Miscarea dadaista si suprarealista
Dadaismul provine din frantuzescul dadisme, ( dada calut de lemn in limbajul copiilor), insa denumirea miscarii este arbitrara si nu are nici o legatura etimologica cu termenul respectiv.
Este un curent cultural si artistic neconformist, anarhic indreptat impotriva rutinei in viata, gandire si arta, care s-a dezvoltat plenar intre anii 1916 si 1923 si fondat la Zürich la 6 februarie 1916 de catre poetul de origine romana Tristan Tzara, caruia i s-au alaturat, la inceput, scriitorii Hugo Ball si Richard Hülsenbeck, artistul plastic Hans(Jeans) Arp, apoi pictori ca: romanul Marcel Iancu, Francis Picabia, Marcel Duchamp, Max Ernst, Kurt Schwietters(Germania), etc. Asociindu-se unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez si ale expresionismului german (un negativism declarat) , dadaismul(cf. T.Tzara, La premiẻre aventure celeste de M. Antipyrine,1916 si manifestele ”Dada”I-VII) cultiva arbitrariul total, neprevazutul, abolirea formelor constituite, provocand dezordinea si stupoarea si prin organizarea unor spectacole de scandal indreptate impotriva artei, gustului estetic, moralei traditionale, care sunt programatic puse sub semnul intrebarii.
”Dada”, reprezentand extrema limita a divortului dintre gandire si expresie, contrazice totul, neaga totul, ridicand nihilismul si mistificarea la rangul de principii supreme: abolirea logicii, dansul neputinciosilor creatiei: dada; /…/abolirea arheologiei: dada; abolirea profetiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinta indiscutabila in fiecare zeu produs imediat al spontaneitatii: dada . /…/Marele secret este aici :gandirea se face in gura…Apriori, dada pune inaintea actiunii si inainte de tot: Indoiala. Dada se indoieste de tot.(T. Tzara).
Din martie 1919, o data cu T. Tzara, miscarea se muta la Paris, unde se intalneste cu scriitorii din grupul ”Literatura”(Andre Breton, Louis Aragon, P. Eluard, Phillipe Soupault), cu A. Jacques Vachẻ etc. Multi dadaisti publica in revista lui Picabia, ”391”(infiintata la Barcelona in 1917, transplantata la New York, Zürich, apoi la Paris) unde apar nume ca: Louis Aragon, Guillaume Apollinaire, Albert-Birot, Marcel Desnos, Max Jacob, Marie Laurenciu, Magritte, Ribemont-Dessaignes, Erik Satie, Phillipe Soupault, Tristan Tzara, Edgar Varese etc.
Se reiau spectacolele de scandal si in mai 1921 se regizeaza procesul intentat lui M. Barres acuzat de ”delict impotriva securitatii spiritului”. Dupa ce in 1921 Picabia se separase de miscare, in 1922 se produce ruptura intre dadaism si grupul lui A. Breton, din care se va dezvolta ulterior suprarealismul.
Dadaismul supravietuieste in mare parte datorita personalitatii lui Tzara si , ca o varianta , lettrismului lui Isidorie Isou, abordand tendinte protestar-anarhice(jignirea ”sfintelor precepte curente” si ”epatarea filistinismului” din ”oroarea de academism” – G. Calinescu), facand din arbitrar si din hazard principii ale creatiei(T. Tzara: Luati un jurnal, luati o pereche de foarfeci, alegeti un articol, taiati-l, taiati pe urma fiecare cuvant, puneti totul intr-un sac, miscati…).
Dincolo de nihilismul si de enormitatiile sale – care au anulat, uneori, arta – dadaismul a fost un protest, un elan spre absurd, pledand pentru o libertate absoluta promovand inventii plastice si verbale adesea seducatoare care au largit investigatia artistica si au creat o atmosfera propice pentru indrazneala si experiente uluitoare.
