O prima dovada a apartenentei romanului rebrenian la viziunea realista o reprezinta conceptia estetica a autorului din care deriva totul: "Pentru mine arta - zic arta si ma gandesc mereu numai la literatura - inseamna creatie de oameni si viata. Astfel arta, intocmai ca si creatia divina, devine cea mai minunata taina. Creand oameni vii, cu viata proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternitatii." (Jurnal, I). Pentru Rebreanu, creatia romanesca inseamna un proces superior de mimesis in care esentiala este impresia vietii autentice: "Nu, frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Literatura traieste prin ea si pentru ea insasi. Durabilitatea ei atarna numai de cantitatea de viata veritabila ce o cuprinde."
In acord cu aceasta conceptie, la baza romanelor lui Rebreanu se gaseste intotdeauna un eveniment real, un pretext epic ce este amplificat prin intermediul puterii de transfigurare a imaginarului. Astfel, nucleul originar al romanului Ion (elementul de geneza) il constituie o suita de intamplari reale din biografia autorului sau descoperite prin observatia vietii din satele romanesti transilvanene, dupa cum marturiseste autorul:
a) "Ei bine, Ion isi trage originea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo trei decenii. Era o zi de inceput de primavara. Pamantul jilav, lipicios. Iesisem cu o pusca la porumbei salbatici. Hoinarind pe coastele dimprejurul satului, am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea. Deodata s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica." (evenimentul este transfigurat fictional, devenind unul din episoadele-cheie, de mare forta simbolica, ale romanului);
b) Povestea Rodovicai, o fata bogata din sat care pacatuieste cu cel mai lenes si sarac flacau, schiteaza povestea Anei din roman ("Biata Rodovica dealtfel manca destul de des bataie in ultimul timp, fiindca i se intamplase sa greseasca si sa ramana insarcinata. Rodovica insa, dupa ce pacatuise, se incapatana sa nu spuie, nici chiar tatalui ei, cu cine i s-a intamplat rusinea. In sfarsit, in ziua cu bataia cea groaznica, taranul nu stiu de la cine se zicea ca ar fi aflat ca Rodovica lui si-a daruit fecioria celui mai bicisnic flacau din tot satul. Daca ar fi gresit fata cu vreun baiat instarit, taranul ar fi gasit mijlocul sa impace lucrurile cu o nunta atot reparatoare. Asa insa rusinea lui era mai amara: afara de greseala fetei, trebuia sa se si incuscreasca, el, fruntas, cu pleava satului si sa dea o zestre buna unui prapadit de flacau care nu iubea pamantul si nici nu stia sa-l munceasca cum se cuvine (.) Intamplarea, asa calda cum am primit-o, m-am apucat s-o transform intr-o nuvela, in care Rodovica devenea negresit victima a iubirii. Nuvela o mai am si azi prin hartiile mele. O intitulasem Rusinea." (cel putin inca o alta nuvela se constituie ca un exercitiu preliminar in pregatirea marii capodopere romanesti: Rafuiala (1919), prin care autorul isi incearca instrumentele mai ales in ceea ce priveste mijloacele analizei psihologice: acumulari tensionale, manifestari instinctuale etc.)
c) Discutia cu Ion Pop al Glanetasului (modelul real al lui Ion), un impatimit al ideii de a avea pamant: "Tot in zilele acelea, am stat mai mult de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, muncitor si foarte sarac. Il chema Ion Pop al Glanetasului. Mi se plangea flacaul de diversele-i necazuri, a caror pricina mare, grozava, unica el o vedea in faptul ca n-are pamant. Din toate vorbele lui se simtea o dragoste pentru pamant aproape bolnavicioasa. Pronunta dealtfel cuvantul pamant cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune, parca ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata. Ascultandu-i jelania, mi-am adus deodata aminte de omul care a sarutat daunezi pamantul, afara de hotar, intr-ascuns. Si mi-am zis ca flacaul acesta, Ion al Glanetasului, daca ar ajunge sa dobandeasca o bucata de pamant, ar fi in stare sa-l imbratiseze si el, ca si cel pe carel-am surprins eu, poate chiar cu mai multa ardoare." (va rezulta, in roman, personificarea constanta a pamantului si ceea ce Ion Simut numeste "erotizarea gliei").
Romanul realist necesita deci documentare, adunarea unui dosar de informatii, apoi un proces de sinteza a lor intr-o maniera originala conform unei viziuni care sa redea intreaga veridicitate. Prin reactii asociative, scriitorul interpreteaza cele trei intamplari, concentrandu-le intr-o schema indestructibila ("Si atunci, dupa ce m-am despartit de flacaul meu, impresionat de jelania lui, m-am pomenit facand o legatura intre cele trei momente: Ion al Glanetasului, cel insetat de pamant, el trebuie sa fi sucit capul bietei Rodovica, inadins si numai ca sa sileasca pe tatal ei sa i-o dea de nevasta, impreuna cu pamantul de zestre ce i se cuvine unei fete de om bogat. Batranul va trebui sa cedeze pana la urma si flacaul, devenit in sfarsit stapanul pamantului, il va saruta drept simbol al posesiunii. (.)* +citat din Marturisiri, p. 227 Simut (copie) Uite un schelet de roman! mi-am zis atunci. Si in zilele urmatoare, obsedat mereu de gandul romanului, mi-am facut un caiet anume, in care am notat subiectul pe cateva pagini, dezvoltand unele parti. Pe coperta am scris un titlu: Zestrea." Procesul de prefacere presupune prelucrari succesive, umplerea de continut a schemei de baza prin scene imaginare, organizarea pe planuri diferite etc. Pentru ca viziunea realista, incluzand latura simbolica, are tendinta sa desprinda generalul din particular si tipicul din individual, scopul romancierului este de a face din taran un personaj tipologic: "Daca as izbuti sa fac pe Ion al Glanetasului sa infatiseze si sa simbolizeze pasiunea organica a taranului roman pentru pamantul pe care s-a nascut, pe care traieste si moare, atunci da, ar putea deveni un tip reprezentativ". Si totusi, deopotriva idealul este de a face din el un ins viu si inconfundabil, nu o imagine abstracta: "Creatia literara nu poate fi decat sinteza. Omul pe care il zugravesc eu o fi avand, si trebuie a aiba asemanari cu mii de oameni, (.), dar traieste numai prin ceea ce are unic si deosebit de toti oamenii din toate vremurile. Unic e numai sufletul. Viata eternizata prin miscari sufletesti - realism.". Este ceea ce a izbutit pe deplin, impunand un model existential la care M. Preda va simti nevoia sa se raporteze polemic pentru a arata si o alta fata / ipostaza a taranului (nu instinctiv, rudimentar, brutal, ci spiritual, idealist, filosof).
Aplicatie (Realitate si fictiune): Plecand de la urmatoarea marturisire a autorului - "Romanul are o viata de fictiune izvorata dintr-o viata adevarata: a mea" - identificati, in structura romanului Ion, cel putin alte patru elemente pentru modul in care geografia imaginarului isi gaseste corespondent in realitate:
Ex. Satul Prislop din geografia reala a Ardealului, devine Pripas - sugestie a conditiei protagonistului
Familia invatatorului Rebreanu-tatal ofera date pentru profilul spiritual al intelectualului rural intr-un stat multinational si pentru relatiile de familie
Titu este un alter-ego al autorului insusi la varsta cautarilor, a aspiratiilor indreptate catre romanii de dincolo de munti
