Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi 43576utq49gth7l 43576utq49gth7l Atat Ultima noapte cat si Patul lui Procust surprind prin insistenta analitica de un caracter cu totul deosebit. Indiferenta sthendaliana, cu stilul voit de proces verbal, este infuzata de pasiunea autorului pentru determinarea unui adevar psihologic obiectiv. Faptul ca, in naratiune, se foloseste persoana intai conjugat cu suprapunerea argumentelor contradictorii care amplifica tot mai mult caracterul superior dilematic al eroului, determina o stare de incordare intelectuala. Atitudinea aceasta ramane cat se poate de actuala, indiferent de sensul in care sunt rezolvate problemele individului la Camil Petrescu. George Calinescu a avut, neindoielnic, o intuitie exacta afirmand despre romancier: nu este al doilea sau al treilea in literatura, ci unicul pe un drum launtric, intr-o jungla virgina, in care nu intra decat pionierii. (pag 259) N. Barbu Sine ira (Ed. Junimea *
In cadrul capitolului Directii in dezvoltarea romanului romanesc in perioada dintre cele doua razboaie mondiale , putem gasi o scurta prezentare a romanului , prezentare facuta insa mai mult pentru a evidentia tehnica si stilul lui Camil Petrescu. Autorii pornesc de la afirmatia scriitorului din volumul Teze si antiteze:Sa nu descriu ceea ce vad , ceea ce aud decat intorcand privirea asupra propriului nostru continut sufletesc...Sa nu descriu decat ceea ce inregistreaza simturile mele , ceea ce gandesc eu. Astfel romanul contine exclusiv ceea ce a vazut , a simtit , a trait eroul cartii , in care perspectiva asupra realitatii e una singura , mijloc de a asigura autenticitatea faptelor narate .Virtutea acestui roman este deci capacitatea lui de a patrunde mai adanc in realitatea interioara. (Sinteze de literatura romana – Editura Didactica si Pedagogica , 1974 pg 187 * Camil Petrescu este unul dintre promotorii innoirii literaturii la un inalt nivel principal, intr-o vreme cand filosofic si tehnic, romanul romanesc ramasese la stadiul primei jumatati a secolului XIX, sau trecuse la confectionarea unor rudimente moderniste fara acoperire teoretica serioasa . Negresit trebuie sa lamurim ca daca partea intaia a acestui roman e o fabulatie e adica nascocita de un autor care nici nu era insurat si nici nu avea o familie pe vremea aceea si deci eroul Stefan Gheorghidiu cu sotia lui sunt pura fictiune, in schimb se poate afirma ca partea a doua a cartii, aceea care incepe cu Intaia noapte de razboi este construita dupa memorialul de companie al autorului, imprumutat cu amanunte cu tot eroului . Stefan Gheorghidiu traieste relativ ca o fiinta autonoma, el este atras insa de o alta fiinta prin iubire si este angrenat pe de alta parte in alte structuri sociale. Marian Popa : Camil petrescu – Editura ALBATROS , 1972 * Insusirea romanului Ultima noapte ...este aceea de a fi o proza superioara . In Ultima noapte ...este remarcata predilectia autorului pentru exactitatea aproape stiintifica si despicarea complexelor sufletesti tipice. Intr-un fel, Ultima noapte ... este privit ca romanul negarii, punerii intre paranteze si violarii fenomenologice a valorilor bio-afective. Eroul camilian este omul masurilor absolute, al jusitiei absolute, al iubirii integrale, al adevarului absolut. Ceilalti reprezinta relativismul pragmatic. Intelectualul nu este definit la Camil Petrescu prin profesie ci prin presiunea absolutului, singura care il califica pentru rolul de erou de drama, prin nevoia arzatoare de justificare a fenomenalitatii in functie de o logica absoluta. Intelectualul este ccel care traieste in sferele constiintei, care poate parcurge drame ale cunoasterii. In Ultima noapte..., cele doua parti distincte ale romanului sunt dialectic solidare, exprimand dubla experienta a eroului in fata celor doua dimensiuni existentiale, decisive in conceptia lui Camil Petrescu, dragostea si moartea: mai mult decat orice, in fata mortii si in dragoste omul apare in autenticitatea lui structurala, scria autorul in 1933. Dragostea este pentru Gheorghidiu o boala, cu toate ravagiile ce le provoaca, afectand tesuturile sufletesti cele mai intime. Ea porneste de la autosugestie, devine obisnuinta, o a doua natura, simbioza, despartirea echivaleaza acum cu o despicare a personalitatii, cu o interventie chirurgicala riscanta. Barbatul sufera in dragoste din pricina unui monoideism, aspiratia spre absolutul erotic il paralizeaza, il transforma intr-un posedat.