Berlin este un alt centru important care a „gazduit” miscarea dadaista. Dintre membrii sai cei mai reprezentativi, ii amintim pe artistii Richard Huelsenbeck, George Grosz, Raoul Hausmann, Johannes Baader sau John Heartfield. Dadaismul german n-a socat prin violenta revoltei anti-arta a grupului elvetian, contributia sa la dada fiind mai degraba politica si sociala, concretizata in manifeste si afise propagandistice, lucrari satirice, demonstratii ample in spatiul public si atitudini militantiste. Contextul era, insa , unul sensibil diferit: se confruntau cu imaginea unui oras darimat si infometat de razboi, asa ca revolutia, pentru ei, lua forma unei transformari la nivel de mentalitate si conceptie estetica, astfel incit efectul social sa fie consumat in interiorul fenomenului politic si in prelungirea lumii burgheze inguste.
Primul Manifest dadaist de la Berlin era enuntat in aprilie 1918 de catre Huelsenbeck, care declama : 'cea mai mare arta va fi cea care va reprezenta, printr-un continut constient, multiplele probleme ale epocii, cea care-i va face pe oameni sa resimta ca, zguduita de exploziile de saptamina trecuta, isi regrupeaza membrii sub loviturile din ajun. () A fi impotriva acestui manifest inseamna a fi dadaist!'. Ulterior, berlinezii aveau sa intemeieze un Club Dada si sa publice revista 'Der Dada', in colaborare cu scriitorul anarhist Franz Jung, desfasurind totodata o ampla activitate picturala, teoretica si politica, prin care se opuneau oricarui tip de conformism proletar.
Suprarealismul este un curent artistic si literar de avangarda care proclama o totala libertate de expresie, intemeiat de Andre Breton(1896-1966) si dezvoltat mai ales in deceniile trei si patru ale secolului trecut(cu aspecte si prelungiri ulterioare).
Primul care a utilizat termenul intr-o acceptie legata de creatia artistica a fost G.Apollinaire in Les Mamelles de Tiresias, subintitulata ”drama suprarealista”(reprezentata in 1916). Inceputurile miscarii se leaga de grupul( nonconformist si de evident protest antiburghez) de la revista pariziana ”Litterature” (1919) condusa de A.Breton, L. Aragon si Ph. Soupault, care – reclamandu-se de la tutela artistica a lui Rimbaud, Lautreamont si Mallarme – capteaza tot mai mult din indrazneala spiritului innoitor si agresiv al dadaismului(mai ales dupa ce in 1919, acesta isi mutase centrul de manifestare de la Zürich la Paris). De altfel, atat in ”Litterature”(unde Breton publica, in colaborare cu Soupault, ”Campurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cat si in alte reviste, textele dadaiste alterneaza cu cele ale noii orientari ce avea sa se numeasca apoi suprarealism. Sunt doua miscari apropiate, avand scriitori comuni, dar alianta lor nu va dura.
In 1922 se produce ruptura si dupa doi ani de framantari, cautari si tensiuni polemice se constituie ”grupul suprarealist”(A.Breton, L.Aragon, Ph.Soupault, P.Eluard, B.Peret etc.). Relativ la geneza suprarealismului, desi unii cercetatori autorizati (recent M.Sanouillet) considera ca suprarealismul nu a fost altceva decat forma franceza a dadaismului, A.Breton, dimpotriva, a sustinut totdeauna ca este inexact si cronologic abuziv sa se prezinte suprarealismul ca o miscare iesita din dadaism. In 1924, A.Breton, publica primul sau ”Manifest al suprarealismului” in care, fixand net anume repere ale miscarii – antitraditionalismulu, protest antiacademic, explorarea subconstientului, deplina libertate de expresie, inlaturarea activitatii premeditare a spiritului in actul creatiei artistice etc. – o defineste astfel : Automatism psihic prin care isi propune sa exprime, fie verbal, fie in scris, fie in orice alt chip, functionarea reala a gandirii, in absenta oricarui control exercitat de ratiune, in afara oricarei preocupari estetice sau morale. Suprarealismul crede ca adevarul si arta se afla „in realitatea superioara a anumitor forme de asociatie” bazate pe atotputernicia visului, pe ”jocul dezinteresat al gandirii” eliberate de constrangeri.
