe care uneori le reprobam eu īnsumi? Ce rost tainic, irezistibil, declanşa aceste izbucniri ale firii mele? Ei bine, voiam să simt beţia rară a vanităţii măgulite, cīnd ele, prinse, se agăţau de gītul meu, im-plorīndu-mă, tīnguindu-se să nu le părăsesc. Atunci se declanşa urgia: le umileam, călcīndu-le orice mīndrie īn picioare şi decre¬tam că hotărīrea mea e nestrămutată. Plecau rănite, mutilate şi nu ştiu cum se făcea, dar mă iubeau parcă mai mult după aceea.
La şcoală, nu īnvăţam din datorie sau convingere, ci tot din vanitate. Voiam să ajung īntīiul din clasă, să fiu remarcat, să deţin locul prim. Şi izbuteam, oricīte osteneli m-ar fi costat. Dacă zmulgeam o laudă cīt de neīnsemnată din partea unui profesor, parcă apucam pe Dumnezeu de un picior.
Odată, dascălul de filozofie a exclamat īn faţa īntregii clase:
― Bravo, Petrican, eşti unul dintre cei mai inteligenţi elevi pe care i-am avut!
Am roşit de plăcere şi de īngīmfare. Părea că nu mai am loc īn piele, că am devenit prea mare pentru clasa noastră. A fost una din cele mai de seamă sărbători ale fiinţei mele.
Dup,ă o vreme, nici aceste succese efemere nu reuşeau să-mi astīmpere nepotolita sete de măgulire. Voiam excitante din ce īn ce mai puternice pentru mīndria mea bolnavă. Şi atunci ram ajuns la... umilirea profesorilor.
Cum aş putea să uit ora aceea; de pomină, din clasa a VIII-a? Profesorul nostru de istorie, un bătrīn mărunţel, care purta o barbă larg revărsată pe piept (unora le impunea aşa de mult barbă aceea!), ne vorbea despre domnia lui Constantin Brīncoveanu. Cīnd ajunse la executarea voievodului īn īnchisoarea celor şapte turnuri din Stambul, m-am ridicat īn picioare:
― Domnule profesor, nu īnţeleg de ce n-a vrut Brīncoveanu să scape cu viaţă cumpărānd pe marele vizir?
Bătrīnul dascăl găsi cu cale să-mi explice:
― Turcii ţineau cu orice preţ ca voievodul să treacă īn le¬gea lor.
― Inexact, domnule profesor, am replicat semeţ, pe ton sigur. Voiau averile lui Brīncoveanu!
El mă privi perplex, pe sub ochelari. Clasa īncremenise, cu suflarea tăiată, şi privirile tuturor se agăţară de mine cu spaimă, ca īntr-un ajun de catastrofă. Atunci am continuat, senin, fără tremur īn glas, īnfruntīnd pe toată lumea:
― Eu ştiu că Bostangi-Paşa a propus voievodului să-i redea libertatea īn schimbul a 500 de pungi cu galbeni, dar Brīncoveanu a respins tīrgul.
― De unde cunoşti acest amănunt? M-a īntrebat profeso¬rul, uitīndu-se lung la mine.
― Am citit īn Xenopol, domnule profesor.
Mi-a părut bine că-mi pusese această īntrebare... Colegii aveau prilejul să afle că eu nu mă mărgineam doar la... manualul de şcoală, ca ei, ci apro¬fundam materia citind cărţi de specialitate.
Profesorul nu m-a contrazis. Dacă ar fi făcut-o, i-aş fi do¬vedit numaidecīt. Luasem cartea cu mine, pentru că lovitura era premeditată. Citisem dinainte epoca lui Brīncoveanu, pe larg dezvoltată īn Istoria Romānilor de Xenopol şi pīndeam momentul să-mi arăt... erudiţia. Sărmanul dascăl s-a văzut silit să adauge:
― Trebuie să ştii, Petrican, că aici eu nu predau cursuri universitare.
Era o punere la punct care īl salva. Cu toate astea, trium¬ful meu rămase īn picioare, neştirbit.
Īn recreaţie, am surīs superior colegilor care s-au strīns cerc īn juru-mi ca să mă felicite pentru \"ştiinţa mea\". Vorbind de pro¬fesorul nostru, le-am declarat cu toată obrăznicia:
― Habar n-are de istorie!
Astfel de scene se repetaseră şi cu alţi profesori, aleşi dintre aceia pe care īi simţeam că nu stăpīnesc destul de bine materia specialităţii lor.
Altădată, tot din cauza acelei bolnăvicioase nevoi de măgu¬lire, am īnscenat... o salvare de la īnec, īn īnţelegere chiar cu victima.
Īntīmplarea s-a petrecut īn parcul oraşului, unde era un lac destul de adīnc. Ştiam să īnot bine (copilărisem pe malul Oltului), victima tot aşa. Fapta mea eroică stīrni senzaţie īn oraş. Am fost dat la ziar, cu poză, iar directorul liceului īmi aduse elogii pen¬tru curajul şi abnegaţia mea īn faţa tuturor elevilor liceului adunaţi īn careu īn curtea şcolii.
Multă vreme am rămas poreclit \"Salvatorul\". Şi mărturisesc că nu-mi displăcea.
Īntr-o bună zi, văduva īnchise restaurantul. Se ruinase. A-tunci am părăsit-o fără nici o strīngere de inimă, aşa cum scapi de un obiect nefolositor.
E drept, aveam uneori conştiinţa ticăloşiei mele, dar con¬statarea era rece, raţională, fără priză la inimă. Nu se producea nici o schimbare īn bine. Cum s-ar fi produs dacă după un sfert de oră uitam de orice remuşcare? Spuneam adesea, dialogīnd cu mine:
Dacă mi-ar păsa de suferinţa pe care o las īn urmă şi aş căta s-o alin, nu m-aş abate mereu din cale? Prefer să merg īna¬inte! Drumul īnvingătorului e īnainte! Chiar dacă ar călca pe cadavre.