(pag 196) Credincios principiului proustian al unitatii de viziune, Camil Petrescu, printr-un enorm artificiu, pastreaza naratiunea la persoana intai si romanul se compune din colectarea marturiilor pe care le fac personajele sale, intr-un dosar de existente. Dar metoda nu e deloc proustiana, ci aceea a cadrului naturalist de totdeauna. In schimb, fata de primul roman, cel de al doilea sparge compozitia si anchetatilor li se recomanda sa cultive digresiile, alunecusurile de condei, pe care le banuiam mai interesante decat intamplarea insasi. De unde Ultima noapte era o compozitie clara uniliniara, de factura clasica, actiunea celui de-al doilea roman este intortocheata, inainteaza ramificandu-se, si in acest amanunt putem vedea o oarecare influenta a lui Proust.(pag. 199) Ultima noapte este nu numai romanul razboiului, dar si al dragostei. Romanul domnului Camil Petrescu este, asadar, romanul unui razboi pe doua fronturi. Pe ambele fronturi, al amorului conjugal si al razboiului, este un neintrerupt mars, tot mai adanc, in constiinta. Eroul domnului Camil Petrescu este un psiholog al dragostei. Ultima noapte nu e propriu-zis un roman de razboi. Despicat in cele doua parti componente si foarte distincte, e un roman personal, dintre cele mai ascutite si patrunzatoare romane de analiza. Iar in latura privitoare a razboiului, singura opera romaneasca literara valabila in acest gen. (pag. 84-90) Biblioteca Critica: Camil Petrescu – Editura EMINESCU, 1984 * Camil Petrescu este o personalitate multilaterala, preocupata de originalitate in sensul noutatii si autenticitate, captarea adevarului in formele lui primare. Eroii sai sunt vazuti intr-un sistem complex de oglinzi, jurnalele, scrisorile si marturiile directe fiind tot atatea mijloace de cercetare a evolutiei psihice. In romanul Ultima noapte... un erou martir rasfrange ca protagonist dimensiunile unei lumi. Stefan Gheorghidiu apartine aceleiasi literaturi a singuratatii ca si eroii lui Camus. El va sfarsi in infrangere, dar ideile lui pastreaza nostalgia altitudinii. In consecinta Camil Petrescu isi propune sa faca nu stearpa arta pentru arta ci arta pentru adevar . Pe de alta parte, realistul Camil Petrescu e obsedat de gasirea corespondentului verbal cel mai precis cu putinta: cei care au stat zile intregi cu moarte in fata si cerul deasupra stiu ce mijloc mizerabil de comunicare si expresie este cuvantul si tot ceea ce se reazima pe el. (pg. 181). Fost combatant in primul razboi, prozatorul care voia sa descrie infernul unei canoande, se loveste de carentele cuvantului. Problema e reluata prin intermediul unui erou de roman, Stefan Gheorghidiu care declara ca insuficientele limbajului limiteaza tragic perspectivele cunoasterii: Cuvantul e oricand un mijloc imperfect de comunicare. Tot ce e sens, tot ce e adevar, tot ce e continut real scapa printre silabe si propozitiuni ca aburul printre tevile plesnite. [Ultima noapte..., ed. cit., 1946, p. 122] pg. 173 Comparate cu personajele lui Rebreanu din Ion, turnate in bronz, ale lui Camil Petrescu apar unduitoare, liniile se disloca de la in moment la altul. Camil Petrescu reconstituie un personaj prin racordarea partilor, dand intaietate analizei: Incepusem sa caut, –spune Stefan Gheorghidiu–ca din scrisorile si din amintirile altora, sa-mi reconstitui intrebatoarea fiinta sufleteasca a omului care influentase prin incomparabila lui danie, intreg destinul vietii mele. [Ultima noapte..., p.47] Celalalt personaj, sotia lui Gheorghidiu, e un model mediocru, cu preocupari ce nu depasesc banalul. In contrast cu structura complicata a sotului, viata intelectuala a partenerei este alcatuita din nimicuri. O confruntare intre Stefan Gheorghidiu si tanara lui sotie, deschide problema oportunitatii sau a insuficientei luciditatii: Nu, atata luciditate e insuportabila, dezgustatoare– ii reproseaza sotia, agasata de spiritul lui banuitor, rece. [Ultima noapte..., p.127] Dupa despartirea provizorie de sotie, Stefan Gheorghidiu ii trimite flori printr-un comisionar. La intoarcere, omul e chestionat daca mai vazuse flori acolo la ea. Raspunsul incert al mesagerului il face sa banuiasca cava dubios: Flori?, flori...adica flori ? Nu mai avea. Am crezut ca ma minte ca sa se conformeze unei dorinte pe care mi-o atribuia asa de la el .