1. Plasarea jurisprudentei în cadrul izvoarelor de drept
2. Notiunea de jurisprudenta
3. Evolutia jurisprudentei
3.1 Jurisprudenta sacrala
3.2 Jurisprudenta laica în epoca veche
3.3 Jurisprudenta în epoca clasica
3.4 Jurisprudenta în epoca postclasica
4. Legea citatiilor
5. Disparitia jurisprudentei ca izvor de drept si însemnatatea
sa în contextul actual
6. Bibliografie
Izvorul de drept în sens formal consta în totalitatea
procedeelor utilizate în scopul transformarii normelor
sociale în norme juridice.
În societatea romana izvoarele dreptului în sens
formal s-au modificat sub influenta nemijlocita a factorilor
economici, social si politici. În acest sens ele au aparut,
au evoluat si au disparut într-o anumita ordine în
functie de complexitatea realitatilor sociale aflate într-o
permanenta dinamica.
În epoca veche imediat dupa formarea statului, principalul
izvor de drept a fost obiceiul, corespunzator cerintelor economiei
din acea vreme: naturala si închisa.
Legea a fost expresia dreptului roman începând cu
secolul al V-lea pâna la sfârsitul republicii, obiceiul
trecând pe plan secund.
Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictele
magistratilor
Jurisprudenta este stiinta dreptului creata de catre jurisconsulti
– iuris prudentes, iuris consulti, prin interpretarea
dispozitiilor normative cuprinse în legi.
Jurisconsultii erau oameni de stiinta în masura sa interpreteze
normele de drept pe baza carora se judecau diferite cazuri concrete,
dar nu aveau un statut de juristi în sensul tehnic al
cuvântului. Totusi, activitatea acestora avea un rol important
în procesul de aplicare si de creare a dreptului.
Pâna spre sfârsitul epocii vechi a deptului roman,
activitatea jurisconsultilor consta doar în indicarea
normelor ce urmau a fi aplicate în practica, a formulelor
solemne proprii fiecarui proces si a cuvintelor solemne care
trebuiau pronuntate de catre parti pentru a se ajunge la rezultatul
dorit.
În epoca clasica, locul central din cadrul ideologiei
în constituia dreptul. Acest lucru a dat un profil aparte
culturii spirituale a romanilor. Aceasta situatie este rezultatul
confuziei existente între jus, honestum si fas. Ca exemplu
în acest sens, vom lua definitia dreptului data de jurisconsultul
Ulpian: iuris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non
laedere, suum cuique tribuere. („principiile de drept
sunt: a trai în mod onest, a nu vatama pe nimeni si a
da fiecaruia ce i se cuvine”). A trai în mod onest
si a nu vatama pe nimeni sunt principii ce pot fi încadrate
in sfera moralei sau chiar a religiei (honestum si fas), dar
nu a dreptului. A da fiecaruia ce i se cuvine este un principiu
de drept.
Importanta rolului jurisprudentei în raport cu alte sfere
ale gândirii, apare si ca un reflex în conditiile
dezvoltarii societatii si aparitiei de noi situatii si realitati.
Noile situatii nu puteau fi solutionate pe baza unor texte adoptate
cu secole în urma si ca urmare jurisconsultii au gasit
în textele vechilor legi mijloacele care printr-o fina
interpretare sa poata fi utilizate în scopul solutionarii
cazurilor noi.
Adeseori, rezultatul interpretarii jurisconsultilor se îndeparta
vadit de sensul originar al legilor, uneori era chiar opus.
Ducând pâna la ultimele consecinte resursele oferite
de tehnica juridica, jurisconsultii au creat un drept nou, corespunzator
noii fizionomii a societatii romane, sub aparenta ca interpreteaza
vechile reglementari.
3.1 Jurisprudenta sacrala
Jurisprudenta sacrala sau religioasa îsi are începuturile
în perioada prestatala si este caracterizata printr-o
legatura strânsa între drept si practicile religioase
traditionale. Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut
zilele faste (în care se judecau procese) si formulele
solemne pe care partile aflate în litigiu erau obligate
sa le pronunte.
Ori de câte ori cetatenii vroiau sa se judece, ei se adresau
preotilor pentru a afla ce formule solemne trebuiau sa pronunte,
întrucât fiecare tip de proces avea formulele proprii.
Consultatiile juridice cât si cele religioase erau date
în mod individual si dupa cum numim astazi – confidential
tinând seama de caracterul secret al acestora –
tocmai pentru a se pastra influenta asupra populatiei si monopolul
în stiinta dreptului.
Din cauza caracterului religios al jurisprudentei si implicit
al spiritului conservator si partinitor al ponitifilor nu s-au
înregistrat progrese notabile. Tot pontifii erau cei care
faceau si interpretarea normelor religioase pentru a pastra
confuzia dintre drept si religie.
