Semnificatia titlului. ,,Craiasa din povesti” are profunde vibratii folclorice, poezia valorificand povestile populare cu personajele lor fabuloase si mitologice. Titlul trimite la un personaj de basm, craiasa fiind aici o metafora pentru iubirea armonizata perfect cu natura mirifica, impresionant de frumoasa, care este personificata, deoarece i se atribuie insusiri omenesti de simtire si sensibilitate. Tema poeziei o constituie contemplatia poetului in fata unei naturi feerice, de basm, care ocroteste iubirea si care se emotioneaza la vederea frumoasei copile asemuita cu o craiasa din povesti. Structura si semnificatii. Poezia ,,Craiasa din povesti” este o idila cu puternice note de pastel si este alcatuita din sapte strofe distribuite astfel: in primele trei strofe predomina elementele de pastel, descrierile de natura in care notele rustice se impletesc cu elemente ale Cosmosului, iar in ultimele patru strofe se intensifica accentele de idila prin portretizarea iubitei, care capata valentele unui personaj de poveste. In poezia ,,Craiasa din povesti” se manifesta doua spatii care se afla intr-o armonie perfecta: unul exterior, corespunzand lumii reale si altul interior, un spatiu al sentimentelor si trairilor lirice. Compozitional, poezia este structurata in doua planuri distincte, unul uman si celalalt al naturii. In lirica eminesciana natura se manifesta prin doua ipostaze care se intrepatrund, una terestra si alta cosmica, fiecare dintre ele fiind alcatuite din elementele specifice viziunii poetice: lacul, florile, campia, trestiile, luna, norii. Prima strofa ilustreaza statutul de stapana a lumii pe care luna il are in intreaga lirica eminesciana. Ea este astrul tutelar, care vegheaza intreaga fire si ocroteste indragostitii, participand la sentimentul de iubire. Poezia incepe cu un oximoron , ,,neguri albe”, pe care luna, personificata, le naste, ,,le scoate peste ape” si ,,le intinde pe campie”. Inceputul poeziei este dominat de elemente de pastel, de aceea imaginile vizuale sunt compuse din elementele naturii terestre, apele si campia si din cele ale naturii cosmice, luna ca stapana absoluta a lumii. Imaginea feerica a naturii terestre este luminata de astrul tutelar, luna, fiind sugerata de epitetele ,,stralucite” si ,,argintie”, interferand astfel planul teluric cu cel cosmic. Intreg tabloul este incarcat de gingasie si emotie, imaginile motorii fiind definite de verbe sugestive: ,,naste”, ,,le scoate”, ,,le intinde”. Strofa a doua compune tabloul inserarii, fiind dominante imaginile dinamice, illustrate prin verbele ,,s-adun”, ,,sa rumpa”, ,,anina”, iar imaginea vizuala este exprimata prin metafora personificatoare ,,haina noptii”, pe care stralucesc ,,boabe mari de piatra scumpa”. In strofa a treia, planul celest si planul terestru se armonizeaza intr-o natura plina de vraja si gingasie prin imaginea vizuala a norilor personificati care ,,au urzit” umbre pe lacul, ale caror unduiri creeaza o imagine feerica, unica prin comparatia valurilor miscatoare cu ,,bulgari de lumina”. Strofa a patra introduce elementele de idila, compune relatia armonioasa dintre om si natura, langa lacul lucitor, se iveste dintre trestii o copila care arunca trandafiri rosii in ,,unda fermecata”. Strofele a cincea si a sasea amplifica magia naturii, lacul este vrajit de frumusetea copilei care-si oglindeste chipul in apa lui. Lacul capata insusiri umane, deoarece apele ,,alearga” in cercuri. Eminescu introduce aici un personaj de basm popular, pe sfanta Miercuri. Copila daruieste lacului trandafiri ,,tineri”, pentru ca sa-i limpezeasca apele si sa-si poata vedea chipul. Elementul fabulos este simbolizat prin trandafirii vrajiti de ,,un cuvant al sfantei Vineri”. Se imbina astfel lumea reala cu lumea imaginara a basmului. Din aceste doua strofe reiese comuniunea perfecta dintre om si natura, avand aici un specific aparte, acela de fabulos, de magie din basmele populare, prin repetitia epitetului ,,vrajit”: ,,vrajit de mult e lacul” si ,,vrajiti sunt trandafirii”. Imaginile vizuale sunt motorii prin verbele de miscare, deoarece ,,alearga apa-n cercuri” si ,,trandafiri arunca tineri”. Ultima strofa compune chipul iubitei, un portret specific aparitiei feminine din lirica eminesciana. Descrierea fetei este realizata prin imaginea artistica a oglindirii in apele lacului. Copila are parul galben si ochi albastri, in care se reflecta o lume de poveste: ,,Ea se uita…Paru-i galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastri / Toate basmele s-aduna.”. Chipul ei este infrumusetat, asadar, de sufletul plin de candoarea povestilor, puritatea erotica, ceea ce semnifica o intrepatrundere perfecta a lumii reale cu lumea imaginara a fabulosului. Finalul poeziei sugereaza ideea unei naturi magnifice si fabuloase, in care omul se integreaza perfect prin candoare si puritate erotica.