II
După terminarea liceului m-am īnscris la Facultatea de drept din Bucureşti. Tatei i-ar fi plăcut să urmez medicina veterinară, pentru că aveam pe moşie o īntinsă crescătorie de vite. Ne tră¬geam dintr-o familie veche boierească, avīnd rădăcini īn trecut. Un străbunic fusese īn divanul lui Bibescu-Vodă, tata-mare lup¬tase aprig pentru unire şi era intim cu Domnitorul Cuza, dar o ceartă pentru o femeie şi mai ales orgoliul său care nu cunoştea margini (credea că se trage, după mamă, din bazilei) l-a īndepăr¬tat de la demnităţile care i se cuveneau. (Probabil că de la el mi se trage mīndria mea tiranică.)
Īn cei trei ani care trecură pīnă să-mi iau licenţa, nu mi s-a īntīmplat nimic deosebit. Am continuat, fireşte, acelaşi mod de viaţă, făcīnd noi cuceriri şi obţinīnd succese şcolare. Era īnsă ceva care nu-mi venea deloc la īndemīnă. Īn mediul universitar nu mă mai simţeam obiectul de admiraţie al colegilor, erau prea mulţi şi mereu alţii, īncīt n-ajungeam niciodată să-i cunosc. Din cauza asta, mă sufocam ca īntr-o apă pe care nu poţi s-o cuprinzi cu braţele... Şi apoi libertatea fără restrīngeri mă scotea din fire. Fusesem croit să īnfrunt primejdia, să calc porunca, să īnfrīng dis¬ciplina. Or, aici aproape totul īmi era īngăduit. Īncercam impre¬sia celui scăpat din īnchisoare, căruia i se pune la dispoziţie din¬tr-o dată deşertul Saharei, ca să se bucure de nemărginită libertate. De aceea simţeam că mă īmprăştii, că mă dizolv īn marele ano¬nimat, fără vreo posibilitate de regăsire.
Locuiam īn strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, īntr-o clădire veche, cu o puzderie de chiriaşi, de toate profesiile. Cele trei etaje erau īnchiriate la diverse familii, iar īn cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere īnşirate de o parte şi de alta a unui culoar, locuiam noi.
Noi eram mai mulţi studenţi, care stăteau cīte doi şi chiar trei īn cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăş. Cele două odăi din fund erau ocupate de domnişoara Dorina şi fratele ei, Virgilică, fost actor de operetă la Grigoriu, care dormea īn bu¬cătărie. Domnişoara se īndeletnicea cu croitoria şi lucra toată ziua pentru cliente, iar actorul gătea la bucătărie fredonīnd arii din Pericola ori Vīnzătorul de păsări. Ca să cīştige un gologan īn plus, dădeau masa la cīţiva dintre colegii mei, servind pe fiecare īn camera lui īn lipsă de sufragerie.
Odăile mansardei erau īnchiriate, afară de una singură, aflată līngă camera mea.
Cel mai simpatic dintre colegi era Păunescu, poreclit Charlot, fiindcă semăna puţin cu actorul de cinema Chaplin. Deşi īnscris la Drept de vreo cinci ani, abia izbutise să treacă două examene. Īn schimb, avea o īndemīnare neobişnuită, unică aproape, de a măslui cărţile de joc. Datorită acestei \"īnsuşiri\", avea bani de chel¬tuială, căci găsea zilnic naivi pe care să-i jupoaie.
Ne miram că nu dă de vreun bucluc. Se pare că era prea si¬gur de el, sau, poate, prudent. Īn afară de cărţi īi plăcea şi băutura. O noapte cīştiga la joc, ca să aibă cu ce să petreacă noaptea urmă¬toare...
Mai aveam un bun prieten, pe Iliuţă, şi el tot la Drept, scurt şi īndesat ca un burduf şi enorm de gras. Ori de cīte ori suia scă¬rile pīnă la al IV-lea, īnjura pe proprietar de toţi sfinţii (şi asta se īntīmpla aproape zilnic) că nu instalează un ascensor. Cīnta din frunză şi de multe ori seara ne strīngeam la el īn odaie ori ne ur¬cam sus pe acoperişul casei, ca să-l ascultăm pīnă tīrziu, după mie¬zul nopţii. Talentul acesta īl făcuse vestit īn toată universitatea. Nu exista student să nu fi auzit de Iliuţă şi nu se putea concepe chef fără ca el să nu ia parte.
Īn prima cameră, pe stīnga, locuia Pīrvu, căruia īi spuneam \"doctorul\" pentru că urma Medicina, iar alături de el, Gleber, un băiat īnalt şi vīnjos, ca un uriaş, dar blīnd şi cumpătat. La el gă¬seai oricīnd zahăr, cafea, ceai şi, īn fine, orice ţi-ar fi trecut prin gīnd. El ne īmprumuta oricīnd aveam nevoie de bani de buzunar (şi ne dădea chiar ultimul gologan) şi tot el ne dregea broaştele de la uşi cīnd se stricau, ne repara lumina, aparatele de radio şi ţevile de apă.
Pe foştii mei colegi de liceu īi evitam. Nu prea găseam ce să le spun. Adevărul (şi care nu-mi convenea) era că ei se aştep¬tau să le povestesc lucruri extraordinare despre mine şi aceasta mă punea, cum e de īnţeles, īn īncurcătură.
Īntr-o zi, ducīndu-mă la Fundaţie să ascult o conferinţă, am dat peste Ninon, şcolăriţa care īncercase să se otrăvească din pri¬cina mea. Era schimbată mult, se īngrăşase, sprinteneala şi zburdălnicia de odinioară īi pieriseră ca să facă loc unei rigidităţi de femeie matură, ordonată, care se potrivea cu firea ei ca nuca-n perete.
Am īntīlnit-o şi pe Dolly, ţipător de elegantă şi excentrică. Avea acum un cimitir de iubiţi. Găsise pe cineva care-i oferea un trai princiar. E drept, se făcuse tare frumoasă şi, pe deasupra, nu era nici proastă. Īntr-o seară, am invitat-o la mine acasă unde organizasem o petrecere şi rezultatul a fost că toţi colegii, afară de Charlot, pe care īl lăsa rece orice femeie, se īndrăgostiră de ea. Mă simţeam puţin măgulit fiindcă toţi mă invidiau că pusesem mīna pe o femeie atīt de fermecătoare.