Acest stadiu incipient al jurisprudentei s-a conturat în
vremea prestatala si a luat sfârsit în anul 301
î.e.n odata cu „divulgarea” dreptului procesual.
3.2 Jurisprudenta laica în epoca veche
Dupa cum am amintit mai sus, începutul perioadei de
laicizare a jurisprudentei a luat nastere odata cu „divulgarea”
formulelor solemne si a zilelor faste prin afsare în forum
de catre Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus.
Caracteristic acestei perioade este cresterea preocuparii studiului
problemelor legate de aplicarea dreptului si aparitia profesiei
de jurisconsult exercitata atât de catre nobilimea patriciana
cât si de nobilimea plebeiana. Aceasta profesie a devenit
un mijloc pentru a dobândi profituri morale si materiale.
Juristul roman nu se mai limita la interpretarea dispozitiilor
din Legea celor XII Table, ci desfasura o activitate creatoare
adaptând dispozitiile la cerintele schimbatoare ale vietii.
De asemenea el acorda pe lânga consultatiile juridice
si sfaturi. Din acest motiv locuinta jurisconsultului era considera
oracolul întregii cetati (domus iuris consulti totius
oraculum civitatis - Cicero).
În ciuda progreselor realizate, jurisprudenta veche avea
un caracter empiric, de speta: jurisconsultii nu se ocupau de
extragerea unor principii generale sau de elaborarea unor lucrari
sistematice. Solutiile de speta gasite erau difuzate prin scrieri
sau prin prelegeri oferite celor care doreau sa asculte.
Complexitatea activitatii jurisconsultului este evidentiata
de multitudinea de directii catre care era îndreptata.
Unele activitati erau denumite prin termeni ca:
§ Respondere: constituia activitatea de a da diverse consultatii
cu precadere cele cu caracter juridic. Acestea se dadeau în
forum, la domiciliul cetatenilor sau în scoli de drept.
§ Cavere: desemneaza explicatiile date cetatenilor în
legatura cu forma actelor juridice.
§ Agere: se refera la îndrumarile date judecatorilor
cu privire la modul cum trebuie condus un proces. Profesiunea
de judecator nu exista, iar din acest motiv judecata era condusa
de o persoana particulara. În termeni moderni am putea
spune ca agere reprezinta asistenta juridica data judecatorului
de catre jurisconsult în judecata proceselor.
§ Scribere: este o activitate care s-a adaugat mai târziu
celorlaltor activitati întreprinse de jurisconsult si
consta în redactarea actelor juridice si scrierea tratatelor
de drept.
Dintre jurisconsultii epocii vechi îi amintim pe Paetus
Catus ce a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table,
intitulat Tri
3.3 Jurisprudenta în epoca clasica
În epoca clasica, jurisprudenta a atins culmea stralucirii
sale. Pornind de la anumite spete, jurisconsultii au extras
elementele comune si printr-o puternica sinteza au elaborat
reguli si principii juridice.
Deoarece regula de drept era recunoscuta ca atare numai daca
oferea solutii pentru toate cazurile imaginabile dintr-un anumit
domeniu, jurisconsultii clasici combinau diferite cazuri creând
spete din cele mai complicate.
Permanenta raportare a principiilor juridice la realizarea sociala
a prilejuit cristalizarea lor în functie de cerintele
practicii. Crearea unor constructii juridice simetrice, abstracte
si subiectivizate, efectuarea unor ample sinteze, formularea
de reguli si principii generale, sistematizarea pe baza lor
a întregii materii cercetate, constituie o opera dinamica
si reflecta preocuparea jurisconsultilor de a oferi solutii
adecvate celor mai diverse cazuri.
La începutul epocii clasice s-au format doua scoli de
drept cu sensul de curente ale gândirii juridice, preocupate
de solutionarea problemelor controversate:
§ Scoala sabiniana a fost fondata de catre Caius Ateius
Capito si si-a luat numele dupa succesorul acestuia, Massurius
Sabinus. Avea o orientare conservatoare, traditionalista. De
o mare importanta sunt operele lui Massurius Sabinus si Caius
Cassius Longinus (dovada prestigiului de care s-a bucurat cel
din urma este chiar denumirea scolii sub numele de scoala casiana
)
§ Scoala proculiana a fost fondata de catre Marcus Antistius
Labeo si si-a luat numele dupa Proculus, un celebru reprezentant
al ei. Avea o orientare progresista, cu preocupari pentru introducerea
unor inovatii, pentru generalizare si sistematizare.
Orientarile fiecarei scoli aveau doar un caracter de tendinta
si nu se întemeiau pe conceptii fundamentale deosebite.
În anumite controverse fiecare dintre scoli se situa pe
pozitii contrare cu propriul caracter.
