Concert din muzica de Bach
Caracterizarea lui Maxentiu
'Concert din muzica de Bach' cel mai bun roman al Hortensiei-Papadat-Bengescu, este tabloul unei societati in mers spre perfectia aristocratica, deocamdata numai in faza snobismului, ai carei exponenti tipici sunt printul Maxentiu si Elena.
Personajul isi joaca 'rolurile' atat in exterior cat si in interior pe scena imaginara secretata de o fantezie exacerbata de boala. Din copilarie cand i se cere sa fie intr-un anumit fel trecand prin etapa de print marioneta, executand mecanic toate pozele, gesturile si atitudinile cerute de 'rangul sau', si pana la starea de sot sanatos al Adei, dependent material al unei femei ce il cumparase cu bani grei, Maxentiu nu face altceva decat sa simuleze ceea ce altii traiesc cu adevarat. Retras din viata, prea bolnav pentru a mai poza in exterior, el se re-trage in imaginatie continuandu-si sarabanda metamorfozelor delirante: toate au ca punct de pornire eroismul. Maxentiu se inchipuie asasinat de meschina sa sotie.
Pe masura ce boala i se agraveaza, ipostazele sale imaginare sunt din ce in ce mai serafice: este purificat (prin pierderea sangelui) si poate ajunge aman-tul mistic al Elenei careia ii transmite mesaje de iubire eterata, sa devina im-ponderabil ca un sfant, comunicand cu ceilalti doar prin cuvinte sibilinice la trecerea in lumea de dincolo.
El incearca sa traiasca intr-o lume reala, sa simta ceva, sa fie un surogat de existenta. Conditia sa este in acelasi timp tragica si simbolica: Maxentiu nu a fost niciodata o fiinta umana ci o vedenie printre vedenii, o persoana fictiva mutandu-se dintr-un rol sau altul, fara odihna si fara popasuri decat ipostazele sale imaginare. El devine simbolic pentru toate existentele lipsite de continut, pentru toti automistificatii care fug de adevarul vietii, cautandu-l cu disperare in putinatatea fiintei lor.
Boala insasi este un 'rol' pentru printul care-si descopera analizand-o, acuitati de percepte pe care le confunda cu adevaratele trairi. Realitatea fantas-tica a propriului trup il terorizeaza pe Maxentiu care isi cheltuieste putinele resurse de vitalitate pentru a ascunde ceea ce, din punct de vedere modern, l-ar fi descalificat pentru totdeauna. Intre masca omului sanatos si pe cea a omului bolnav, printul ar prefera-o pe cea de-a doua, care-i pare mai interesanta si mai nobila: ' Printul Maxentiu, pe care Maxentiu ofticosul il iubea mult. Maxentiu bolnavul, singura fiinta pe care o iubea printul! ' . Masca omului sanatos este din in ce mai greu de purtat.
Autoare urmareste cu o intuitie excepionala relatia dintre latura fizica si cea morala a personalitatii analizand simultan declinul biologic si rasfrangerea lui in constiinta.
Rolul lui ' Maxentiu-bolnav' i se potriveste cel mai bine printului care se atutodevoreaza printr-o observatie lucida. Oglinda, consultata cu infrigurare, ii desprin-de din propria imagine un spectru, de care nu ezita sa se indragosteas-ca. Ca un Narcis decazut, personajul isi racoreste palmele arzatoare pe cearcea-furile de olanda fina si le pecetluieste cu buze fierbinti usor patate. ' Cand des-coperise intai urmele acelor saruturi rozate, Maxentiu traise cele mai intense ore de desperare ale amorului, amorul de sine '.
Jucandu-si comedia tragica a vietii de toate zilele, el isi fixeaza toata atentia inlauntrul sau, terorizat la ideea ca ligamentele vor ceda si toata 'papusa de panoptic' se va prabusi in vazul celorlalti. Imaginea exterioara pe care o ofera este corecta dar rigida: cu ochii dilatati, cu privire stearsa, mane-chin imbracat in tinuta de sportsman, fara o greseala de eleganta.
Autoarea subliniaza, apasat, impresia de artificialitate pe care o lasa per-sonajul, numit cand ' o biata papusa nemernica intepenita pe spatele unui cal de rasa ' cand ' o masca searbada de carnaval pe care un betiv nocturn si-a atarnat ironic cascheta si care la lumina calda a zilei, semana sinistru cu un om'.
Ingemanarea vocilor scoate la
iveala o varianta de stil indirect liber in care planul interior
si cel exterior alterneaza foarte rapid: '
Maxentiu se gandi din nou cat e de obositor traiul lui parazitar.
Ce va fi vrut
Frazele scurte exclamative, ivite parca dintr-o respiratie poticnita, motivatiile, nelinistea, ura ii apartin exclusiv lui Maxentiu.
Personaj fara viata interioara, cu o viata exterioara trucata vietuind numai dintr-un monolog interior neintrerupt, coborat la un nivel de irational si subconstient, Maxentiu devine un ' copil de suflet' al textului.
Maxentiu se imputineaza pe masura ce isi devora propriile imagini por-tret, ajungand la ultimul sau rol: moartea. Printul se angelizeaza si dispare in acelasi timp cu ultima dintre existentele sale imginare. Metaforic vorbind moare pentru ca imaginile sale nu se pot transforma in fapte iar imaginatia fara un suport material se stinge si dispare. Maxentiu moare atunci cand nu se mai poate autoiluziona.
