Scrisoarea I de Mihai Eminescu
Structura
Poemul se grupeaza pe doua coordonate fundamentale, dupa cum problematica geniului este infatisata in doua ipostaze: Prima, aceea de cugetator, da nastere unei meditatii filozofice. A doua, accea a relatiei omului de geniu cu societatea si posteritatea, conduce la satira. Aceasta dubla infatisare a omului de geniu e incadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic al contemplatiei.
Poemul este alcatuit din cinci parti, din care prima parte si a cincea reia motivul contemplatiei.
In prima parte motivul contemplatiei ( 1-6 ) este pus sub zodia timpului, scurs ireversibil pentru om. In opozitie cu omul, luna devine zeitatea omniprezenta si omniscienta aflata sub zodia eternitatii, adica a timpului universal, fara inceput si sfarsit. Astfel in aceasta parte, poetul introduce doua motive romantice dragi siesi: motivul timpului bivalent. Timpul individual 'Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare', si timpul universal - reprezentat prin motivul lunii 'Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate'.
In partea a doua - versurile 7-38 - nuanteaza motivul lunii ca astru tutelar al fapturilor merchieve sau mobile ale oamenilor. Aceasta parte a poemului fascineaza prin densitatea ideilor, sugestiilor si motivelor si are ea insasi structura de sine statatoare. Poetul creeaza imaginea globala, de dimensiuni terestre, a privelistelor ce se ofera ochiului contemplativ al lumii, pentru a o restrange apoi treptat: de la pustiuri, la codri si izvoare; de la 'mi 51;catoarea marilor singuratate', la tarmuri, palate si cetati si de aici 'in cate mii de case lin patruns-ai prin feresti, / Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti !'. Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul il infatiseaza intr-o serie de ipostaze de la rege pana la sarac, de la geniu pana la neghiob, de la tanarul preocupat de buclele sale si negustorul ce-si numara bogatiile, pana la batranul dascal care cerceteaza necontenit enigmele universului, pentru a introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriana si anume identitatea in fata mortii: 'Desi trepte deosebite le-au iesit din urna sortii, / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii; / La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !'.
Dupa un alt sir de ipostaze, fata de care cititorul simte ironia poetului, acesta se opreste indelung la conditia vitreaga a omului de geniu, pe care il pune insa in antiteza cu individualizarile anterioare: 'Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic'.
Dar inainte de a ajunge la satira, Eminescu prezinta o cosmogonie (39-86) in partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, in scrierile lui Kant, dar si in miturile din Rig-Veda. Lumea s-a nascut prin miscarea unui punct. Exista un macrocosmos si un microcosmos. Oamenii tin de lumea cea mica, lumea cea mare e 'vis al nefiintei', al hoonului initial care se poate reinstaura. Si aici ca si in Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin capacitatea cugetatorului de a gandi cosmogonia, in opozotie cu mercantilismul si neschinaria omului comun.
Atat in tabloul genezei cat si in acela al apocatastazei, imaginile poetului, onitologice, sunt grandioase. Colonile de lumi 'vin din sure vai de haos' in forma de uriase roiuri, scapate din franele luminirii planetele se arunca rebele in spatii, iar stelele cad asemenea frunzelor toamna. Batranul dascal intrevede sfarsitul prin racirea soarelui si pierderea fortei lui de atractie pana ce 'Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie'. Dupa aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflectie.