[Op. Cit..., p.169] Nae Gheorghidiu e un ipocrit grosolan, cum rezulta din discutia cu nepotul sau (p.187):Ei Stefane, daca tatal tau ar fi fost ceva mai strangator, daca n-ar fi risipit atat... v-ar fi lasat si voua sa traiti. De altfel ii semeni leit. Acum vad ca te-ai insurat si tu tot din dragoste. (p.30) Afacerist fara scrupule, Nae Gheorghidiu e simpatizat si de opozitie pentru spiritul si pentru largimea lui de vedere, pentru aerul lui frandeur, revoltat parca.(p.145) Vulgaritatea lui, sprijinita pe temelia unei averi enorme, e agresiva: N-ai spirit practic !–ii spune nepotului Stefan. Ai sa-ti pierzi averea !Cu filozofia dumitale nu faci doi bani. Cu Kant si cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza. Eu sunt mai destept ca ei cand e vorba de parale. (p.41) Modalitatea analitica fundamentala in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, consta in proiectarea unei lumini intense asupra lui Stefan Gheorghidiu. Eroul se autoanalizeaza necontenit, la rece, inteligenta lui cauta semnificatii si explicatii. Prima parte a romanului, monografie a indoielii, constituie un model de realism psihologic. Titlul unui capitol Intre oglinzi paralele, caracterizeaza metaforic metoda; reflectarea realitatilor pe doua planuri. Crispat moral, Gheorghidiu studiaza reactiile sotiei infidele, dar in acelasi timp sta cu atentia rasfranta inuntru , asupra-si intr-un soi de adanca si intensa interiorizare. (p.184) Un inceput de convorbire intre batranul Tache Gheorghidiu si fratele lui Nae, ilustreaza cum fiecare vorba poate fi despicata analitic in sensuri clare si subintelesuri: Ei, Nae, ce se aude, intrati sau nu intrati in razboi ? Iar Stefan Gheorghidiu, lucidul, comenteaza: N-am inteles bina daca prin acest intrati in loc de intram, unchiul Tache intelegea sa lase doar partidului liberal problema intrarii in actiune, sau folosea persoana a doua numai pentru ca el se si considera mort. [ Ultima noapte..., p.26] Cateva personaje ca Nae Gheorghidiu, Tanase Vasilescu–Lumanararu, sunt tipuri vazute obiectiv, la ele mai mult insa primeaza trasaturile individuale. Constantin Ciopraga vede in Camil Petrescu nu numai un analist subtil ci si un critic social a carui opera se inscrie in randul valorilor literare moderne . Constantin Ciopraga - Portrete si reflectii literare (Ed. Pentru literatura, 1967) p.173. Camil Petrescu: poetica polivalentei Discursul romanesc camilpetrescian prezinta o configuratie aparte, generata de o viziune constanta asupra lumii, asupra concretului, dat pe care rostirea filosofica il va defini prin omnivalenta kaleidologica. In Ultima noapte..., discursul transcrie devenirea constiintei uni personaj-narator care, dintr-o perspectiva interna, limitativa si modulara, reprezita lumea si se reprezinta pe sine in doua momente de accent ale existentei sale. Titlul si configuratia romanului marcheaza existenta a doua etape succesive in devenirea unei constiinte – o ultima noapte de dragoste si o prima noapte de razboi –, momente de accent ale unei deveniri esentiale. Ultima noapte si intaia noapte sunt marginile unei epoci diferite fundamental prin viziune si traire, sunt frontiere temporale reflectate la nivelul arhitectonicii discursului prin includerea lor in doua carti diferite. Capitolele ce reiau titlul centreaza discursul, tot asa cum momentele pe care le definesc se constituie ca punct nodal in existenta eroului. Spatialitatea discursului se supune legii incluziunii. Capitolul intai si Cartea intaia sunt in acest sens semnificative. In mijlocul pregatirilor de razboi, In primavara anului 1916...,la popota ofiterilor, se discuta probleme legate de iubire, tot asa cum – la nivelul ordini temporale – experienta razboiului si amintirea iubirii, desfasurata amplu (cap.doi-cinci) sau fulgurant (in cap. Ultima noapte de dragoste) sunt incluse in rememorarea