Miscarea se extinde in medii artistice diverse (cuprinzand artisti plastici, cineasti etc.) si in mai toate tarile Europei, dar cunoaste convulsii interioare care duc la noi separari din pricina vederilor social-politice. Astfel se delimiteaza doua directii: cea anarhista, ”ortodoxa”, de la revista ”Revolution serrealiste” al lui Breton(care, in manifestul ”Legitima aparare” respinge ideea ”oricarui control, chiar marxist asupra experientelor vietii interioare”) si cea ”comunista” reprezentata de revista ”Claire”(director Jean Berbier) spre care vor gravita pana la urma, majoritatea suprarealistilor cu exceptia lui Breton (care adera, in 1927, la Partidul Comunist Francez, dar vrea sa pastreze o totala independenta artistica).
Disensiunile politice survin si mai violent dupa 1929, cand cazul Trotzky produce noi scindari intre suprarealisti protestatari, asa-zis ”stalinisti”(Aragon, Eluard, Picasso, P. Naville, G. Sadoul etc.) si cei trotzkysti sustinuti de Breton sau cei reprezentand un crez exclusiv artistic(R. Desnos, G. Ribemont-Dessaignes, A. Artaud, R. Vitrac etc.). In 1929 la dat de 15 decembrie Breton publica ”Al doilea manifest al suprarealismului”(in care incerca sa stabileasca incidenta dialectica intre vis si actiunea sociala, intre activitatea poetica, psihanaliza si actul revolutionar), iar in 1933 se rupe total de comunism considerandu-se reprezentantul autentic al suprarealismului ”pur”(la care vor adera, intre altii R. Char, Bunuel, Salvator Dali).
O data cu al doilea razboi mondial, suprarealismul, chiar daca a supravietuit in unele forme si aspecte epigonice, nu a mai constituit o miscare cum fusese in perioada interbelica. Experienta suprarealismului – din care Breton a facut o adevarata cruciada pentru ”recuperarea totala a fortei noastre psihice” – depasea literatura si urmarea, in fond o modificare a sentimentului vietii prin negarea distinctiei dintre existent, virtual, potential si neexistent si prin o abandonare totala fata de ”automatismul psihic pur”, singurul capabil sa determine acest punct al spiritului in care viata si moartea, realul si imaginarul, comunicabilul si necomunicabilul, inaltul si adancul, inceteaza de a mai fi simtite in Chip contradictoriu.
Influentele dadaiste si suprarealiste in cinematografie
Dupa Primul Razboi Mondial , cineastii francezi s-au orientat catre avangardism pentru a marca o opozitie lucida fata de spiritul Hollywood-ului.
Duchamp produced Anémic cinéma Anemic Cinema , 1926), in which he filmed a spinning spiral design intercut with a spinning disc containing French phrases.Though cubist artist Fernand Léger (1881–1955) and filmmaker Dudley Murphy (1897–1968) were not members of dada, their collaborative abstract film Ballet mécanique (1924) is often discussed in relation to these films because of its similar visual style and Léger's aim to exasperate viewers. Desi apartinea curentului cubist, artistul Fernand Léger (1881-1955) realizeaza un scurt metraj in colaborare cu regizorul Dudley Murphy (1897-1968) si cu Man Ray - “Baletul mecanic” ( Le ballet mecanique), care a aparut in 1924 si a fost considerat unul dintre primele filme abstracte.
Man Ray a regizat mai multe scurt metraje avangardiste incadrate in categoria asa-numitului „ cinema pur”: „Revenirea la ratiune” ( „Le retour a la raison”- 1923), „Emak-Bakia”(1926), „Steaua de mare” ( „L’etoile de mer”- 1928) si „Les Mysteres du Chateau du De” (1929). De asemenea, Man Ray a colaborat cu Marcel Duchamp la filmul „Anemic Cinema” (1926).
Regizor, scriitor, teoretician, Germaine Dulac a fost prima femeie care si-a asumat statutul de regizor de avangarda din Franta. She was never an official member of the surrealist movement, but her theory of 'pure cinema' shared similar goals and ideals to those of surrealism. Ea nu a fost niciodata un membru oficial al miscarii suprarealiste , dar a impartasit obiectivele si idealurile teoriei de “pure cinema” din cadrul curentului suprarealist. Desi multe dintre filmele sale au fost considerate un succes comercial ( in mare parte, seriale si melodrame), ele au evocat cele mai bune momente de emotie reperate la nivelul inconstientului.