Partea a patra (87-144) este comparata pozitiei vitrege a cugetatorului de geniu in, lumea semenilor sai. Dar nici aici problematica sociala a geniului nu e abordata direct, pentru ca dascalul continua in mod firesc sa cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmic, ci la destinele indivizilor lumii terestre, cugetare in care apare din nou identitatea oamenilor ca ei insisi si cu omenirea intrega: 'Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate'(dupa textele indice ). Framantarea vointelor marunte se loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil: 'Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gandesc ?/ Ca si vantu-n valuri trece peste traiul omenesc.'. Idei schopenhaueriene mai apar si aici. Impesibilitatea cunoasterii proprie vietei - pentru ca singura clipa sigura de existenta e cea prezenta - clara considerarea operei omului de geniu la directia rau voitoare a invidiosilor: 'Si cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost ? / Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, / Printre tomuri bracuite asezat si el, un brac, / Aticismul limbii tale o sa-l puna la cantari, / Colbul ridicat din carte-ti l-o sufla din ochelari / Si te-o strange-n doua siruri, asezandu-te la coada, / In vro nota prizarita sub o agina neroada'. Din sarcasmul sau impotriva detestabilei marginiri si ingamfari a filistinului, izvoraste pozitia contemporanului care va gasi prelejul sa se autoglorifice pana si in discursul funebru, iar pendantul ipocrit, cu ochii verzui, neincrezator, va pune la 'cantar' peste un veac, cel mult 'aticismul', eleganta limbii, 'in vro nota prizarita sub o pagina neroada'. In cazul acesta dascalul - omului de geniu - nu mai poate aspira la nemurire, nu mai poate obtine recunoasterea meritelor sale nici macar in posteritate pentru ca incompetenta (si nepasarea) comoditatea si seaua credinta vor conduce la ignorarea adevaratei opere, totul rezumandu-se la 'biografia subtire', careia-i vor gasi 'pete multe, rautati si mici scandele, pacatele si vina / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant'. Pentru ca 'Astea toate te apropie de dansii Nu lumina / Ce in lume-ai revarsat-o'.
In partea a cincea (145-156) se revine la motivele initiale; contemplarea proprie vietii si a vietii lumii sale, zodia luminii selenare ce dezvaluie, alaturi de frumusetile eterne ale naturii, crudul si tristul adevar al identitatii tuturor oamenilor cu ei insisi si a tuturor laolalta in perspectiva mortii: 'Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii / Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!'.
Limbajul artistic: metafora, comparatia dezvoltata, metafora interogativa.
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura romantica scris de Eminescu, aparut pentru prima data in "Convorbiri literare" la 1 februarie 1881.
Cele cinci Scrisori ale lui Eminescu, creatii ale maturitatii sale artistice, au ca model Epistolele poetului latin Horatiu pe care il numea "seninul Horatiu" si de la care invata lectia Atalaxiei, a seninatatii reci, a retragerii "Ca sa nu-ndragesti nimic, tu ramai la toate rece! -nil admirari". De la Horatiu Eminescu imprumuta strofa safica formata din trei versuri lungi de cinci picioare si dintr-un vers mai scurt numit adonic de doua picioare, spiritul satiric "sarja" contra Epigonilor, junilor corupti, dorinta de-a-ncununa cu laur inaintasii din trecut, trairea plenara "carpe diem", motivul nemuririi "non omnis moriar" si nu in ultimul rand ideea de efemeritate a vietii "pulvis et umbra sumus".
Aceste poeme sunt consacrate unui prieten, unui apropiat sau unui protector, dar nu depasesc sfera unei dedicatii amicale. Pornind de la tiparul horatian, Eminescu nu-si alege un destinatar, ci se adreseaza chiar cititorului.
Toate Scrisorile eminesciene au ca tema conditia omului superior fiind construite pe baza antitezei, procedeu tipic romantic. Fascinat inca din timpul studentiei de cosmogonie, Eminescu a scris ulterior o poezie considerata a fi un fel de profesiune de credinta, cu privire la soarta geniului in posteritate: Scrisoarea I.
Titlul este sugestiv "o creatie in sine" (Paul Cornea) concentrand toate semnificatiile simbolice si filosofice ale textului precum si vocabula "Scrisoare", opera literara scrisa sub forma de corespondenta.
Compozitional, discursul liric este alcatuit din sase parti, care se ordoneaza circular, pana la intoarcerea in punctul initial.
