Constantin Noica  -  

12/25 iulie 1909 - 4 decembrie 1987).

Nascut in localitatea Vitanesti, jud.Teleorman.

Cursuri la liceele Dimitrie Cantemir si Spiru Haret din Bucuresti.

Debuteaza ca liceean in revista Vlastarul (1927).

Cursuri universitare la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti (1928 - 1931).

A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei, membru al Asociatiei Criterion (1932 - 1934).

A urmat studii pentru specializare in Franta (1938 - 1939); doctoratul in filozofie la Universitatea din Bucuresti, cu teza Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou (publicata in acelasi an, 1940).

In anii razboiului este referent pentru filozofie in cadrul Institutului Romano-German de la Berlin.

Editeaza, impreuna cu C. Floru si Mircea Vulcanescu, patru cursuri universitare ale profesorului Nae Ionescu si anuarul Izvoare de filozofie (1942 - 1943).

In toamna anului 1943 ii este respinsa participarea la concursul pentru ocuparea conferintei de Filozofia culturii si a istoriei.

Intre anii 1949 si 1958 are domiciliu fortat la Campulung-Muscel, iar intre decembrie 1958 si august 1964 este detinut politic.

Pretextul procesului politic inscenat in 1958 a fost punerea in circulatie restransa si discutarea volumului Histoire et utopie, de E.M.Cioran.

Din 1965 este cercetator principal la Centrul de Logica al Academiei Romane, de unde se va pensiona in 1975.

Ultimii ani din viata si i-a petrecut la Paltinis (Sibiu); mormantul sau se afla la schitul din apropierea Paltinisului.

In 1988 i s-a acordat Premiul Herder, iar in 1990 a fost primit membru post-mortem al Academiei Romane.

'Daca spiritul are realitate, atunci el trebuie recunoscut ca atare in orice intruchipare a lumii: in pomul acesta, in curba acestui deal, in forma norilor. E insa insuficient a vorbi - in aceste cazuri - de un << spirit >>generic, prezent - ca un temei abstract - in toate. Pentru a fi eficace, el trebuie sa lucreze diferentiat de la un lucru la altul, sa fie in adecvare cu fiecare obiect sau fiinta a vizibilului. Trebuie, cu alte cuvinte, sa ne reprezentam spiritul ca pe ceva specific, iar nu generic. E un fel de a intelege mai bine problema unui Dumnezeu persona

Andrei Plesu - Jurnalul de la Tescani,  Ed.Humanitas, 1993, pg.36-37l.'

Ca nu suntem tradusi ? Dar avem bucuria culturii, si poate o vom trece si altora.
Nu e nevoie de un cantec incapator cat lumea, ci de un simplu cantec incapator.
Trebuie sa-l cucerim in fiecare zi, la fel ca libertatea (Faust II), la fel ca civilizatia.
Nulla dies sine laetitia, asadar."

Constantin Noica - Jurnal de idei, Ed.Humanitas, 1990, pg.294.

1909 - Se naste Constantin Noica, la 24 iulie, in localitatea Vitanesti, judetul Teleorman.

1928 - 1931 - Se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Dupa absolvire devine bibliotecar la Seminarul de istore a filosofiei. 

1940 - Dupa  studiile de specializare in Franta, isi ia doctoratul la Universitatea Bucuresti, cu teza  Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou ". 

 In anii razboiului este referent pentru filosofie in cadrul Institutului romano-german din Berlin, editand, impreuna cu C. Floru si Mircea Vulcanescu, patru cursuri universitare ale profesorului Nae Ionescu, precum si anuarul  " Izvoare de filosofie " ( 1942 - 1943 ).

1949 - 1958  Are domiciliu obligatoriu la Campulung Muscel.

dec. 1958 - aug. 1964 - Este detinut politic.

1965 - 1975 - Este cercetator principal la Centrul de Logica al Academiei Romane.

1975 - 1987 - Ultima parte a vietii si-o petrece la Paltinis.

Filosof, eseist, erudit poliglot. Nascut la Vitanesti-Teleorman. Cursuri liceale la Bucuresti, cand debuteaza in revista Vlastarul (1927). Urmeaza, intre 1928-1931, Facultatea bucuresteana de Litere si Filosofie, cu o teza de licenta despre filosoful Kant. Studii de specializare in Franta (1938-1939) si doctoratul in 1940, la Bucuresti. Referent pentru folosofie la Institutul Romano-German din Berlin (1941-1944).