pe care actul scrierii o presupune. In Ultima noapte... punctului de vedere unic al personajului reflector ii corespunde un punct de fuga centrat de zona de indeterminare in care se contureaza in timpul trecerii de la o viziune la alta asupra existentei. Perspectiva subiectiva a discursului transcrie, la nivelul lumii refigurate, neputinta instaurarii unui alt punct de vedere decat cel subiectiv. Acel din mine insumi eu nu pot iesi... da nume atat convingerii prozatorului, cat si credintei eroilor sai naratori. Astfel, crezul lui Stefan Gheorghidiu este formulat in teza imaginii lumii ca reprezentare subiectiva si unica. Concretul, vazut de aproape, invadeaza agresiv privirea, distruge coerenta viziuni, o segmenteaza, o priveaza de principiul ordonator, o dezaxeaza. Un fragment din Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu poate fi in acest sens semnificativ: E o schimbare de sus in jos, ca si cand ar fi cazut tampla cerului si jumatate din priveliste s-ar fi rasucit ca intr-un ochi bolnav, intr-o oglinda, dintr-o data intoarsa (U.n. P.276). Pentru Gheorghidiu iubirea este un proces de autosugestie si un mod de a impune propria lege celuilalt. In Cartea intai a Ultimei nopti..., putinele imagini ce refigureaza spatiul au limpezime si substanta numai prin Ela si numai in imediata ei apropiere: Nu vreau sa cunosc pe nimeni, nu exista pentru mine decat femeia aceasta cu rochia de culoarea caisei, cu bratele goale, lungi si plinute [...] O priveam eu si o privea toata lumea, pe femeia aceasta intoarsa cu spatele la noi, a carei silueta aurie toata, parca dadea inca racoare privelistii rustice (U.n. p.162). In furul imaginii Elei orizontul vizual se estompeaza, devenind o fluida si nedefinita atmosfera. Privirea eroilor camilpetrescieni retine preferential chipul iubitei, iar memoria nu fixeaza decat detaliile valorizate afectiv (rochia albastra, cea de culoarea caisei, silueta argintie etc.), restituind cu precadere gestul sau expresia prin care trairea devine transparenta. Daca rememorarea iubirii este realizata in Cartea intai de o perspectiva centrata si selectiva, coerenta viziunii fiind corelata de distanta temporala, de consecventa punctului de vedere si de relativa stabilitate a lumii privite, in Cartea a doua mobilitatea privirii confruntate cu dinamismul dramatic al lumii privite restituie imagini incoerente ale unei realitati absurde. Refigurarea experientei razboiului nu mai urmareste intelegerea unor intamplari revolute, ci reprezentarea exacta a unui timp care a permis complinirea intregului sufletesc prin verificarea si identificarea eului (U.n., p.201); se instituie astfel o noua perspectiva asupra existentei (Drama nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul si foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict cu eul tau, care cunoaste astfel ceea ce nu cunoaste intr-un anumit fel (U.n. p.304-305) si asupra semenilor (il cunosc [pe Orisan] cum nu l-a cunoscut nici mama lui caci numai acolo, in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii – dar nu stiu absolut nimic despre el,(U.n., p.222). Traind integral un prezent al situatiei limita, Stefan Gheorghidiu nu numai ca nu poate cuprinde trecutul celorlalti, dar se instraineaza de propriul sau trecut care, privit din proximitatea mortii, isi pierde consistenta si gravitatea: Acum totul e parca din alt taram, iar intre noi [Stefan si Ela] abia daca e firul de ata al gandului intamplator(U.n., p.294). Realitatea tensionata si complexa a razboiului este perceputa din puncte de vedere distincte care determina direct registrul si intensitatea trairilor eroului. Perspectiva exterioara aeriana diminueaza tragismul evenimentelor prin incadrarea, ordonarea si demistificarea pe care le favorizeaza o privire inalta si detasata. Vazuta astfel, confruntarea apare ca un joc cu soldati de plumb. Impresia de apocaliptic este generata atat de haosul ce domina spatiul aflat sub bombardament, cat si de deruta ochiului coplesit de imaginile mortii. Imaginile bombardamentului din capitolele N-ea acoperit pamantul lui Dumnezeu si Wer kann Rumänien retten ? sunt in acest sens semnificative. [Alina Pamfil : Spatialitate si temporalitate, editura