Universul liric bacovian Bacovia devine un poet cu un contur distinct de la primul sau volum de poezii, “Plumb”, prin care se impune ca un poet autentic si original, cu o tonalitate cu totul noua in poezia noastra de pana atunci. In cadrul poeziei noastre simboliste, alaturi de Dimitrie Anghel, de Ion Minulescu si altii, Bacovia ocupa un loc aparte, tratand teme legate de peisajul varstelor geologice, de decorul asezarilor lacustre, ca si de viziunile provinciale mohorate si funebre din volumul “Plumb”. Prin poeziile sale, el creeaza inca de la inceput – cum avea sa scrie E.Lovinescu – “o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamne reci cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitat intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator,[…] o atmosfera de plumb, in care pluteste obsesia mortii si a neantului, o descompunere a fiintei organice”. Cerul poeziei bacoviene e greu, “de plumb”, inabusitor; orizontul intre marginile caruia aceasta poezie isi vibreaza acordurile sumbre este inchis, cenusiu, strabatut de corbi negri, care taie vazduhul “diametral”. In volumul “Plumb”, se creeaza indeosebi o viziune de infern, prin evocarea ploilor lungi, reci, a zapezilor nesfarsite, care iarna ingroapa totul sub caderile lor continue, viziunea ospiciilor, abatoarelor. Cu volumul “Scantei galbene” (1926) orizontul poeziei bacoviene pare sa se lumineze un moment, umbra continua de plumb e data putin la o parte, si in locul privelistilor dezolante, se profileaza burguri medievale si voievozi in haine violete, dintr-un indepartat secol al XV-lea. Atmosferei macabre si apasatoare i se substituie acum un aer de idila primavaratica, madrigalul in locul litaniei si ironia isi schiteaza zambetul complice. In volumele Cu voi (1936) si Stante burgheze (1946) fibra ironica este adancita cu mijloace rafinate si imbogatita cu umor fin si discret. Deznadejdea surda a poetului si crisparea sufleteasca este inchisa in versuri reflexive, de o notatie mai mult enigmatica, ambigua. In general, Bacovia este un poet al orasului provincial. Poetul acorda atentie deosebita descompunerii oraselului provincial, mizeriei izolate; manifesta o preferinta maladiva pentru anotimpul galben al toamnei, cand natura se pregateste de hibernare si cand invelisul vegetal se ofileste, se usuca, piere descompus. Bacovia este un poet al ploii, poate cel mai mare poet al sonetelor pluviale din literatura noastra. Peste targ, pretutindeni ploua fara incetare, obsedant, aparator, rece si dezolant ca in poeziile: “Note de toamna”;” Rar”; “Ploua”: “Ploua, ploua, ploua Vreme de betie Si s-asculti pustiul Ce melancolie! Ploua, ploua, ploua”. (Rar) Toamna Bacoviana e sumbra, mohorata, infiorata de frigul din camere, de clipocitul murdar al noroiului calcat in picioare pe trotuare, de melancolia sumbra a tuberculosilor. Intregul peisaj e cuprins de fiorul inghetat al toamnei, al decorului macabru pe care “anotimpul galben” il evoca poetului: “E toamna, e fosnet, e somn Copacii, pe strada, ofteaza E tuse, e planset, e gol Si-i frig, si bureaza” (Nervi de toamna). Atmosfera pluvioasa serveste ca fundal preferat gravei tristeti a poetului, ea fiind inlocuita uneori cu tacerea apasatoare a iernii, strabatuta din cand in cand de croncanitul cardurilor negre de corbi. Iarna bacoviana nu este surprinsa in maretia ei, ci poetul ii surprinde tocmai momentul critic, topirea, amestecul de ploaie si de fulgi, de frig si de singuratate, caracteristic mai ales inceputului anotimpului alb: “Si toamna si iarna Coboara-amandoua Si ploua si ninge Si ninge si ploua” (Moina). Uneori exista impresia unei inzapeziri totale, a unei izolari complete a oamenilor intre ei. Intregul targ pare a fi transformat intr-un cimitir, usile nu se mai pot deschide, zapada a invadat totul: “E ziua si ce intuneric Mai spune s-aduca si lampa Te uita, zapada-i cat gardul Si-a prins promoroaca si clampa”. (Decembre) Primavara bacoviana este lipsita de tumultul, de veselia, de sperantele