Chiar Riţa, servitoarea care ne făcea curăţenie şi ne spăla rufele, mi-a spus īn treacăt:
― Aferim, domnule Petrican, aşa fetiţă mai rar!
Cunoştinţele printre fete le făceam, de obicei, la balurile stu¬denţeşti, unde mă duceam cu doctorul, care, ca şi mine, era un bun dansator. Odată, la balul mediciniştilor, am ochit o studentă, o poloneză blondă, cu un căpşor de păpuşă şi un trup subţire ca trestia. I-am făcut o curte īndrăcită şi o dată cu mine īncă trei sau patru colegi. Aveam impresia că mă preferă şi am dansat toată seara aproape numai cu ea. Din cauza asta, multe din prietenele mele mi-au arătat o răceală semnificativă. O colegă de la Drept, care venise īnsoţită de două prietene, m-a mustrat pe faţă:
― Cu noi de ce nu dansezi? Ori ne dispreţuieşti, urīciosule?
Am dansat cu una din ele; cīnd a venit rīndul celei de-a doua, s-a ivit poloneza care ne-a stricat planul.
Colega de la Drept, Aurora, nu s-a dat bătută. M-a prins mai tīrziu şi m-a certat din nou:
― De ce o neglijezi pe prietena mea?
Era vorba de o brunetă īnaltă, subţire, īmbrăcată īntr-o ro¬chie de mătase neagră. Ceea ce atrăgea īn primul rīnd atenţia erau ochii ei mari şi luminoşi, atīt de luminoşi cum nu mai văzusem alţii şi nici n-aveam să mai văd. Păreau neverosimil de străluci¬tori, ca doi mici luceferi aşezaţi sub bolta frunţii.
Īn clipa aceea orchestra īncepu un vals. M-am dus īntins la ea şi, īnclinīndu-mă ceremonios, am poftit-o la dans.
― A, L\'invitation ą la valse, a şoptit ea roşind brusc ca şi cum ar fi spus ceva neīngăduit. (Se gīndise desigur la compoziţia lui Weber pe care o cīnta orchestra.)
Nu i-am răspuns nimic, pentru că a trecut pe līngă noi polo¬neza, dansīnd cu un coleg de care, instinctiv, mă temeam. S-a făcut nevăzută pierzīndu-se īn vălmăşagul perechilor, iar eu am rămas cu stăpīna luceferilor pe care am īnvīrtit-o īn zbor īnari¬pat, făcīnd de cīteva ori īnconjurul sălii.
― Sīnt ameţită, mi-a spus ea şi s-a desprins fluidă din bra¬ţele mele.
După ce am condus-o corect la loc m-am amestecat īn mulţime, căutīnd poloneza care mă atrăgea ca un magnet. Ea văzīnd că sīnt liber īşi părăsi brusc partenerul şi alergă īn bra¬ţele mele.
― Cu cine-dansate? m-a īntrebat, iscodită pesemne de o uşoară gelozie.
― O colegă... de la Litere. Nici nu ştiu cum o cheamă, i-am răspuns afectīnd nepăsarea.
Īntr-adevăr, nu minţeam. Ar fi putut oare să-mi treacă prin minte, īn clipa aceea, ce rol hotărītor avea să joace fata aceea īn viaţa mea?
Poloneza n-a mai stăruit cu īntrebările (probabil se temea de brunetă) şi ne-am avīntat din nou īn vīrtejul dansului. O strīn-geam cu putere la piept şi ea sesizīndu-mă, Se lipea tot mai mult de mine, strivindu-şi sīnii mici. Mi-a şoptit, īntr-o romānească fer¬mecător de stīlcită, īnchizīnd ochii, ca-n extaz:
― Chit vrei se ameţeşti la mine īn noapte asta!
― Şi eu, Wally! la fel!
Fără altă explicaţie (nutream se vede aceeaşi dorinţă), ne-am strecurat la garderobă, iar de acolo, īn stradă. După o oră de hoi¬năreală pe străzile pustii, am nimerit īntr-un local de noapte pe¬riferic, unde am īncins o petrecere, īn doi, pīnă dimineaţa...
III
Unele īntīmplări mărunte din viaţa noastră, īn loc să ni se şteargă din minte īndată după săvīrşirea lor, printr-un inexplica¬bil joc al funcţiei perceptive, ne rămīn fixate īn memorie, uneori cu o lumină şi o limpezime atīt de neaşteptate īn ceea ce priveşte detaliile, īncīt depăşesc adesea evenimentele capitale care ne anga¬jează soarta.
De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu-mi aduc aminte decīt de cīteva lucruri de-a dreptul groteşti: o scăriţă cu trei trepte pe care urcam anevoie, cum priveam odată ploaia ghemuit la fereastră şi altădată cum trăgeam cu o sfoară, prin faţa casei, o cutie īn care erau cīteva beţe. Cineva, un vecin, m-a īntrebat ce am īn căruţă.
― Molţi, i-am spus.
― Morţi! Şi unde-i duci, băieţaş?
― La ţimitil...
Cred că īmplinisem pe atunci patru ani şi eram la Craiova, prin 1913, īn timpul epidemiei de holeră (după campania din Bul¬garia).
De ce tocmai aceste mărunte īntīmplări mi-au rămas tipărite īn memorie şi ieşeau mereu la iveală din mormanul celorlalte?
Mă urcasem poate şi mai-nainte pe scară, privisem şi altădată răpăitul ploii şi cărasem de nenumărate ori morţii la cimitir (pen¬tru că asta vedeam toată ziua, locuinţa noastră se afla la doi paşi de \"Eternitatea\"). Mi se īntīmplaseră desigur evenimente mai vred¬nice de ţinut minte, aşa cum i se īntīmplă oricărui copil. Poate fu¬sesem bolnav, poate mă fripsesem cu focul, poate mă muşcase vreun cīine, lucruri de bunăseamă mai importante, dar de care, ciudat, nu-mi aduc aminte deloc.