Dacopress, Cluj-Napoca, 1993 p.106-130 cap. V] * Pentru ipostaza ideii de armonie este ilustrativ inceputul cartii intai a romanului, unde Stefan Gheorghidiu si Ela compun un cuplu, pentru inceput, ideal, impresie dedusa din caracterul metafizic al sentimentului, la nivelul sacralizarii lui. Dragostea dintre Gheorghidiu si Ela se sustine prin idealitate, care, la randu-i, se sprijina pe inversunarea cu care-si cultiva ambii iubirea. Afectiunea pentru Ela i se pare predestinata: Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem de la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim amandoi. (pag 173) In Ultima noapte, timpul gramatical dominant in prima parte este trecutul, pe cand in cea de-a doua carte, e prezentul, dar cum aceasta din urma este cea mai importanta, este usor de inteles de ce scriitorul a folosit prezentul. Am amintit doar ca romancierul a trebuit sa-l conduca pe Gheorghidiu pana la posibilitatea ierarhizarii valorilor in urma experientei razboiului. Intercalarea timpurilor este in stransa corelatie si cu structura paginii prevazuta cu masive subsoluri care nu aduc insa o lume smulsa dim viata interioara, ca la Proust ci pluralitatea de lumi, gravitand spre acelasi punct de atractie. (pag. 194) Compozitia timpului in Ultima noapte retine atentia prin folosirea procedeului clasic al compozitiei odiseice. Astfel, Stefan Gheorghidiu, dupa scena discutiei violente de la popota ofiterilor, se reintoarce cu povestirea sa in trecut si continua de acolo pe directia unilaterala a dezvoltarii evenimentelor in timp. Partea a doua cultiva din contra, o compozitie iliadica, lasa prea putin loc impresiei memorialistice, sprijinite mai ales de fenomenul ,,reculului inregistrat, in genere, de romanele de razboi. (pag. 201) Aurel Petrescu si Opera lui Camil Petrescu (Ed. Didactica si pedagogica) * Multi vom fi observat disproportia care sta la baza romanului Ultima noapte. O buna parte din volumul intai cuprinde romanul propriu zis (dupa conceptia noastra clasica) si anume istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu. Volumul al doilea e, insa, un jurnal de campanie care ar fi putut sa lipseasca fara a stirbi substanta romanului. Intre partea intai si a doua din roman nu este nici un echilibru si jurnalul de campanie poate dura oricat de mult. Ultima noapte... e mai putin proustian si mai mult orasenesc in sensul cerintelor scriitorului intr-un articol antisemanatoresc. Eroii sunt nu numai citadini dar opulenti si cultivati. Stefan Gheorghidiu apartine unei familii bogate. De obicei romancierul roman ne infatiseaza parveniti, specii de Dinu Paturica si Tanase Scatiu in goana dupa prosperitate. Prin asta romanul e mai degraba un roman stendhalian, de experienta, de cunoastere. Barbatul iubeste femeia si este robit ei, dar e in stare in acelasi timp sa observe. Ultima noapte... este un roman de analiza erotica. In Ultima noapte...isi povesteste tribulatiile lui cosmice, insusi eroul Stefan Gheorghidiu. Acesta student la litere, se casatoreste cu o colega. In curand acesta mosteneste o avere incat este exclusa posibilitatea ca romanul sa fie samanatorist. Intaia problema a lui Gheorghidiu este de a se apropia de iubita lui. A trebuit un talent solid ca acela al lui Camil Petrescu ca aceasta lipsa de tact sa nu devina ridicola. Paginile romanului sunt de o decenta desavarsita, cu observatia ca ele zugravesc numai tragedia unui barbat lipsit de o motiune pozitiva a femeii, care cere acestuia ceea ce nu poate da. Ultima noapte... are insusirea de a fi o proza superioara. Un om cu suflet clocotitor de idei si pasiuni, un om inteligent si neprihanit plin de subtilitati. Partea a doua a romanului, n-are ce-i drept, decat o legatura accidentala, fiind jurnal de campanie este tot ceea ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre razboi in literatura noastra si ar sta cu merit, alaturi de pagini straine stralucite. N-avem de-a face cu un reportaj despre razboi, ci cu o viziune personala a lui, cu un spectacol straniu, apocaliptic de un tragic grotesc. Aici Camil Petrescu este un mare prozator. G. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (Ed. Minerva 1980) * Romanul lui Camil Petrescu apare ca o sinteza marita a calitatilor sale de scriitor, care-i confera si notele diferentiale intre prozatorii tinerei generatii. Eroul celor doua volume, sublocotenentul Gheorghidiu, e o constiinta lucida, un spirit atent intors in sine insusi, analizandu-se in doua mari ipostaze ale vietii: iubirea si razboiul. Opera lui Camil Petrescu, oricat de varianta ar parea la prima vedere, prezinta o exceptionala unitate, sub trei aspecte: al problematicii, al spiritului polemic in care e scrisa si al facturii artistice. Caracterul polemic pe care il dobandeste opera lui Camil Petrescu, cu tot ce presupune ca mobilitate a spiritului: indarjire, luciditate, pasiune dialectica, orgoliu, e, prin urmare, expresia unei drame de o profunda semnificatie sociala. In Ultima noapte de dragoste, intaia noapre de razboi, se regaseste problema centrala a operei lui Camil Petrescu, si anume: inadaptabilitatea ca forma de protest social, de refuz al conformismului si a complicitatii eroului cu clasele posedante. O buna parte din volumul intai cuprinde romanul propriuzis, istoria geloziei lui Stefan Gheorghidiu. Volumul II insa e un jurnal de campanie care ar fi putut sa lipseasca fara a stirbi nimic din substanta romanului. Romanul lui Camil Petrescu este, asadar, romanul unui razboi pe doua fronturi. El incepe in ajun de declararea razboiului nostru, cand povestitorul, in speta sublocotenentul Stefan Gheorghidiu, concentrat in lucrarile de fortificare din regiunea Dambovicioarei, face eforturi disperate sa obtina o permisiune de doua zile pentru a merge la Campulung. O scrisoare insistenta, de la fosta lui nevasta, cu care se reconciliase nu demult, dupa multiple neintelegeri, il chema. O discutie la popota, pe tema dragostei si raspunderilor reciproce, inveninata si altercanta, ne introduce in vestibulul ce se deschide cu chiar capitolul al doilea. Trebuie insemnata maiestria cu care Camil Petrescu intercaleaza romanul dragostei lui Stefan Gheorghidiu, reconstituindu-l din cenusa de entuziasme si dezamagiri a trecutului. Romanul ocupa intreg volumul intai si trece, in povestirea de o cursivitate magistrala, nu numai o lume diversa, tipica si semnificativa pentru istoria neutralitatii noastre, exemplare de umanitate surprinsa in intimitatea metehnelor ei, dar mai ales vibreaza, toata, de o mare incantare spirituala. Povestitorul este un om de spirit, un ironist de o superioara sobrietate, un portretist extraordinar, dar mai cu seama un martor de fiecare clipa al actiunilor dimprejurul lui si rasfrangerilor lor in propria lui constiinta. In afara de constiinta, totul e bestialitate, declara eroul lui Camil Petrescu si romanul pe ambele lui fronturi, al amorului conjugal si al razboiului, este un neintrerupt mars, tot mai adanc in constiinta. Romanul de iubire a lui Gheorghidiu se desfasoara pe axele unei realitati interne, alcatuita din ardoarea erotica si din prabusiri de straturi morale prin invazia treptata a geloziei, superior analizata cu mijloace de acuitate stendhaliana; romanul lui de razboi e jurnalul patetic al unui intelectual deformat de asprimile campaniei care-si inregistreaza, cu aceeasi lucida sinceritate variatiile unui eu de un accentuat si constient individualism. Stefan Gheorghidiu, eroul Ultimei nopti, este un intelectual pe care imprejurarile il ajuta sa se elibereze oarecum de grijile existentei. Student in filozofie, cu preocupari teoretice, tip orgolios, dar animat de o exemplara generozitate, se casatoreste cu Ela, cea mai frumoasa dintre colegele sale, in care crede a fi identificat idealul femeii iubite. Dragostea lui nu cunoaste margini, avand puterea marilor pasiuni, specifice mai tuturor eroilor lui Camil Petrescu. Curand, Gheorghidiu, in ciuda atitudinii sale ostile fata de tot ceea ce inseamna chiverniseala si afaceri, devine principalul mostenitor al unui unchi bogat si zgarcit. Tinerii soti incep o viata mondena, cu excursii si petreceri in compania celor mai anoste si mai stupide exemplare burgheze. Dovedind saracie sufleteasca, Ela se antreneaza in aventuri frivole, spre nefericirea lui Gheorghidiu, care aspira catre o dragoste absoluta. Situatia ramane incerta pana la izbucnirea razboiului, cand noul