Dulac's goal of 'pure cinema' centered on producing films that were independent of literary, theatrical, or other artistic influences. Pe parcursul carierei sale , a experimentat noi moduri de a prezenta din interior personajele si de a le explora la nivel psihologic emotiile, cu o tehnica independenta de miscarile de avangarda curente in acea perioada. Aceste tehnici au fost comparate cu cele ale lui DW Griffith, creand o reactie inconstienta in mintea privitorului
Inainte de a se implica in arta cinematografica, Dulac's pre-film background involved feminism and journalism, and her films return time and again to themes of femininity. Germaine Dulac s-a ocupat de jurnalism, fiind in acelasi timp o militanta a miscarii feministe. De altfel, tematici feministe se vor regasi ulterior in filmele sale. Acestea adreseaza o provocare perceptiilor romantice si mitologiilor metaforice si abordeaza constructiile feministe specifice epocii. Her films directly challenge the romantic perceptions, metaphorical mythologies, and social constructions of womanhood.
In filmele “La mort du soleil” ( 1922) si “La souriante madame Beudet” ( 1922) utilizeaza o serie de efecte speciale si de tehnici de editare care reprezinta direct gandurile si imaginatia protagonistului.
In 1927 Dulac came across surrealist Antonin Artaud's screenplay for La Coquille et le clergyman ( The Seashell and the Clergyman ), which he had deposited at a film institute due to lack of funds to produce it. In 1927 , Dulac regizeaza “La Coquille et l’ecleziastique” ( “Scoica de mare si preotul”) dupa scenariul unui artist suprarealist , Antoin Artaud. Initial, filmul a fost respins de catre comunitatea cineasta din Paris ,considerandu-se ca traditia naturalista si patternul simbolist pe care acesta le urma erau excesiv accentuate. In contextul in care Artaud fusese recent expulzat din gruparea suprarealista de catre Andre Breton, filmul a fost si el scos din program si pus in umbra de filmul lui Salvador Dali si Luis Bunuel , “Cainele andaluz” din 1928.
Cu toate acestea, criticii contemporani apreciaza “Scoica de mare si preotul” drept primul film suprarealist.
Capodopera a cinematografiei suprarealiste a fost considerata insa “Cainele andaluz” (“Le chien andalou”) realizat de catre pictorul Salvador Dali si regizorul Luis Bunuel in 1928.
Influente suprarealiste in picturile lui Dali erau cat se poate de evidente, cu toate ca nu a facut parte din aceasta miscare culturala.
Filmul, al carui scenariu a fost scris intr-o saptamana, a abundat in imagini socante si total neasteptate.
Premiera filmului a fost un adevarat success, ruland opt luni la prestigiosul Studio 28.
Imagini freudiene, simboluri sexuale , cliseele filmului impressionist, toate sunt puncte de critica si de parodie in “Cainele andaluz”. Filmul, desi se presupune ca a fost creat pe baza unui vis, nu face decat sa exploreze modul in care mintea umana da nastere sensurilor in vis si in procesul inconstient.
Dali si Bunuel regizeaza un alt film, “L’Age d’or” ( “Epoca de aur”) in 1930, considerat mult mai putin accesibil decat “Cainele andaluz”. Filmul a fost facut la cererea unui aristocrat, Vicontele de Noailles, ca un cadou pentru sotia sa si a fost gandit ca o continuare la “Cainele andaluz”- de notat ca “Epoca de aur’ a fost primul film cu sunet din Franta. Dali s-a dezis ulterior de film, sustinand ca Bunuel i-a tradat intentiile sale artistice. Productia a fost, totusi, fidela structurilor suprarealiste, satirizand conventiile clasice ale cinematografiei. Aici, Iisus este subtil prezentat ca un criminal , iar guvernul si clasa burgheza sunt luate in derizoriu. Pe cale de consecinta, “Epoca de aur” este interzisa la trei luni dupa lansare , fara sa mai fie redat pana in 1980.
Interdictia pe care a suportat-o n-a facut decat sa genereze o aura de legenda si de mister in jurul productiilor suprarealiste.