In prima parte (versurile 1-6), dominata de-o atmosfera romantica, se creeaza un cadru prielnic meditatiei; se intrevede motivul romantic al timpului, al iesirii din timpul real, sugerat de bataile ceasornicului "Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare". Un alt element care contribuie la realizarea acestei atmosfere este luna, simbol al "ritmurilor biologice: Astru care creste, descreste si dispare, a carui viata este supusa legii universale a devenirii, a nasterii si a mortii (.), luna are o istorie patetica, asemenea cu cea a omului (.)" (ALIT, 139); "Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate.".
Rolul amintirii nu este numai de a apropia, ci si de a departa si chiar intr-o anumita masura de a uita. " Amintirea tine de categoria departelui. " (Ion Negoitescu), " ne separa de cei disparuti, de cei care nu mai sunt vazuti, chiar si de copilaria noastra. Dar tocmai aceasta separatie creeaza o iluminare interioara. " Pentru Sf. Augustin "amintirea este calea spiritului si chiar o creatie a lui. "
Partea a-II-a (versurile 7-38), se deschide cu o invocatie asupra lunii, martorul mut care priveste splendorile lumii si-n ochiul caruia se contureaza imaginea terestra: de la pustiuri "Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara", la codrii si izvoare "Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara! "; de la mari "Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate/Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate! ", la tarmuri si tinuturi umane "Cate tarmuri inflorite, ce palate si cetati/Strabatute de-al tau farmec tie singura-ti arati! " si apoi imaginea se rezuma la fiinta umana "Cate frunti pline de ganduri, ganditoare le privesti! ", precum si la diversitatea omenirii "Vezi pe-un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac,/Cand la ziua cea de mane abia cuget-un sarac.". Poetul apeleaza din nou la negativismul schopenhaurian in ceea ce priveste identitatea omului in fata mortii : "Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii" si la ideea ca moartea nu alege, ci o data si o data ii va lua pe toti, aruncandu-i in umbra eternitatii si-a uitarii "La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, Fie genii ori neghiobi! "
In cadrul vastei diversitatii umane apare contrastul intre omul de geniu si omul comun. In vreme ce omul superior, care sta sub semnul ratiunii, este mereu in cautarea adevarului si a cunoasterii omul comun, sta sub semnul pragmaticului, al fenomenalului, al imediatului, avand scopuri imediate, el va fi mult mai interesat de imaginea exterioara decat de cea interioara, de bogatia materiala si nu de bagajul informational "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par, / Altul cauta in lume si in vreme adevar, / (.) Iara altu-mparte lumea de pe scandura tarabii, / Socotind cat aur marea poarta-n negrele corabii. " Dintre toti acesti oameni, poetul individualizeaza figura batranului dascal , care devine emblema omul de geniu, marcat de-o conditie vitrega si a carui precaritate este in opozitie cu mintea sa sclipitoarea ce-a elucidat misterul genezei universului. " Iar acolo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate, / Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate / Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, / Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi; / Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic."
Partea a -III-a (versurile 39-86) prezinta cosmogonia (facerea) si apocatastaza (desfacerea), elemente de natura romantica, sugerandu-se pe de alta parte si gradul de cunostinte al batranului dascal. Pana la geneza prorpiu -zisa sunt prezentate cateva elemente care duc la haosul precosmic platonician, a-temporal si a-spatial , "La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cand totul era lipsa de viata si vointa, / Cand nu s-acundea nimic, desi tot era ascuns. / Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns. " Elementele se desprind in cele din urma din nebuloasa primara, atrase in viata de "un dor nemarginit" , care, in termeni schopenhaurieni reprezinta " vointa de a trai ", dand nastere Universului, ce in linia cosmogoniei platoniciene este o sfera inchisa, continand 7-10 sfere concentrice. In centrul fiecarei sfere se afla Pamantul "samburele de foc al lumii". Pe fiecare orbita planetara se gaseste o sirena, avand sunetul ei, de unde rezulta muzica sferelor si ideea ca Universul este armonios, muzical si viu. Axa sferelor concentrice este "axis mundi", o coloana de lumina, "fusul necesitatii", iar locul in care aceasta intersecteaza Pamantul are valoare de "omphalos", este punctul realitatii absolute.