complex de imprejurari dezvaluie definitiv adevarata fata a lucrurilor. Sublocotenentul de rezerva Gheorghidiu se convinge ca sotia sa il insala cu un vulgar seducator de profesie din anturajul monden, pe care-l frecventau cu asiduitate. Gheorghidiu este expresia artistica a unui sentiment desfacut in rotitele lui subtile, dupa cum Ela risipeste parfumul ciudat al gratiei si senzualitatii feminine, surprinse cu ochi nuantat. Desi tehnica sfideaza caracterologia clasica, Stefan Gheorghidiu e un personaj viu, care traieste in planul fictiunii cu sufletul lui pasionat, cu inteligenta lui patrunzatoare, cu onestitatea lui imaculata, neinteles si nefericit. Intocmai ca moralistii clasici, dar, evident, in primul rand cu mijloacele de naratiune si prezentare ale unui romancier, analiza sa se aplica asupra marilor pasiuni umane, in care lamureste elementele constitutive, in treptata lor insumare, cu un adevarat ìspirit de geometrie. De pilda episodul in care gelozia pune stapanire pe sufletul lui Gheorghidiu. Cu prilejul unei excursii la Odobesti, intr-un grup numeros si vesel, Gheorghidiu observa apropierile in progres dintre sotia lui si un vag advocat descins de curand din cabaretele Parisului, de unde adusese stiinta noilor dansuri. Gheorghidiu cauta doar aparent adevarul despre Ela, in fond el se cauta pe sine, isi cauta echilibrul pierdut, aspira sa se gaseasca dupa devastarea unei dragoste pustiitoare, devenita o a doua natura. Gheorghidiu nu se cunoaste, nu-si cunoaste limitele, el insusi marturiseste pasii sai gresiti, miza in contratimp, catastrofele starnite de micile incidente pe care le provoaca involuntar. Ura lui Gheorghidiu nu se indreapta impotriva femeii in general, ci impotriva femeii corupte de societatea burgheza a prozaismului si vulgaritatii. Gelozia ii prilejuieste lui Camil Petrescu magistrale capitole de analiza psihologica, in care, cu o rara luciditate si stapanire de sine, sunt cercetate amanuntit reactiile cele mai dureroase pe care le poate produce acest sentiment. E atata finete, atata bogatie de nuante, atata indemanare in a scruta cutele adanci ale sufletului, incat putem spune fara teama de a exagera ca autorul Ultimei nopti de dragoste ramane cel mai de seama analist al prozei romanesti. Camil Petrescu si-a hranit personalitatea eroului sau nu numai cu sensibilitatea sa exasperanta, ci si cu luciditatea, cu freamatul sau spiritual neistovit. Cultura sa impresionanta o imprumuta lui Stefan Gheorghidiu, sporind si mai mult prapastia dintre acesta si Ela, o femeie cocheta, inferioara nu numai sufleteste, ci si intelectualiceste, superficiala, foarte departe de zbuciumul unei constiinte lucide. El ar vrea sa o aduca pe Ela in sfera lui principala de preocupari intelectuale, dar, incapabila de speculatii metafizice, cand sotul ii vorbeste de Kant, in mod absurd, in patul conjugal, el se trezeste cu amandoua pernele de puf si dantela in cap. In figura lui Nae Gheorghidiu cunoastem un capitalist rapace, manuindu-si afacerile foarte abil, un politician veros, care vrea sa treaca in fata celor mari drept o lichea simpatica. Ignorant si probabil agramat, el isi manifesta cu insolenta dispretul fata de cultura, adresandu-i-se pe un ton de repros si de amenintare lui Stefan Gheorghidiu: Cu Kant ala al dumitale cu Schopenhauer nu faci in afaceri nici o branza. Eu sunt mai destept ca ei, cand e vorba de parale. Facandu-se temut in lumea afaceristilor, despre Nae Gheorghidiu se spune, ca despre un soi de rege al junglei, ca e unul dintre cei mai destepti si mai periculosi oameni din tara romaneasca. De acest lucru se convinge chiar Tanase Vasilescu Lumanararu, care, incercand sa i se opuna, va fi pedepsit intr-un chip foarte original, anume: va fi pus ca, in haine de chelner, sa-si serveasca la masa invingatorul. Camil Petrescu s-a gandit desigur ca numai un individ stabilizat in societate poate avea ragaz sa traiasca launtric. Caci tendinta de a se ocupa de viata interioara este vadita. Prin asta Ultima noapte e mai degraba un roman stendhalian. Stendhal fugea de fraza, de stil, era adica un anticalofil si simtea o placere de a-si nota exact experientele dupa ce le traise. Are loc la eroii lui Camil Petrescu, ca