Buñuel officially broke with the surrealists in 1932, but his later films remained faithful to the surrealist ethic, particularly Las Hurdes ( Land Without Bread , 1933) and Los Olvidados ( The Young and the Damned , 1950). Buñuel s-a despartit oficial de suprarealism in 1932, dar filmele sale au continuat sa promoveze aceeasi etica a acestei miscari avangardiste : “Las Hurdes” ( 1933), “Los Olvidados” (1950), “El angel exterminador” ( 1962), “Simon del desierto” ( 1965), “ Cet obscur objet du desir” ( 1977)-imaginile suprarealiste si tehnicile narative absurde au fost principiile fundamentale.
Salvador Dali a colaborat cu Walt Disney in 1946 pentru caricatura suprarealista “Destino”, care, insa, n-a mai fost lansata. O alta colaborare a lui Dali a fost cu Alfred Hitchcock ( in 1945). Toate celelalte tentative cineaste ale lui Dali s-au dovedit fara succes, artistul revenind ulterior la pictura.
Cinema came relatively late in the surrealist movement, and it was never fully utilized, much to the regret of Breton. Cinematografia suprarealista s-a manifestat destul de tarziu in cadrul miscarii culturale omonime si nu a fost niciodata utilizata pe deplin. Acest lucru s-a datorat, in mare parte, opozitiei pe care a manifestat-o filmul traditional, o opozitie fata de idealurile suprarealiste – sansa si automatismul. Buñuel a fost singurul cineaste suprarealist care a folosit aspectele tehnice specifice curentului.
Un alt factor limitativ l-a constituit si faptul ca experimentele cinematografice suprarealiste erau facute de amatori , regizori care nu dispuneau de fondurile necesare unui asemenea demers. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand echipamentele si recuzita de film au devenit mai ieftine, miscarea suprarealista deja intra in declin.
In spatiul german, filmul suprarealist a fost experimentat de catre regizorul Hans Richter , dintre filmele caruia amintim: “Rhytmus 21” ( 1921), “Rhytmus 23” ( 1923), “Rhytmus 25” (1925), “Vormittagsspuk” ( “Ghosts before breakfast”- 1928) si “Dreams that money can buy” (1947). Ultimul a fost realizat in colaborare cu Man Ray, Marcel Duchamp, Fernand Leger, Max Ernst, Jean Cocteau, Alexandre Calder, Paul Bowles si altii. Filmul , exceptandu-le pe cele ale lui Bunuel, este ultima productie suprarealista realizata.
Suedezul Viking Eggeling (1880-1925) a incercat si el sa urmeze linia cinematografica suprarealista, realizand in colaborare cu Erna Niemeyer filmul “Symphonie Diagonale” ,lansat imediat dupa moartea sa , in 1925.
Desi filmul suprarealist a reprezentat un fenomen restrans, ideile sale au influentat foarte mult productiile filmografice de mai tarziu.
Regizori experimentali precum Maya Deren, Stan Brakhage si Kenneth Anger au abordat tehnici suprarealiste in filme de soc .
In “Meshes of the afternoon” ( “Ochiuri de dupa amiaza”- 1943), Meren utilizeaza tehnica repetitiva, structura narativa vaga si simbolismul freudian pentru a explora subiectivitatea feminina in cinematografie.
Stan Brakhage (1933-2003) proiecteaza direct pe celuloid, utilizand in filmele sale ( vezi “Dog Star Man” din 1962) repetitii si imagini fara legatura intre ele care pot aliena privitorii.
In filmul “Fireworks” ( 1947), Kenneth Anger ( 1927) foloseste imagini violente pentru a-si explora propria homosexualitate.
De asemenea, estetica suprarealista se regaseste in animatie, cu precadere in cea japoneza, dar si in lucrarile unor artisti europeni- vezi cehul Jan Svankmajer, suedezul Ingmar Bergman, italianul Federico Fellini sau germanul Wim Wenders.
Regizorii americani David Lynch si Terry Gilliam sau canadianul David Cronenberg se bazeaza si ei pe imagini suprarealiste , pe juxtapuneri ironice care induc in eroare dispunerea narativa, precum si pe un simbolism freudian care ,deopotriva, ii socheaza, ii face confuzi si ii provoaca pe spectatori.
Two months after Breton had published the first Manifesto of Surrealism , dada artist Francis Picabia (1879–1953) and filmmaker René Clair presented their film, Entr'acte (1924), during the intermission of a ballet performance.