Tot aşa īmi amintesc perfect ce mi s-a īntīmplat īn ziua aceea de februarie. Mă īntorceam de la universitate. Īn dreptul Ateneu¬lui mă opri o bătrīnă mică şi uscată, care-mi ceru de pomană. Īmi plăcea să dau de milă, căci asta īmi măgulea amorul propriu. Am scos doi lei şi i-am īntins cerşetoarei. Ţin minte şi banii mă¬runţi pe care-i aveam īn portofel: 18 lei, dintre care opt monede de cīte doi lei şi două de cīte un leu. Primul gīnd a fost să dau bătrīnei un leu, pe care īl şi găsisem, dar numaidecīt m-am răz-gīndit, hotărīnd să dublez pomana. Am căutat celălalt leu care se ascunsese printre celelalte monede şi lucrul acesta m-a enervat puţin.
Apoi am luat-o pe strada Ateneului şi de-acolo, pe Corăbiei, īn jos. Acum cīnd scriu, revăd tot drumul parcurs ca şi cum aş fi spectatorul propriului meu film. Mi se īnşiruiesc casele de pe atunci (una, colţ cu Franklin, era īn construcţie) şi mai mult decīt atīt, īmi amintesc chiar figurile trecătorilor pe care i-am īntīlnit. (O fată cu un geamantan pe care abia-l tīra ― o clipă m-am gīn-dit s-o ajut, dar am renunţat descoperind că era urītă; ― o fe¬meie elegantă care a oprit o maşină ― i-am adresat īn sinea mea: ia-mă cu tine, frumoaso! ― un ţăran īnsoţit de un tīnăr fercheş, care mergea puţin īnainte ― e tată-său, īmi spuneam, şi se ruşi¬nează de el.)
Şi aşa, pīnă cīnd am ajuns acasă, īn strada Amzei. Dispoziţia mea de receptivitate se dovedea uluitoare īn acea zi: Riţa, servi¬toarea noastră, tocmai ieşea din pivniţa ei, unde locuia, ducīnd īn braţe un coş plin cu rufe.
― Ştii, domnule Tudor, că s-a-nchiriat camera de lingă dum¬neata?
― Cine a luat-o?
― O fată, boboc!
― Singură?
― Ba nu, e cu maică-sa. Apoi, depărtīndu-se, Riţa a glumit, ameninţīndu-mă cu degetul: cred şi eu că ai fi vrut să fie singură, hoţomane!
Auzi colo: hoţomane! Expresia servitoarei īmi displăcu din cauza aerului ei de familiaritate. Am vrut să-i fac mustrări, dar m-am răzgīndit. Ce să-mi pun mintea cu o toantă?
M-am urcat la mansardă şi pīnă acolo, prins de alte gīnduri, am avut destul timp să uit noutatea pe care mi-o dăduse Riţa. Īn fundul culoarului, din bucătăria Dorinei, se auzeau strigăte dispe¬rate:
― Şcoala, şcoa-la, vaco! Că te dau cu capul de toţi pereţii! Piftie te fac!
Virgilică, actorul, făcea obişnuita lecţie cu Gheorghiţa, fata servitoarei.
Uşa camerei proaspăt īnchiriate era deschisă larg, la perete. O femeie freca scīndurile de zor, iar īn prag o fată īnaltă şi zveltă, care stătea cu spatele, supraveghea lucrul.
Cīnd am trecut pe acolo nici n-a īntors capul.
Trebuie să fie noua noastră chiriaşă, mi-am spus cu indi¬ferenţă. Intrīnd īn camera mea, am zvārlit servieta pe masă, apoi am ieşit īn coridor fără nici o treabă. Īntīi am vrut să văd dacă se-ntoarsese doctorul de la facultate, dar am revenit īnainte de a bate la uşa lui. Era cīt p-aci să intru la Charlot. Şi de astă dată am renunţat... (Se īntindea prea mult de vorbă şi n-aveam chef de discuţii.) Făcīnd calea īntoarsă, iată-mă ajuns din nou īn dreptul camerei vecine.
De rīndul acesta fata mă cuprinse cu priviri cercetătoare ca şi cīnd mi-ar fi făcut preţul. Am simţit licărul luceferilor ei şi mi-am spus: iată cei mai frumoşi ochi din lume. Nu mă minţeam, aşa am simţit īn clipa aceea. Am salutat-o. A răspuns īnclinīnd uşor capul şi mi s-a părut că a tresărit puţin.
Gestul ei mă puse īn īncurcătură. E drept, īncă nu mă lămu¬risem ce aveam de gīnd: să mă prezint, să-i fac cunoştinţă sau numai s-ro văd cum arată la faţă? Pīnă să iau o hotărāre, s-au scurs cīteva clipe penibile de ezitare.
Dīndu-mi seama că īncep să devin ridicol, am intrat īn odaia mea. M-am trīntit pe pat şi nu ştiu de ce mă simţeam dintr-o dată tare abătut. Īmi părea rău că apărusem fetei aceleia aşa de stīngaci chiar de la prima vedere? Nu ştiu. Poate că da.
...Dar ea de ce o fi tresărit aşa, dīnd cu ochii de mine? Chiar īncercase să-şi ascundă gestul trădător. Ce fel? o impresionasem atīt de puternic, sau...? Ce-o fi gīndind despre mine? La dracu, aş fi putut să-i fac cunoştinţă. Hm! nu era urītă! Avea nişte ochi de te băga īn răcori... Şi păr cu reflexe ca smoala... Unde mai vă¬zusem asemenea ochi? Chiar trupul... M-da, era mlădie, bine con¬struită. Sīnt sigur că am mai zărit cīndva perechea asta de ochi. Cred că din cauza acestor ochi īmi pierdusem cumpătul īn faţa ei, eu care ― orice s-ar spune ― aveam destulă experienţă īn materie de femei.
Īn definitiv, de ce-mi făceam sīnge rău din cauza unei fetiţe care nu mă interesa nici cīt negrul sub unghie?
Am rămas multă vreme lungit, īntr-o toropeală plăcută, fără să mă gīndesc la ceva. Īntr-un tīrziu, am auzit paşi apropiindu-se. Īi cunoşteam: erau ai lui Charlot.
― Mergi la masă?
