Pulbicata in Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost compusa la Viena, in 1871, finizata in 1872 si incorporata in postuma Eco, forma ultima a poemului Ondina. Dragostea da poetului o sensibilitate sporita pentru lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din adolescenta care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adanca venita din sine, el isi imagineaza - incinta experientei - poveste iubirii, pe care o traieste ca pe o dorinta aprinsa si statornica. In viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire in care fiintele descopera armonia sufletelor si frumusetea universului este reper de valoare suprema, echivalent vu valoarea vietii insesi: 'Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata ?', idee ce poate fi comparata cu aceea din Luceafarul: 'Si pentru toate da-mi in schimb / O ora de iubire' sau din Pe langa plopii fara sot: 'O ora sa fi fost amici / Sa ne iubim cu dor / S-ascult de glasul guiei mici / O ora si sa mor'.
Compozitional poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si planul naturii. Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul de consoana dintre cele doua realitati, prin incadrarea starii de suflet in starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista mai intai asupra planului descriptiv, precum panitor in ultimele patru strofe, cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan, apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
De la inceput Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul obiectelor in spatiu. Imaginile au o sigurozitate realista, sunt usor de recunoscut si de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternante de umbra si lumina urmarind miscarea naturii dinspre amurg spre noapte) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in mod paradoxal, la accentuarea crescanda a tacerii generale. Ele sunt melodioase si melancolice: 'buciumul suna cu jale', 'apele plang', 'fluierele murmura-n stana' ; familiare 'scartaie-n vant cumpana de la fantana', 'toaca rasuna mai tare', sau difuze: 'cloputul umple cu glasul lui sara' alcatuind un strat sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii.
Spatiul poetic devine astfel larg,
evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii care
particularizeaza excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde si
oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala,
cu turme care urca dealul, cu oamenii care vin de la coasa, cu sate
pitite in vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime
nealterata. In aceasta atmosfera, poetul, patenteaza un
sentiment, sugerind paralelismul psihic (om‑natura) realizat poetic
printr-o subtila trecere a valorilor metaforice dintr-u plan in
celalalt. Astfel, in strofa intai, jalea buciumului si plansetul
apelor sunt stari in care se reflecta de fapt trairile sufletesti
ale fetei care asteapta: 'Sub un salcam, draga,
m-astepti tu pe mine'. Tot asa epitetele din versul:
'luna pe cer trece-asa sfanta si clara' pot fi
atribuite ochilor care privesc cu dor: 'Ochii tai mari cauta-n
frunza cea rara', iar metafora 'stelele nasc umezi pe bolta
senina reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care apar
fara voie si se sfarama cu straluciri diamantice intre
genele fiintei coplesite de tensiune 'Pieptul de dor, fruntea de
ganduri ti-e plina'. Spectacolul general al naturii e creat ca
sa sustina prin efectele lui de rezonanta
afectiva, izbucnirea de nestapanit a dorului. Versul declamatic care
noteaza momentul: 'Sufletul meu arde-n iubire ca para', are
dublu rol: inchide planul naturii si concentreaza poemul pana la
sfarsit in jurul povestii de dragoste. Se reia astfel jocul
initiatic: 'Langa salcam sta‑vom noi noaptea
intreaga /
Este scrisa un vis in care indrogastitii, imbatati de farmec, adorm, rezemati unul de celalalt, se contopesc in natura si refac, prin pereche, unitatea primordiala a mitului.
Intrebarea finala: 'Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata', a fericirii si a nostalgiei totodata, inaltaproblematica poemului intr-un plan dramatic profund, relevand aspiratia omului spre ideal si neputinta de a-l atinge.
Poezia este scrisa in metru clasic, cu versuri de 12 silabe constand dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili si un troheu [ - - | - - | - - | - ] precum si o cezura care separa coriambul de restul versului si-l individualizeaza.
