Ion Luca Caragiale

-viata si opera-

I. Viata

Cel mai mare dramaturg si scriitor satiric al literaturii noastre, I.L.Caragiale, s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale din fostul judet Prahova, ca fiu al lui Luca si al Ecaterinei Caragiale. Primele clase le urmeaza la Ploiesti, la Scoala Domneasca, pastrand o pioasa amintire invatatorului Basil Dragosescu, de la care a invatat intaia data tainele gramaticii si respectul pentru limba romaneasca.

Dupa 1870, timp de cativ ani, preocuparile lui Caragiale se aseamnana cu ale marelui sau contemporan si prieten de mai tarziu, M. Eminescu: in 1870 Caragiale este copist la Tribunalul Prahova, iar in 1871 este sufleur si copist al Teatrului National din Bucuresti.

Anul 1873 este important in evolutia lui Caragiale, intrucat acum de prima proba a inclinatiilor sale satirice, debutand la revista umoristica Ghimpele, cu articole si note polemica ascutite, in care ataca cu fronda juvenila pe Maiorescu, Macedonski s.a.

Anul 1884 trebuie retinut ca data memorabila in care apare capodopera dramaturgiei noastre clasice, comedia O scrisoare pierduta, reprezentata in acelasi an. La cei 32 de ani, Caragiale daduse literaturii noastre : O noapte furtunoasa, Conu Leonida fata cu reactiunea si O scrisoare pierduta.

Intre 1888-1889, aproape un an, Caragiale functioneaza ca director general al teatrelor. Insa relatiile cu Junimea si cu Titu Maiorecu incep sa se raceasca si Caragiale incepe sa devina, pentru liberali si conservatori, deopotriva, un scriitor dificil si incomod.

In 1901 apare volumul Momente si schite si in acelasi an are loc cunoscuta acuzatie de plagiat adusa de Caion Al. Ionescu, publicist mediocre, necinstit si amator de scandaluri, infierat in fulminanta pledoarie a lui Delavrancea.

In 1904, beneficiind de o mostenire considerabila, Caragiale pleaca la Berlin, unde se va stabili pana la moarte. Placarea lui din tara nu trebuie privita cu superficialitate, ca fiind simplu rezultat al unei mosteniri.

Dar cea mai emotionanta dovada a legaturii trainice cu tara adevarata, cu poporul napastuit pe care la slujit cu devotament si ale carui dureri si nazuinte le-a oglindit cu atata patrundere intr-o insemnata parte a operei sale, o constituie pamfletul 1907 din primavera pana-n toamna, cel mai aspru rechizitoriu al vremii, cu privire la marile rascoala taranesti.

I.L.Caragiale moare la Berlin, in 1912, 22 iunie, lasand in urma sa o opera bogata si stralucitoare,, o adevarata oglinda a societatii romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea.

II.Opera

I.L.Caragiale este, inainte de toate , marele dramaturg al literaturii noastre, autor al comediilor O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta, Conu Leonida fata cu reactiunea si D-ale carnavalului, precum si al dramei Napasta. Ceea ce da o neobisnuita vigoare creatiilor sale dramatice este in primul rand continutul lor deosebit de valoros, prin ascutita lui actualitate in vremea autorului.

Dar fara indoiala ca genul dramatic al lui Caragiale si-a gasit expresia desavarsita in O scrisoare pierduta. Ceea ce face ca aceasta piesa sa treaca inaintea tuturor celorlalte este, inainte de orice, continutul de indei. Reprezentarea piesei O scrisoare pierduta pe marile sceni ale lumii (Morcova, Berlin, Varsovia, Paris, Buenos Aires) atesta, indiscutabil, universalitatea ei.

De o factura cu totul deosebita este Napasta. De data aceasta rasul este convertit in compasiune, satira in meditatie si profunzime psihologica.

Dupa 1890 repertoriul lui Caragiale se imbogateste cu proza de analiza si cu povestiri care ilustreaza si de asta data, bogatele resurse ale marelui scriitor.

Apar : nuvele :O faclie de Pasti, Pacat si In vreme de razboi.

Povestiri : Kir Inulea, La hanul lui Minjoala, Calul dracului, Abu Hassan.

Schite : d-l Goe, Triumful talentului, Vizita, Lantul slabiciunilor, s.a.