― Nu mi-i foame! Vin mai tīrziu!
Charlot a plecat. După el a trecut Gleber să mă cheme la de¬jun, iar după Gleber ― doctorul.
IV
Două săptămīni s-au desprins din calendar plecīnd īn trecut. Aproape că uitasem de vecina mea, ca şi cum n-ar fi trăit alături de mine, la doi paşi. Fără să vreau mi-au ajuns la urechi cīteva amănunte despre ea. care au făcut cu iuţeală īnconjurul mansar¬dei noastre.
Pe fata brunetă o chema Mihaela, iar tovarăşa ei de cameră era sora, nicidecum maică-sa, cum spusese netoata de Riţa, la īnceput. Părea să aibă 40-45 de ani (īn realitate mergea pe 30) şi, fiind oficiantă la Poşta Centrală, pleca toată ziua de acasă. Cealaltă, Mihaela, era studentă, īnsă nimeni nu ştia la care facultate.
Amīndouă surorile duceau o viaţă modestă, retrasă, nu cău¬tau să intre īn vorbă cu nimeni, nici să lege amiciţii. Seara cinau īn cameră, īncălzind mīncarea la maşina de spirt, pe care o puneau pe culoar. Odată, domnişoara Dorina, trecīnd pe acolo, făcu o gălă¬gie nemaipomenită:
― Cine a īmpuţit culoarul cu spirt! Brrr! Nu poţi să-ţi tragi sufletul de miros. Asta-i nesimţire curată!
De atunci surorile Deleanu (acesta era numele lor de familie) au mai īntrebuinţară maşina de spirt. Izolarea lor voită trezi, cum era de aşteptat, o reacţiune vie printre locatari.
― Se ţin mīndre parcă ar fi contese, perora Charlot, care era un misogin convins.
Porecla prinse, şi de aici īnainte nimeni nu le spunea decīt \"contesele\". De pildă, doctorul anunţa, maliţios:
― Contesele cinează īn sufrageria cea mare.
Cīnd pica găzarul, Charlot chema pe Riţa:
― Anunţă-l pe găzar ― doamnelor \"contese\".
Alteori tot Charlot venea să ne informeze:
― Fraţilor, contesele au īncurcat rău administraţia. Cine le-a pus să concedieze pe administratorul general al domeniilor? Văd pe uşă 28 de liniuţe trase cu tibişirul, ceea ce īnsemnează că au consumat, pe datorie, trei deca de gaz.
Iliuţă adăugă īndată, cu ironie:
― Mi se pare că nu prea stau bine cu acţiunile petrolifere.
Şi aşa răutăţile curgeau cu nemiluita.
Raporturile mele cu surorile Deleanu erau reci şi corecte. O salutam pe domnişoara Mihaela de cīte ori o īntīlneam şi atīta tot.
Īntr-o dimineaţă, pe cīnd plecam la facultate, am īntīlnit-o ca de obicei şi am salutat-o. Ea surise ca unui vechi prieten şi mă īntrebă familiar:
―- Ce mai faci, domnule Petrican?
I-am răspuns ceva de circumstanţă (nu-mi aduc aminte ce) şi am trecut mai departe. De altfel, nici ea nu voise să īntrebe mai mult.
Nu-mi amintesc ce zi era, nici data (mi se pare era prin mar¬tie). Īnsă această īntrebare īnsoţită de zīmbet a marcat īnceputul tragediei mele. Dacă nu mi-ar fi adresat cuvintele acelea īn care am descifrat cīt de cīt o provocare, poate că viaţa mea ar fi curs altfel ― apucīnd alt drum, şi n-aş fi ajuns să-mi īnchei atīt de repede socotelile pămīnteşti.
Nu o remarcasem, nu descoperisem la ea nimic care să mă atragă, afară de ochi. Altfel; m-ar fi tulburat chiar din prima zi. Or, trecuseră cīteva săptămīni īn şir fără ca persoana ei să mă preocupe cīt de puţin, şi ar fi trecut luni şi ani dacă...
...Cine a pus-o să-mi surīdă? Ce demon, ce fatalitate? Cine a īndemnat-o să-mi adreseze acea stupidă şi banală īntrebare?
Din clipa aceea s-a născut īn mintea mea gīndul că... nu-i sīnt indiferent, că aş putea să-mi īncerc norocul, că ar fi o amantă agreabilă. Ba mergeam pīnă acolo, īncīt socoteam că mi-ar trebui o femeie īn imediata mea apropiere, de care să dispun oricīnd.
Mărturisesc, cīnd mi-a venit acest gīnd, nu numai că-mi era total indiferentă, dar nici nu mă simţeam prea măgulit că mă re¬marcase, cum se simt bărbaţii īn asemenea īmprejurări.
Aşadar, iniţial gīndul de a o. cuceri pe Mihaela n-avea nici o corespondenţă cu simţirea mea, ci pornea de-a dreptul dintr-un calcul cerebral.
Zilele următoare, hotărīrea mea era coaptă, şi prinse aripi. Cine mai putea s-o īmpiedice de a zbura la fapte? Mi-am ascuţit deci armele cu care trebuia să īncep lupta, am făcut toate pregă¬tirile īncet, pe īndelete. Tocmai īmi comandasem un costum de haine şi m-am grăbit să-l scot. Mi-am cumpărat cămăşi, cravate, o pălărie \"Borsalino\", īn fine, de toate. Evident, n-ajunge să fii doar bine īmbrăcat, dar ajută cīnd eşti, e o armă cu care pleci la luptă.
De aci īnainte ori de cīte ori īntīlneam pe Mihaela o salutam, zīmbindu-i cu īnţeles. Ea răspundea rece şi trecea mai departe. Instinctul ei sigur pricepea provocarea surīsului şi căuta s-o apere opunīndu-mi un scut de răceală şi indiferenţă, care-mi paraliza orice tentativă de apropiere.
Odată, am cumpărat īntr-adins două bilete de teatru. Mă gīndeam să-i ofer unul (sub pretext că erau studenţeşti) ca să am prilejul unei convorbiri mai lungi cu dīnsa. Am pierdut aproape toată dimineaţa pīndind-o să iasă din cameră.
