Luand forma abstracta a materiei, universul graviteaza in jurul unor notiuni antitetice prin intermediul carora se realizeaza echilibrul cosmic; astfel, moartea va fi intotdeauna pusa fata in fata cu viata, asa cum binele se va confrunta mereu cu raul, iar barbatul isi va cauta implinirea in femeie.
La inceput, cand negura vremurilor arhaice inca nu parasise spatiul ce va lua intr-un final forma pamantului, miturile cosmogonice scot la lumina aceasi proces de nastere a vietii: crearea femeii si a barbatului, ca personaje primordiale ce vor trebui sa duca mai departe nepretuitul dar al vietii.
Valorificarea impresionanta a sensibilitatii iubirii din care se desprinde divin chipul femeii, reiese in mod profund din opera lui Eminescu.
Pornind de la afirmatia ce ii apartine lui Eugen Lovinescu, conform careia Eminescu a fost saturnul poeziei lirice filozofice, putem dezvolta transpunand importanta operei ce poarta semnatura poetului in propria-i universalitate. Poezia lui Eminescu va avea de suferit o transformare care pe masura ce se va evidentia, va stabili un precedent in istoria poeziei romanesti, prin insusi faptul ca va ocupa in mare parte densitatea acesteia. Oare avea dreptate Mircea Eliade in comparatia sa ce da numele unuia dinre studiile asupra operei eminesciene, "Eminescu - sau despre absolut?" Ar putea parea o idealizare preconceputa, tocmai datorita valmasagului teoretic ce a dus la realizarea unui clar exemplu, ce continua sa dainuie peste ani. Daca am fi trait in vremea grecilor antici, probabil ca mitologia ar fi acordat amintirii poetului un asemenea privilegiu la care acesta ar fi visat toata viata: l-ar fi transformat intr-un astru, intr-o constelatie. Insa deoarece transfigurarea lui in Luceafarul poeziei romanesti a fost deja facuta, se pare ca ideologia mitologica a fost aplicata.
Cert este ca rolul pregnant pe care timpul i l-a oferit lui Eminescu drept un premiu tarziu care sa-i incununeze genialitatea este recunoscut astazi mai mult ca niciodata.
Stabilind miturile
fundamentale ale culturii romane, George Calinescu apreciaza ca poezia romana,
prin Eminescu, "a aratat inclinari de a socoti iubirea
ca o forta implacabila, fara vreo participare a constiintei". Factorul feminin este ridicat la gradul unui simbol, o adoratie care, depas
Iubirea de tip onoric, intalnita des in operele eminesciene, are tendinta de ridica sentimentele la nivelui trairilor pure, de o intensitate coplesitoare, tocmai pentru a manifesta pretuirea fata de ceea ce reprezinta un ideal feminin.
Intrucat steaua este un alt motiv tipic eminescian, realizarea unei paralele intre notiunea de femeie si astrul cosmic da nastere unei viziuni ample asupra modalitatii de perceptie a unui fenomen, a unei minuni. Caci analizata profund, structura femeii scoate la iveala o complexitate ce ii ofera acest aer mistic, de contopire cu universul.
"La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii s-o ajunga"
Conform ideilor desprinse din "La steaua", in cazul unei substitutii a astrului cu femeia, aceasta devine o parte integranta a astralului, si nu are nici o legatura cu terestrul. Insa de obicei, iubirea eminesciana, ce are in mijlocul cercurilor sale concentrice femeia, poate avea loc doar pe pamant, spatiul imperfect dominat de o coordonata fundamentala, si anume moartea.
In cadrul lumii terestre, femeia la Eminescu este atat iubita, cat si muza, cum se evidentiaza in cele trei sonete, ceea ce implica o asociere intre stea, apartinand planului astral, si muza, componenta terestra, ambele unite in sensul sursei de creatie. Ceea ce Calinescu numeste venera serafica, mai precis femeia angelica, intruchipeaza anatomia femeii ideale. Un scurt portret fizic reliefeaza o preferinta a lui Eminescu pentru femeile cu tenul alb, care in mod necesar trebuiau sa aiba pielea rece, aceasta fiind, dupa parerea mea, o urmare a folosirii temei iubirii onirice, iubirea din vis.
Lirismul eminescian are particularitati care aparent pot fi intelese ca reproduceri perpetuate ale unei stari de melancolie naiva. Insa in realitate, constiinta eminesciana este mult mai complexa, fiind axata mai ales pe principii contrare: eternitatea-efemerul, individ-arheu. Aceste elemente de baza in gandirea poetica reliefeaza teme de inspiratie metafizica, neabordate de obicei in lirica intalnita pana la momentul marcat de aparitia lui Eminescu in peisajul nedefinit temporal al poeziei romanesti.