Dupa razboi, nu a plecat in exil, ci a suferit cumplit prigoana regimului comunist. A avut aproape 10 ani de domiciliu fortat la Campulung-Muscel (1949-1958). Este condamnat la 25 de ani de inchisoare, din care executa 6 ani, fiind intre decembrie 1958 si august 1964 detinut politic. Este eliberat din puscarie in 1964 si, dupa pensionare, in 1975, se stabileste in apropiere de Sibiu, in statiunea montana Paltinis, unde sta 12 ani si moare la 4 decembrie 1987. Acolo este si inmormantat.

Lucrari importante: Mathesis sau bucuriile simple, Pagini despre sufletul romanesc, Rostirea filosofica romaneasca, Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti, Sentimentul romanesc al fiintei, Devenirea intru fiinta s.a.

    S'a nascut in Vitanesti-Teleorman pe 12/25 Iulie 1909. Studiile primare in comuna natala, dupa care pleaca la Bucuresti. A debutat in revista «Vlastarul», in anul 1927, ca elev al liceului bucurestean «Spiru Haret». Dupa finalizarea studiilor liceale, C-tin Noica urmeaza studiile superioare la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti (1928-1931), pe care o absolva cu teza de licenta «Problema lucrului in sine la Kant».

     Membru al Asociatiei «Criterion» (1932 - 1934).

   In anul 1938, odata cu declansarea prigoanei antilegionare si arestarea a mii de legionari din ordinul noii dictaturi instaurate de Carol al II-lea, impreuna cu Emil Cioran (prieten nedespartit), C-tin Noica pleaca la studii de specializare in Franta. Se reintoarce in tara in anul urmator, sustinandu-si la Bucuresti doctoratul in filozofie cu teza «Schita pentru istoria lui Cum e cu putinta ceva nou», publicata in 1940.

     La 8 August 1940 a fondat revista 'ADSUM', numar unic, in care C-tin Noica semneaza articolul manifest-legionar cu titlul: 'Sunt de fata', preambul la evenimentele ulterioare din 3-6 Septembrie 1940 cand izbucneste revolutia legionara care are menirea de a dobori criminala dictatura instaurata de regele Carol al II-lea, alungandu-l cu aceasta ocazie de la putere. 

     Numeroase colaborari la ziarele: 'Buna Vestire', 'Cuvantul' s.a.

     A fost referent pentru filozofie in cadrul Institutului Romano-German din Berlin (1941-1944).

     Supravegheat indeaproape de agentii securitatii comuniste, Constantin Noica si-a petrecut ultimii 12 ani la Paltinis, unde s'a stins din viata pe 4 Decembrie 1987, fiind inmormantat la schitul din apropiere.

    S'ar putea scrie o pagina neasemuit de adanca asupra neamului nostru, pagina al carei titlu sa fie: 'Somnul in Istoria romaneasca'. Nu sunt multe neamurile care sa fi fost atat de aproape in rau sau in bine de odihna cea mare si de nefiinta. Fara sa vrem, de cele mai multe ori fara sa vrem, noi am trecut prin toate modurile somnului, de la marea letargie nationala, in care am trait veacuri de-a randul pana sa capatam constiinta de neam, si pana la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mantuit, adancindu-ne in noi insine; dar somnul ne-a si paralizat, pastrandu-ne prea mult in noi insine. Iar in aceasta viata nationala, din fericire ca si din nefericire amortita de somn, Ardealul a reprezentat starea noastra de veghe; iata, in doua cuvinte, rolul pe care il descifram in spiritualitatea romaneasca. Fiecare natiune isi are un sambure de viata, un sambure originar de viata. La obarsia fiecarei colectivitati istorice organizate se intalneste un centru formativ, prin dezvoltarea caruia sau prin alipirea la care se realizeaza cate un organism national. Unitatea politica si nationala a Italiei se face in jurul regatului Sardiniei, dupa cum  -iar exemplul acesta e inca mai potrivit-  fiinta Germaniei se intrupeaza in jurul Prusiei. Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a Romaniei. Stim cu totii ca nu in jurul Ardealului ne-am inchegat noi ca stat national, ci ca Ardealul e cel care s'a alipit Tarilor Romanesti. Dar daca asa s'a intamplat in ordinea de fapt a Istoriei, pe planul spiritualitatii romanesti centrul nostru national este Transilvania, in acea 'invatata Transilvanie - spunea candva Balcescu -, azil vecinic al nationalitatii romane'.