Mintea geniala a batranului dascal poate "privi" si in viitor; abilitatile sale vizionare il conduc "cu mii de veacuri inainte", prevestind un posibil sfarsit al existentei, cand soarele, epuizat, va disparea "Soarele, ce azi e mandru ,el il vede trist si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi", cand planetele vor parasi orbitele nemaiavand un centru de atractie gravitationala "Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat/ Ei din fraiele luminii si a soarelui scapati. " Cosmosul isi pierde ordinea si armonia matematica si va recadea in "noaptea nefiintei" , peste care se va lasa "eterna pace" de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, caci dupa o Apocalipsa este posibil un nou inceput.
Partea a-IV-a (versurile 87-96) face din nou o dinstinctie intre omul superior si lumea care-l inconjoara. In timp ce patura comuna este macinata de interesele imediate, materiale, incercand sa iasa tot mai mult in evindeta pe scena vietii "Incepand la talpa insasi a multimii omenesti/ Si suind in susul scarii pan' la fruntile craiesti, / De a vietii lor enigma ii vedem pe toti munciti" fara a avea in vedere ca aceste dorinte n-au nici un sens in fata ireversibilitatii timpului " Ce-o sa-i pese soartei oarbe ce vor ei si ce gandesc? ", omul de geniu ramane indiferent, rece, cumpatat "Pe cand altii stand in umbra si cu inima smerita/ Nestiuti se pierd in taina ca si spuma nezarita ".
Sunt evidentiate influente de natura greaca, poetul filosof "kavi", atras de stoicism, de filosofia eleiatilor foloseste principiul "hen kai pan" in versul: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate", pentru a evidentia ca realitatea are un caracter static, lumea ramane aceeasi intrucat devenirea este aparenta.
Partea a-V-a (versurile 98-144) prezinta dorinta iluzorie a batranului invatat care ar vrea ca numele sau sa dainuiasca in timp dupa disparitia sa fizica, crede ca opera sa de savant, prin "recunostinta" posteritatii, va ajunge sa fie citata "in vro nota prizarita sub o pagina citata". "De-oi muri-isi zice-n sine-al meu nume o sa-l poarte/ Secolii din gura-n gura si l-or duce mai departe, / Si de-a pururi, pretutindeni, in ungherul unor crieri/ Si-or gasi, cu al meu nume, adapost a mele crieri! " Textul incepe sa dobandeasca nuante satirice prin intermediul carora dascalul este mustrat pentru visele desarte "O, sarmane! tii tu minte cate-n lume-ai auzit, / Ce-ti trecu pe dinainte, cate singur ai vorbit? / Prea putin. De ici, de acolo de imagine-o fasie, / Vre o umbra de gandire, ori un petic de hartie; / Si cand prorpia ta viata singur n-o stii pe de rost, / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost? " Demolarea creatiei izvorate dintr-o minte geniala se va sfarsi prin atacul la bibliografie, acolo unde oricine poate fi vulnerabil. "Ba sa vezi. posteritatea este inca si mai dreapta. / Neputand sa te ajunga, crezi c-or vrea sa te admire? / Ei vor aplauda desigur bibliografia subtire". Maretia si gloria batranului stau nu doar sub semnul neintelegerii din partea posteritatii, ci si sub acela al mortii depline. Pesimismul schopenhaurian il influenteaza pe Eminescu si in versurile : "Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami. orice-ai spune, / Peste toate o lopata de tarana se depune. " ; de asemenea este readusa in vedere ideea egalitatii in fata mortii : " Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri/ Ce-au cuprins tot universul incap bine-n patru scanduri". Cu ironie isi inchipuie un scenariu al desfasurarii funerariiilor acestui om de geniu; ele vor imbraca o nota de falsa solemnitate fiind in ton cu natura oameniilor care vor asista "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel, / Nu slavindu-te pe tine. lustruindu-se pe el ".
Partea a-VI-a (versurile 145-156) revine la motivele initiale: timpul, lumina lunii ce vegheaza peste frumusetile naturii si peste soarta omenirii egala in fata mortii. "Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!