Īn fine, a ieşit. După un minut eram pe urmele ei. Am ajuns-o din urmă tocmai jos, pe cīnd traversa strada.
― Domnişoară Deleanu, dă-mi voie să-ţi ofer un bilet stu¬denţesc pentru astă-seară la teatru.
S-a uitat la mirie cu ochi mari, miraţi.
― Regret, dar nu pot primi.
― De ce? Doar n-ai nici o obligaţie.
― Nu ies niciodată singură noaptea.
― Dacă-i vorba de asta. s-a rezolvat: te conduc eu.
― Nu-i mai bine să oferi biletul unui coleg? m-a īntrebat insinuant, privindu-mă ţintă, īn ochi.
― Nu, pentru că prefer farmecul persoanei d-tale, i-am re¬plicat cu īndrăzneala mea obişnuită.
― Eu cīnd mă duc la teatru o fac numai pentru piesă.
Nu-mi displăcu riposta, Dar nu eram omul care să dezarmeze de la cea dinţii săgeată fontă. Am reluat:
― Īnţeleg, ţi-e frică de gura lumii. La teatru s-ar putea să īntīlnim pe cineva cunoscut.
M-a privit aşa de nedumerită, de parcă-i vorbeam o limbă pe care n-o cunoştea.
― Īn acest caz ne īntīlnim altundeva. De pildă la Şosea!
S-a īnseninat dintr-o dată. I-am surprins chiar un zīmbet sfios īn colţul gurii. Mi-a spus pe un ton voios, degajat:
― M-da, la Şosea e mai convenabil. Mi-ar plăcea īnsă un loc retras.
― O, cunosc atītea... Sīnt tufişuri cu bănci īntr-adins ascunse. Sau mai bine īntr-o cīrciumioară, vorba cīntecului...
― Drept să-ţi spun aş prefera decorul de iarnă. Grozav īmi place gerul. Dar, ştii, un ger să crape pietrele.
― Hm, ai gusturi bizare. Ce zici, domnişoară Deleanu, pe cīnd te aştept?
― La 6 ianuarie...
― De-ce tocmai atunci?
― Fiindcă e Bobotează, cīnd se lasă gerurile mele preferate.
Adică peste vreo zece luni. Deşi răspunsul mă īngheţase el īnsuşi, nu m-am dat bătut. Īn orice īmprejurare ţineam să am ul¬timul cuvīnt.
― Boboteaza īmi displace. Alege mai bine un sfīnt.
― Ei bine, Sfīntul Aşteaptă!
I-am īntors spatele şi am plecat opărit, punīnd semnul excla¬mării pe ultimul ei cuvīnt. Asta nu mi se īntīmplase: o fetiţă să-şi bată joc de mine şi īncă īn halul acesta! Conversaţia noastră īi dăduse prilejul de a-şi goli tolba de săgeţi īn pieptul meu.
Eram silit să recunosc că avea o inteligenţă destul de vie şi ascuţită. Mă apucă o ciudă īnverşunată īmpotriva ei, īmpotriva mea şi pīnă la urmă īmpotriva tuturor.
― Trebuie s-o īngenunchez cu orice preţ pe trufaşa asta! Orice s-ar īntāmpla!
Amorul meu propriu rănit īmi cerea o satisfacţie cīt mai ne-īntīrziată. Īntr-o īmprejurare ca asta, firea mă īmpingea să pun totul pe o singură carte, să-mi joc chiar viaţa pentru o izbīndă care nu avea poate nici un preţ, chiar īn proprii mei ochi. Dar orgoliul meu de īnvingător nu ţinea de raţiune. Mai mult: īmi dădeam lucid seama că iubirile de pīnă acum nu fuseseră atīt ale mele, cīt ale Zor. Pentru că, īn definitiv, ce greutăţi am avut de īnvins, ce obstacole de īnlăturat? Nici una. Nici unul... Īn ce con¬sta meritul meu personal? Un chip frumos? (Simplă īntīmplare!) Educaţie, maniere alese? (Părinţii, şcoala, mediul.) Spirit? (Hm! să zicem un pic.) Adevărul era că nu cucerisem nici o fată. Ele mă cuceriseră pe mine. Nu intram niciodată īn vorbă īnainte de a ob¬serva din parte-le un zīmbet, o privire, un gest (oferte, chiar anga¬jamente). Totul se petrecea fără luptă, īncīt victoria mea avea o tristeţe cu care mă īmpăcăm. Unde erau cetăţile dispuse să se apere chiar după ce īncetau de a mai rezista?
Numai iniţiativa părăsirii o avusesem eu. Dar asta era atīt de puţin. Īmi plăcuse să mă consider un cuceritor ale cărui cetăţi au capitulat de bunăvoie ori au făcut totul să se predea? Hai-da-de! Īn asemenea condiţiuni preferam īnfrīngerea. Şi pentru un bărbat o īnfrīngere ca asta nu-i decīt un succes mai puţin.
Iată de ce Mihaela īncepuse prin dīrzenia ei să mă intere¬seze. Pe ea o voi cuceri prin luptă şi nu voi depune armele īnainte de a capitula. Ca să ajung la inima ei, n-o să umblu pe căi ocolite, lăturalnice, ci pe drumul mare, zburīnd pe cai īnaripaţi. Nu mă vrea? O vreau eu şi va fi a mea cu voia ori fără voia ei. Aşa scrīş-neam cu pumnii strīnşi, răscolit de ea, gīndindu-mă la vestita re¬plică a voievodului moldovean.
Īmi trebuia răbdare şi perseverenţă. Nu se poate să nu īnvingă cineva cu aceste arme. Perseverenţa picăturii de apă roade stānca şi o prăbuşeşte de pe culme. Or, oare femeie are dīrzenia grani¬tului ori a marmurei, afară de... Venus din Millo?
Frămīntat de aceste gīnduri, purtam īn minte imaginea ei, mereu trează. La facultate, pe stradă, la restaurant, la cinema, ea era īn centrul preocupărilor mele. Īi simţeam prezenţa, īntreţi¬neam imaginar conversaţii aprinse, nesfīrşite. Īn ea predomina ca trăsătură fundamentală ― contrazicerea. Şi totuşi o biruiam īn īnchipuire, frīngīndu-i voinţa, o sărutam. Īn această lume devenise o jucărie docilă īn mīinile mele.