    Spiritualitate romaneasca. Cativa se intreaba, poate, de ce intrebuinteaza unii, mai ales cei tineri, termeni atat de rasunatori si poate nu tocmai lamuriti cum e acesta chiar de spiritualitate. De ce spiritualitate si nu viata nationala romaneasca, sau orice alta expresie de rand? Si cum de putem noi spune: in istorie, unirea Romaniei s'a facut prin alipirea Ardealului la Patria-Muma, dar in campul spiritualitatii romanesti unirea se face prin alipire la Ardeal, de parca Ardealul ar fi Patria-Muma? Noua asa ne pare: ca, intr-un anumit plan, Ardealul e patria-muma. De la Ardeal am primit si noua ne trimitea Ardealul tot ce a avut el mai bun; ni l-a trimis pana la saracire de sine. Istoricul nostru Xenopol descrie undeva, in 'Istoria partidelor politice in Romania', un lucru care e simbolic pentru raporturile Ardealului cu Tarile noastre; felul cum a trecut elementul nobil din Ardeal in Tarile Romanesti, in secolul al XIII-lea si al XIV-lea, constituind aici nuclee de state, dar vaduvind de clase conducatoare locul de unde acel element nobil pleca. Iar, in timp ce Ardealul, lipsit de clasa conducatoare, cadea mai lesne sub stapanire straina, Tarile noastre se constituiau ca unitati, pe cat posibil independente, tocmai cu ajutorul grupurilor conducatoare din Ardeal. Prin urmare, Ardealul era cel care impingea Neamul Romanesc catre Istorie. Dar, cand spunem spiritualitate, spunem inca mai mult decat ca Ardealul ne impinge catre Istorie: spunem ca el e sortit sa tina treaz duhul romanesc in Istorie. De aceea aratam ca Ardealul reprezinta starea de veghe a romanismului: acolo, in laboratorul sufletului ardelean, ni se pare ca se constituie tipul viu de om romanesc. Si poate ca acum suntem in stare sa limpezim in ce inteles vorbim de spiritualitate romaneasca. Cand un popor se lupta pentru buna lui stare, pentru infrangerea tiraniei, pentru unitate sau pentru independenta, el face succesiv: miscari economice, sociale, politice si nationale. Cand insa se ridica spre a da, dincolo de toate acestea, si un alt tip de om, un tip autentic de om, atunci face o reforma spirituala. Toate revolutiile neamurilor, fie ca sunt economice, sociale, politice sau nationale, sunt facute pentru oameni, pentru cei multi, pentru binele tuturor. Reforma spirituala nu e pentru oameni, ci e pentru om. Ea nu se multumeste sa capete ceva pentru toti; vrea sa ceara ceva de la fiecare. Pentru ca tipul de om romanesc se face in Ardeal indrazneam noi sa spunem, ca acolo e si centrul spiritualitatii romanesti. Dar sa luam un exemplu: ascensiunea poporului nostru  spunea candva Balcescu, in studiul sau 'Mersul revolutiei in Istoria Romanilor'  s'a facut pe mai multe trepte: poporul nostru a pornit de la rob, s'a prefacut in serv, apoi in proletar, in posesor si 'acum  spune Balcescu  zvarle cea din urma exploatatie si este a se face proprietar'. Ce se desprinde din cuvintele acestea ale lui Balcescu? Si un sens pentru lupta sociala a romanului, desigur, lupta care ii statea atat de mult pe inima marelui nostru vizionar. Dar se desprinde mai ales intelesul unei ascensiuni spirituale. Poporul nostru, din ceasurile cand incepea sa fie popor romanesc, pleca de la robie si avea sa poarte catava vreme in el stigmatele robiei, devenea apoi serv, adica rob cu raporturi contractuale fata de natiunea dominanta; ajungea proletar, adica ins fara jug, dar si fara bunuri; devenea posesor, dar fara constiinta si libertatile celui care poseda spre a nazui, dupa gandul lui Balcescu, sa devina in sfarsit un proprietar. Si proprietar a ce? a unor bunuri materiale? Nu numai atat. Ci proprietar avand independenta morala si increderea in sine a stapanului. aceasta vrea desigur sa spuna Balcescu: neamul nostru se ridica de la robie pana la constiinta de stapan, pana la demnitatea, drepturile si raspunderile stapanului. a avea constiinta de stapan  iata ce nu ne-a invatat intotdeauna Istoria, in cutremuratoarea ei desfasurare. Un tip de roman cu constiinta de stapan era nazuinta lui Balcescu. De ce n'am spune? Ea este inca marea noastra nazuinta. Spre a avea constiinta de stapin, trebuie sa fii sigur pe drepturile tale si gata sa lupti pentru ele: sa fii permanent treaz; constient de o misiune si nemultumit ca nu esti intotdeauna la inaltimea acelei misiuni. Tipul de roman inzestrat cu o asemenea constiinta de stapan mai ales Ardealul il da, in laboratorul sau national. Nu pentru ca exista, acolo, trufia romaneasca; poate, dimpotriva, pentru ca intotdeauna a existat acolo nemultumire romaneasca. 'Marii invatatori ai ardealului  scrie Xenopol in istoria sa, vorbind despre Samuil Micu, Petru Maior si Gheorghe Sincai  marii invatatori ai Ardealului trageau, din adevarurile pe care le scoteau la lumina asupra originii Neamului Romanesc, o invatatura pedagogica, bazata pe desteptarea unui simtamant foarte puternic de moralizare, simtamantul rusinii, dojenind Poporul Roman pentru caderea lui atat de joasa, cand el se cobora dintr'o asa mandra obarsie'. Sentimentul de rusine, cum spune Xenopol, acest simtamant incearca uneori pe cel cu adevarata constiinta de stapan. Cum sa nu-l umileasca pe romanul dojenit de Petru Maior, ori de Gheorghe Sincai starea in care il adusese istoria? Iar, ca si Maior sau Sincai, intreg Ardealul a dojenit si s'a dojenit pe sine, luptand, nazuind si razbind.