Deoarece scolile nu aveau o organizare administrativa, iar statulul
era dat numai de unitatea de metoda si idei, pe la jumatatea
secolului al II-lea e.n au disparut din viata juridica romana.
Fiindca operele jurisconsultilor romani clasici sunt numeroase,
vom prezenta doar câteva categorii de opere pentru a întelege
complexitatea si vastitatea jurisprudentei clasice:
§ Qustiones (disputationes) erau culegeri de cazuri practice,
prezentate în scoala.
§ Epistulae erau expuneri juridice sub forma de scrisori.
§ Instutiones (definitiones, regulae) erau lucrari elementare
de drept civil si pretorian.
§ Sentintae (opiniones) erau lucrari cu caracter elementar,
dar cu continut practic.
§ Digesta era o lucrare fasta ce cuprindea dreptul civil
si dreptul pretorian.
§ Notaele erau observatii critice asupra operelor jurisconsultilor
clasici.
3.4 Jurisprudenta în epoca postclasica
Jurisprudenta în epoca postclasica este în decadere
datorita desfiintarii sistemului sclavagist si concentrarii
tuturor puterilor statului în mâinile unei singure
persoane, împaratul. Aceasta este si cauza pentru care
unicul izvor de drept ramâne vointa imperiala. Activitatea
jurisconsultilor se rezuma la compilatii sau la alcatuirea unor
extrase din lucrarile jurisconsultilor clasici.
Din epoca veche jurisconsultii puteau acorda consultatii în
probleme de drept (judecatorilor si particularilor), însa
acetea nu aveau caracter obligatoriu.
Consultatiile oficiale au fost introduse în epoca împaratului
Augustus, prin investirea jurisconsultilor cu ius publice respondendi.
Aceste consultatii aveau caracter obligatoriu, adica judecatorii
trebuiau sa solutioneze cazurile conform raspunsurilor pe care
le primeau de la jurisconsultii investiti cu aceasta putere.
Limitarea a fost în sensul ca aceasta consultatie era
valabila numai în cazul în care a fost data, ci
nu în toate cazurile similare.
Împaratul Hadrian a extins aria de actiune a raspunsurilor
cu caracter oficial de la speta în discutie la toate cazurile
similare. Din acest moment se poate vorbi de ius publice respondeti
ca izvor de drept în sens formal.
În epoca postclasica jurisconsultii nu s-au mai ocupat
de solutionarea cazurilor noi, iar practicienii îsi motivau
hotarârile pe baza textelor clasice. Cu scopul de a obtine
câstig de cauza, fie partile, fie avocatii citau în
fata judecatorului texte falsificate. Acest lucru era posibil
deoarece jurisprudenta clasica era foarte vasta si erau greu
ca judecatorii sa o cunoasca în amanunt.
Pentru a pune capat acestor falsificari de texte, împaratul
Valentinian al III-lea a dat în anul 426 legea citatiilor.
Aceasta lege confirma autoritatea a cinci mari jurisconsulti
si anume: Papinianus, Paulus, Ulpianus, Gaius si Modestinus
care puteau fi citati în cadrul unui proces. S-a considerat
ca lucrarile celor cinci mari jurisconsulti sunt cunoscute în
detaliu de catre judecator si vor fi greu de falsificat.
În cazul unor solutii controversate, judecatorul trebuia
sa urmeze prerea majoritatii. Daca doi jurisconsulti aveau o
parere, altii doi ofereau o solutie diferita, iar cel de-al
cincilea nu se pronunta, judecatorul era obligat sa urmeze parerea
lui Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunta era chiar
Papinian, judecatorul avea dreptul sa opteze pentru una din
cele doua opinii.
Jurisprudenta ca izvor de drept ce încheie epoca veche
dispare din cauza desfiintarii societatii bazate pe munca sclavilor
si concentrarii puterilor de stat în mâna împaratului.
În ceea ce priveste crearea stiintei dreptului, urmeaza
senatusconsultele si constitutiile imperiale.
Daca am da o definitie actuala, valabila a jurisprudentei, am
spune ca reprezinta: 1.Totalitatea hotarârilor pronuntate
de organele de jurisdictie într-un anumit domeniu; prin
specializare: ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în
care judeca în mod obisnuit un tribunal un litigiu. 2.Stiinta
dreptului.
Dupa cum putem observa, nici unul din sensurile enumerate mai
sus nu se refera la puterea creatoare de drept a jurisprudentei.
Sensul actual ce caracterizeaza cuvântul jurisprudentei
este cel de totalitate a hotarârilor pronuntate de organele
de jurisdictie într-un anumit domeniu. Ca exemplu voi
cita un articol de pe Internet ce se refera la haosul din Justitia
româna: „[...] a fost pronuntata in conditiile in
care jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu a
fost cunoscuta suficient de catre Curtea Suprema de Justitie.”