Īntr-o zi, pāndind cīnd pleca de acasă, m-am luat după ea, ca şi rīndul trecut. Īnainte de a o ajunge, s-a īntors brusc din drum şi m-a apostrofat:
― Te rog nu mă urmări. E urīt ceea ce faci. Nu sīnt ceea ce crezi.
― Dar de unde ştii ceea ce cred?
― Purtarea dumitale mi-o spune.
Mi-a īntors spatele şi a intrat la īntāmplare īntr-un magazin. Am rămas buimăcit īn stradă. Cīţiva trecători, martori involuntari, au surīs văzīnd scena.
Totuşi respingerea ei brutală nu mi-a făcut deloc sīnge rău. Aş zice că m-a bucurat īntr-un fel.
― Cu cīt lupta e mai grea, gāndeam, cu atīta izbīnda va fi mai mare.
Şi īndārjirea mea spori, alimentată de forţa obstacolelor īntāl¬nite īn cale.
Fusesem, prin urmare, umilit īn două rānduri de fata aceasta semeaţă şi māndră, care nu cunoştea supunerea. Era plămădită din aluatul īnvingătorilor, īi plăcea să poruncească, să fie ascul¬tată fără cārtire, să nu-i iasă nimeni din voie.
Cine era? De unde venea? Ce voia? Īncotro o mīnau paşii? Pe care drum?
Numai semne de īntrebare. Nu ştiam nimic din viaţa ei şi iată, mă apucasem s-o ancorez de existenţa mea. Semeţia ei era o abilitate īn vederea unui scop? Sau o simplă asprime a unei fete inocente, care se apăra cu prea multă vigoare de o primejdie prea mică. Īn orice caz această intransigenţă excesivă mă punea atīta pe gīnduri, dar īmi trezise ambiţii nemăsurate.
Am prins de veste că era prietenă cu fata proprietarului. (Familia acestuia locuia īntr-un mic palat alături de hardughia noas¬tră cu mansarda despre care se vorbea că va fi dărīmată pentru a i se asigura perspectiva.) Uneori cobora īn curtea strimtă şi, intrīnd la Cecilia (aşa o chema pe fiica proprietarului Chintescu), stătea acolo ore īntregi. Altădată ieşeau amīndouă īn oraş cu automobi¬lul şi nu se īntorceau decīt seara tīrziu.
Nu mă dumiream: cum s-a īnfiripat aşa deodată strīnsa prie¬tenie dintre ele? Dar asta e altă socoteală.
Īn sfīrşit, īntīmplarea făcu s-o īntīlnesc īntr-o după-amiază pe cīnd urcam scările locuinţei. Ea tocmai cobora. Scara era īngustă, trebuia să mă rezem de balustradă ca să-i fac loc să treacă. Cīnd am ajuns unul īn dreptul celuilalt, am prins-o īn braţe şi i-am astu¬pat gura cu o sărutare sălbatică, plină de ură. (Bineīnţeles n-am simţit nici o plăcere.)
Uluită de gestul meu brutal, de spaimă, de ruşine, Mihaela īngălbeni şi cīnd i-am dat drumul, căzu pe trepte, inertă ca o cīrpă.
Se scurseră cīteva clipe penibile pīnă să iau o hotărīre. S-o las acolo leşinată şi s-o zbughesc ca să scap de urmări, s-au s-o ajut īnfruntīnd orice risc? Fără să mă fi decis pentru una din aceste ipoteze m-am pomenit īnşfăcīnd-o īn braţe şi urcīnd scările cu ea.
Sus pe coridor, am strigat din răsputeri:
― Domnişoară Dorino! Domnişoară Dorino!
Croitoreasa a ieşit speriată din odaia ei, īntrebīnd:
― Ce este? Ce s-a īntāmplat?
― Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Am găsit-o pe scară īn nesimţire.
― Vai, biata fată, s-o lovit rău?
― Nu ştiu. E leşinată. Adu, te rog, puţin eter dacă ai.
― Eu n-am, dar poate să aibă Gleber.
Īntr-adevăr, Gleber avea şi eter. Pīnă să-l aducă, am pătruns īn camera ei şi am aşezat-o pe Mihaela īn pat cu toate precauţiunile. Tocmai atunci a venit şi Dorina cu eterul. (Avea suflet bun bătrīna croitoreasă.)
― Biata fată, ce-o fi păţit sărăcuţa! Fir-ar a dracului de scară, aia e pacoste, nu scară. Toţi o să ne spargem capetele cu dărăpănătura asta, sparge-şi-ar capul proprietarul!
Am lăsat-o să bombăne īn continuare şi m-am strecurat afară. M-am dus glonţ la Riţa.
― Aleargă sus! Domnişoarei Deleanu i-a venit rău. Stai līngă ea pīnă ce şi-o veni īn fire! Să nu te mişti de acolo, īnţelegi?
Riţa s-a dus īntr-un suflet, dar n-au trecut nici zece minute şi a venit īnapoi.
― N-are nimic! Mai mult s-a speriat, decīt...
Toată ziua am fost neliniştit. Are să dea Mihaela pe faţă cele petrecute sau nu?
Există unele fapte pe care dacă le dai īn vileag suferă de pe urma lor mai degrabă victima decīt agresorul. Se vede că Mihaela īşi dăduse la timp seama de asta, ca să facă prostia de a mă denunţa că o sărutasem pe scări, fără voia ei.
Şi totuşi mai era ceva īn dezavantajul ei. Tăcīnd, devenea, vrīnd, nevrīnd, complicea mea. Amīndoi aveam cunoştinţă de o faptă neīngăduită şi tăceam, ascunzīnd-o. Această complicitate ne apropia mai mult decīt ar fi făcut-o lucrurile pe faţă. Deţineam un secret şi īmpreună trebuia să-l păzim cu grijă.