    Functia spirituala a Ardealului e de a nu se impaca, de a nu consimti, de a nu se asterne somnului aceluia care acopera atat de multe etape din Istoria noastra. Nu din dragoste oarba, pentru altceva face el asta. Dar din constiinta ca virtutile pe care le-a deprins romanul dintr'o Istorie umilita nu pot fi si cele care sa-l insufleteasca intr'o Istorie triumfatoare. Functia spirituala a Ardealului ne pare ceva limpede: omul romanesc nu poate ramane acelasi si cand e rob, cum spunea Balcescu, si cand e stapan. Spun unii ca romanul e o fiinta tare inzestrata  si ei cred ca sunt patrioti atunci cand spun asa. Dar uita ca, din zestrea sa de insusiri, Istoria noastra aspra nu ne-a ingaduit sa desfasuram decat pe unele: anume, pe cele care tin de pasivitate. asa, ani intregi, s'a laudat ingaduinta romanului. Dar e o toleranta de stapan, toleranta fata de ceilalti a insului care are taria crestina de a-si iubi pana si dusmanul? Nu intotdeauna. E si slabiciunea de a sti ca nu te poti lupta cu dusmanul, iar atunci te multumesti sa nu-i impui tu nimic, spre a nu-ti impune el inca mai mult. Dar luati cumintenia romanului, luati capacitatea lui de a rabda si a nadajdui, sau toate celelalte virtuti laudate de cei care au interes sa le laude, si vedeti cata pasivitate, cat somn romanesc zac in ele daca nu le prefacem in virtuti active, de stapan. Semnificatia spirituala a Ardealului este, pentru noi, cei care nu facem parte din el, ceva determinat: de a traduce pasivitatea romaneasca in termeni activi; de a face pana si din asteptarea noastra, pana si din impacarea noastra o forma de lupta. In alte cuvinte: de a preface negativul romanesc in pozitiv romanesc. Despre Tara noastra, un cronicar, Simion Dascalul, exclama candva: 'Tara miscatoare si neasezata!'. El voia sa spuna: Tara pe care strainii o tot calca, ale carei graniti se tot schimba, care nu se mai asaza o data in albia ei de viata nationala. Dar, cu cat in afara Tara sau Tarile Romanesti erau mai miscatoare si mai neasezate, cu atat inauntru, in lumea spiritului, romanul se intepenea mai mult. Ca sa poata rezista puhoaielor pe care intruna i le azvarlea Istoria in fata, romanul a trebuit sa se inclesteze si sa-si pastreze firea, Tara era miscatoare si neasezata pe dinafara, trebuia sa fie asezata si statornica inauntru. Asa a trebuit sa fie, si asa a fost. Dar au venit timpurile si vor mai veni timpuri cand Tara, asezata pe dinafara, va trebui insufletita dinauntru. De timpurile acelea va trebui sa fim cu adevarat vrednici. Iar invrednicirea romaneasca nu se va intampla decat intr'o directie: prin alipirea noastra spirituala de Ardeal.

Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise in istoria filozofiei la Descartes, Leibniz si Kant (1936), Schita pentru istoria lui cum e cu putinta ceva nou (1940), Doua introduceri si o trecere spre idealism (1943), Douazeci si sapte trepte ale realului (1969), Rostirea filozofica romaneasca (1970), Creatie si frumos in rostirea romaneasca (1973), Eminescu sau ginduri despre omul deplin al culturii romanesti (1975), Despartirea de Goethe (1976), Sentimentul romanesc al fiintei (1978), Sase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (1980), Devenirea intru fiinta (1981), Scrisori despre logica lui Hermes (1986).