HARAP-ALB De Ion Creangǎ 1.Elemente de facturǎ popularǎ: 22499hlm48lci2o -tema: triumful binelui asupra rǎului; -motivele: cǎlǎtoria, petitul, muncile, proba focului, incercarea puterii, izbanda mezinului, cǎsǎtoria; -personajele: Craiul, Verde-Impǎrat, Impǎratul Ros, fata acestuia, Spanul, Harap-Alb; -ajutoarele: Gerilǎ, Setilǎ, Flǎmanzilǎ, Ochilǎ, Pǎsǎri-Lǎti-Lungilǎ, Sfanta-Duminicǎ, calul, regina furnicilor si cea a albinelor, turturica; lc499h2248lcci -elem.miraculoase: apa vie, apa moartǎ, cele trei smicele; - fuziunea dintre real si fabulos: se trece de la real la fantezie fǎrǎ sǎ se facǎ distinctia intre cele douǎ planuri; -limbajul: caracterizat printr-o aparentǎ simplitate si prin oralitate. 2.Elemente de originalitate: Diferentele dintre un basm popular si unul scris de Ion Creangǎ pot fi foarte bine relevate fǎcand o analizǎ la nivelul artei narative, al fantasticului, al comicului si al eruditiei paremiologice, precum si la nivelul limbajului. Referindu-se la specificul artei literare, remarcǎm cǎ scriitorul individualizeazǎ cu ajutorul detaliilor si dramatizeazǎ actiunea prin dialog. Dialogul are menirea de a dezvolta actiunea si de a caracteriza personajele. La nivel fantastic, in basmul popular personajele supranaturale sunt umanizate, pe cand eroii din Povestea lui Harap-Alb amintesc de personajele din Amintiri din copilǎrie, prin comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea si limbajul lor. Astfel, impǎratul Ros se uitǎ „de-a mirarea la petitori”, „cautǎ prin asternut” sǎ vadǎ ce l-a piscat de i-a stricat somnul. Harap-Alb plange cand il dojeneste pǎrintele sǎu, se manie si loveste cu fraul in cap calul grebǎnos care se indreaptǎ sper tava cu jǎratic , este slab de inger etc. Omeneste se comportǎ si tovarǎsii sǎi nǎzdrǎvani: cand fata impǎratului Ros se preface in pasǎre, Ochilǎ ii spune lui Pǎsǎrilǎ: „Mǎi, fetisoara impǎratului ne-a tras butucul!” si cand aceasta se acunde in spatele Lunii, Pǎsǎrilǎ o „gǎbuieste” asa cum Nicǎ „gǎbuise” pupǎza in scorburǎ. Un element absolut nou in povestea lui Creangǎ este localizarea fantasticului din punct de vedere istoric si geografic. Personajele sunt niste tǎrani care vorbesc in grai moldovenesc. Altǎ dominantǎ a srisului sǎu o reprezintǎ plǎcerea de a spune, verva si optimismul. Pentru a obtine o veselie contagioasǎ autorul apeleazǎ la exprimarea poznasǎ, mucalitǎ („Sǎ trǎiascǎ trei zile cu cea de-alaltǎieri”), ironia relizatǎ prin folosirea diminutivelor („buzisoare”, „bǎuturicǎ”), zefelmisirea („Tare-mi esti drag !…Te-as bǎga in san dar nu-ncapi de urechi”), caracterizǎrile pitoresti (infǎtisarea lui Gerilǎ sau Ochilǎ), prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul (dialogul -2- impǎratului Ros cu petitorii infometati, cearta dintre Gerilǎ si ceilalti); utilizarea unor porecle si apelative caricaturale („tapul cel ros”, „Buzilǎ”, „mangositi”, „farfariti”), a unor vorbe de duh („Dǎ-i cu cinstea sǎ pearǎ rusinea”). Nota de originalitate a basmului este oferitǎ si de eruditia paremiologicǎ. Rolul proverbelor, zicǎtorilor este sǎ sporeascǎ rapiditatea povestirii si sǎ producǎ efecte hilare. Creangǎ este inconfundabil prin limbaj. Majoritatea cuvintelor sunt de origine popularǎ; unele au formǎ foneticǎ moldovenescǎ; existǎ numeroase regionalisme, in timp ce neologismele apar foarte rar. Si fiindcǎ scriitorul este regizorul care rǎmane in reprezentatie ca erou principal, limbajul capǎtǎ o tentǎ afectivǎ prin interjectii, exclamatii sau prin dativul etic: „mi ti-l insfacǎ cu dintii de cap”. La randul lor, expresiile locutuionale, proverbelor, zicǎtorilor, conferǎ frazei romanesti o structurǎ unicǎ, aproape imposibil de redat in alte limbi: „vǎ veti gǎsi mantaua cu mine, apoi nu-i trebuie nici tigan de laie impotriva mea”. Asadar, pe canavaua unor teme si motive universale, Creangǎ reuseste cu mult succes sǎ fǎureascǎ imaginea unei lumi tipic tǎrǎnesti, cu comportamentul, obiceiurile, traditiile si limbajul ei specific.
