DOCHIA SI TRAIAN de Gheorghe Asachi
Sub muntele Pion, in Moldova
Intre Piatra Detunata
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stanca ce-au fost fata
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtuna
E lacasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cantec amortit.
Acea doamna e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domneaza-n vizunie
Preste turme si pastori.
La frumusete si la minte
Nici o giuna-i samana,
Vrednica de-a ei parinte;
De Decebal, ea era.
Dar cand Dacia-au impilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zana;
Desi e invingator,
Frumusetei ei se-nchina,
Se subgiuga de amor.
Imparatu-n van cata
Pe Dochia-mblanzi;
Vazand patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi.
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai.
A ei haina aurita
O preface in saiag,
Tronu-i iarba inverzita,
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n asta tara,
Si de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugara
Acum mana a intins.
Atunci ea, cu grai ferbinte,
Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu parinte,
Astazi rog nu ma lasa!
Cand intinde a sa mana
Ca s-o stranga-n brat Traian,
De-al ei zeu scutita zana
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi;
Pre ea pune-a sa coroana,
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plans naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursita-o privegheaza,
Si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea pentru pastori.