pe care le aduce acest anotimp. Reinvierea naturii, care este pentru poet doar “o noua primavara pe vechile dureri”, ii trezeste melancolia si-i intensifica pana la infiorare gandul unei existente inutile: “Melancolia m-a prins pe strada Sunt ametit Oh, primavara iar a venit Palid si mut Mii de femei au trecut Melancolia m-a prins pe strada”. (Nervi de primavara) Vara, poetul este coplesit de arsita dogoritoare si invadat de miasmele pe care le exalta descompunerea materiei organice sub soarele torid: “Sunt cativa morti in oras, iubito Chiar pentru asta am venit sa-ti spun Pe catafalc, de caldura-n oras Incet, cadavrele se descompun”. (Cuptor) In poezia bacoviana , se infiripa din diferite elemente, sumbre, intunecate de cele mai multe ori, o viziune de infern, viziunea unui infern in care existenta normala nu este posibila, a unei lumi care rupe echilibrul moral al fiintelor ce o populeaza. In acest univers bacovian, ros de mizerie, in care oamenii isi pierd luciditatea, controlul, iubirea pare a se supune acelorasi legi implacabile. Iubirea bacoviana poarta deci si ea amprenta descompunerii, a perisabilitatii.Cu toate acestea, poetul peregrinarilor interminabile, sfasiat de chinurile sale interioare, poarta cu sine, desi timid si insuficient conturat, un vis de iubire pa care I-l sugereaza chipul pur al unei fete, rascolita si ea de sentimentul singuratatii interminabile si de dorinta implinirii, prin totala devotiune, a unui ideal de dragoste din ce in ce mai estompat. Viziunea aceasta, pe care o simte ca pe o himera, este cultivata cu o nemarginita sfiala, cu o delicatete si pudoare care ii sunt specifice.Dar, speriat parca de umbra propriului vis, poetul isi reia vagabondajul, devenit o modalitate dominanta de existenta. Intr-adevar, e aproape de necrezut cat de nefericit se simte poetul intre cei patru pereti ai camerei lui si cum cauta in permanenta linistea in ratacirile sale fara de sfarsit: “Pe drumuri delirand, Pe vreme de toamna” (“Spre toamna”) “Plangeam, si rataceam pe strada In noaptea vasta si senina” (“Fanfara”) Influentat, intr-o oarecare masura, de E. Poe, Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine (modele pe care le si recunoaste, dealtfel, in poezia sa), Bacovia, poet simbolist, isi exteriorizeaza impresiile, prin corespondente muzicale, dar si prin variante de tonuri de culoare si folosind aceleasi culori in relizarea tablourilor poetice:negrul rosul, violetul, galbenul. In coloristica bacoviana, abunda negrul, culoarea mortii, sugerand carbonizarea, trecerea in lumea anorganica. In poezia intitulata chiar “Negru”, alaturarea florilor carbonizate de sicriele metalice, arse si negre, de vesmintele funebre, creaza o atmosfera de infern.Albul,culoarea puritatii, capata la Bacovia o nuanta de tenebros. Amestecul caleidoscopic al negrului cu albul genereaza la Bacovia cenusiul, plimburiul deprimant, ca in poezia “Plumb”, in care imensitatea cenusiului starneste o tristete iremediabila, vecina cu moartea. Ca sa transcrie sentimentul tristetii sfasietoare, poetul ii altura violetului, galbenul: “In toamna violeta,/Pe galbene alei”. Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului si a mizeriei: “Si noaptea se lasa Murdara si goala Si galbeni trec bolnavi Copii de la scoala” Bacovia este un inadaptat in societate ca si Eminescu si la fel ca acesta, manifesta a aversiune puternica fata de aceasta oranduire, isi deplange soarta care-l obliga sa traiasca intr-o societate cladita pe inechitate. De aceea universul sau il vor forma: copiii si fecioarele tuberculoase, palidele muncitoare, poetul insusi ratacind fara sens prin parcuri solitare, ascultand somnul, plansul, golul, frigul, tristetea, umezeala, raceala, nevroza. Culorile sale sunt concentrate - dar abunda negrul, culoarea mortii, albul capata o nuanta de fenebros - e coloarea cancerului, a ftiziei, cenusiul care sugereaza singuratatea vecina cu moartea. Mai intalnim violetul, galbenul, rosul incidental, verdele, griul, fumuriul etc.