Īn definitiv, ce e dragostea decīt o taină pe care o ascund īndrăgostiţii şi o poartă īn umbră, de frica luminii? īndată ce taina se dă pe faţă, dragostea vestejeşte, īşi pierde frăgezimea, vraja, devine ceva obişnuit, de toate zilele.
Vestea leşinului Mihaelei se răspīndi ca fulgerul īn toată mansarda, dezlănţuind o avalanşă de ironii:
― Contesa leşinată! tragedie īn opt acte, striga patetic Charlot.
― Era bine cu ea īn braţe? mă īntreba insinuant doctorul.
― Să punem o inscripţie pe scară: aici a căzut contesa din cauza... unui pas greşit! sugera Iliuţă.
...Ce-i drept pe mansardiştii noştri cam greu să-i īntreacă cineva īn răutăţi.
Seara, cīnd am umblat la cutia cu scrisori (fiecare locatar avea cīte una), am găsit un bileţel cu cīteva cuvinte. Fapta dumitale e incalificabilă.
Nici o semnătură! Nimic! Dar ce nevoie?
― Aha, a apucat pe drumul cel bun: īmi scrie. Foarte bine! Se cade să-i răspundem.
Nu scrisesem īncă nici o scrisoare de dragoste. Nu pentru că nu m-aş fi priceput, dar nu se ivise nevoia. Iubitele mele din trecut nu-mi ceruseră aşa ceva. Īmi cădeau īn braţe şi fără poe¬zia scrisorilor.
Mihaela īnsă nu era plămădită din acelaşi aluat.
I-am răspuns aşternīnd opt pagini, cu litere de jar, motivīnd gestul meu ca o fatalitate de care īn orice caz nu poţi fi răspun¬zător.
\"La urma urmei cine e vinovat că mi-ai ieşit īn cale şi mi-ai tulburat sufletul de nu mă mai regăsesc? O putere neīnţeleasă, pe care nu o vedem, dar o simţim cum pluteşte deasupra capete¬lor, ne reglementează viaţa dincolo de voinţa noastră conştientă. Această forţă a firii porunceşte ca tu să fii a mea şi eu al tău, pentru a nu se tulbura cerul iubirii. Antenele mele mai lungi au īnregistrat porunca īnaintea ta. Cīnd şi tu vei primi-o, nimeni şi nimic nu ne va mai despărţi...\"
Fraze definitive, īncīt ai zice că universul nu există decīt īn funcţie de mine. Adevărul e că i-am scris Mihaelei nu ceea ce simţeam, ci exact ceea ce nu simţeam. Dar o voce interioară īmi sugera că am pus bine problema şi această constatare mă copleşea de bucurie.
Am aruncat scrisoarea īn cutie, cu plicul nelipit. Era şi asta o tactică. Prevedeam, chiar aveam certitudinea, că Mihaela mi-o va īnapoia. Dacă i-o trimiteam īnsă deschisă, nu se putea să n-o citească. Or, ăsta era lucrul de căpetenie.
Am pīndit aproape două ceasuri pīnă ce īn sfīrşit am auzit-o deschizānd uşa şi depărtīndu-se pe coridor.
― Să nu plece cumva īn oraş, m-a fulgerat teama.
Īnsă după două minute am auzit-o făcīnd calea īntoarsă. Aha ― de minune! Mihaela se afla acum īn camera ei şi fără īndoială citea scrisoarea.
M-am furişat repede afară ca să cercetez cutia de scrisori. Plicul nu mai era acolo. Da, ridicase răvaşul. Am revenit īn cameră şi am aşteptat. O jumătate de ceas? Un ceas? Două? Chi lo sa? Oricum, aveam impresia că timpul īşi suspendase zborul ca īn poezia lui Lamartine.
― Ce o fi făcīnd dincolo? Īmi răspunde, iubita? S-o fi apucat să-mi scrie? Vă implor, muzelor, inspiraţia-o cīt mai bine!
Eram numai urechi. Din toată făptura mea īncordată, funcţio¬na parcă numai auzul. Trudeam să prind orice zgomot, cīt de mic, de alături, din camera ei. Dar nu era chip, Riţa făcea curat īn odaia lui Charlot şi auzeam cum scutura cearşafurile.
Īn sfīrşit, uşa de alături se deschise, paşii ei se depărtară pe coridor, īn mers mărunt, uşor, sigur. Am aşteptat īncă un sfert, īncă o jumătate de oră. Se va īntoarce? Nu, nu s-a mai īntors. Probabil plecase īn oraş sau coborīse la Cici.
Fuga la cutia de scrisori. Ceva īnăuntru! O scrisoare! Mi-a răspuns! Mihaela mi-a răspuns! Draga de ea!
Dar... trăsnet! Era chiar scrisoarea mea. Mi-o trimisese īndă¬răt. M-a durut această respingere, de ce-aş minţi? Am simţit un junghi ascuţit īn coşul pieptului, care s-a transformat pe urmă īntr-o ciudă amestecată cu necaz. Şi doar prevăzusem eventuali¬tatea... Era tot aşa, cu plicul nelipit. Poate adăugase undeva pe marginea hīrtiei vreo frază? Nimic. Īn tot cazul o citise. De asta sīnt sigur, aşa cum trăiesc. Parcă descifram amprentele degetelor ei, desluşindu-se pe albul hīrtiei, ca filigrana.
Am plecat īn oraş cu sufletul pustiu. Aşa cum te simţi după o īnfrīngere sau o speranţă năruită. Am luat-o īn neştire, pe Calea Victoriei īn jos, privind absent la vitrine, apoi, fără nici o deli¬berare, am intrat īntr-un debit să cumpăr ţigări. N-am cumpărat nici o ţigară, īn schimb am cerut un plic şi hīrtie. După aceea am luat-o spre Cişmigiu şi acolo, pe o bancă, i-am aşternut Mihaelei o nouă scrisoare:
\"Tu eşti, Mihaela, aceea pe care o caut fără s-o găsesc? Aceea pe care o aştepţi şi nu vine? Aceea căreia īi scriu şi nu-mi răs¬punde? Mi se pare că te văd īn toate femeile şi nu te aflu īn nici una. Te simt cīnd prezentă, cīnd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mină, f&