la ai lui Stendhal, o autoobservare, care nu paralizeaza sensibilitatea, ci, dimpotriva, o ascute la maximum. E vorba de intelectuali, de oameni care prin insasi natura lor tind sa cunoasca ce se petrece cu ei, refuza sa traiasca altfel decat constient; prin urmare, fac din problema lamuririi ratiunii actelor lor o chestiune vitala. Cata luciditate, atata drama, e deviza scriitorului. Eroii lui Camil Petrescu au toti repeziciunea discursului si tonul acela tipic de iritatie care sunt ale autorului insusi in scris, incat toti sub felurite vesmante par a purta capul multiplicat al vorbitorului la persoana intaia. Stilul lui Camil Petrescu zugraveste prin ritmica lui pe un singur erou, pe acela care observa si se analizeaza. Partea a doua a cartii zugraveste razboiul asa cum l-a vazut un intelectual cinstit, strain de orice atitudine patriotarda si sentimentala. Fara a-si pierde individualitatea, drama lui Gheorghidiu se contopeste acum cu drama generala a ostasilor secerati de gloante sau pulverizati sub inspaimantatoarele baraje de artilerie. Camil Petrescu este primul scriitor roman care descrie razboiul ca o experienta directa. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e marturia unui combatant si inovatia unui artist care isi confeseaza propria mutilare morala. Ceea ce impresioneaza in zugravirea razboiului este autenticitatea, experienta directa pe care scriitorul o transmite cu scrupulozitate documentului stiintific. Reactiile psihologice sunt si acum surprinse cu finete, eroul fiind mereu dezgustat de stupiditatea actelor pe care trebuie sa le savarseasca. Viziunea autentica a razboiului, trait ca o experienta esentiala a vietii exprima framantarea tragica a unui om a carui constiinta e sfasiata de absurditatea marelui macel. Gheorghidiu isi surprinde si analizeaza fara ipocrizie frica, superstitia, insensibilitatea la durere, lasitatea si panica, dupa cum isi dezvaluie firesc spiritul de camaraderie si curajul izvorat din straturile unei instinctive conservari individuale, si nu din conceptele abstracte ale structurii lui de intelectual. Acesta aproape innebuneste din cauza frigului intr-o noapte de septembrie si imbolnavit de groaza, e salvat de doi oameni care se culca peste el, calzi ca doua perne grele. Analiza starilor sufletesti prin care trec combatantii, supusi unui bombardament de artilerie, este magistrala in Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu, titlul capitolului care reproduce cuvintele spuse de soldatul Marin Tuchei, ca un bocet, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adancul adancurilor parca. Sub ploaia obuzelor, oamenii parca sunt condamnati la moarte in fiecare moment. Ei simt o groaza nebuna, nervii le sunt sleiti, uneori simt o nepasare, o insensibilitate ca a unor bolnavi in agonie, o indiferenta fara putere de impotrivire: Ne trantim pana la gat in mocirla, dar nu putem afunda si capetele, caci ar fi sa murim inabusiti. Evocarea unui tir de baraj, cu nebunia asurzitoare a srapnelelor, ca si trecerea trupelor de la Bran, sunt dintre cele mai dramatice pagini din cartea lui Camil Petrescu. Dar acest jurnal de campanie schiteaza cateva tipuri de camarazi bine prinse; alaturi de Gheorghidiu, temerar, pasionat de razboi, se deseneaza figura de ambitios si de cuceritor a lui Corabu si mintea iscoditoare a lui Oprisan. Razboiul vazut de Camil Petrescu nu este nici eroic, nici inaltator, ci infiorator de tragic si monstruos. Oamenii alearga cu abdomenele sfartecate, stau impietriti sub infernale baraje de artilerie, mor inutil. In valmasagul inaintarilor sau retragerilor domneste arbitrarul, usurinta cu care se condamna la moarte, pe scurt, o lege aspra, barbara. Luciditatea si chibzuinta devin calitati rare, aproape inexistente. Si toate acestea nu sunt inventiile unui romancier, ci fapte realmente traite de autor, care le transmite, ca dintr-un jurnal de front, cu o precizie calendaristica. Fidel esteticii proustiene, Camil Petrescu isi construieste si el romanele sale cu o singura perspectiva. Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi este o lunga confesiune sau, daca vrem, un jurnal de campanie, precedat de niste marturii intime ale celui care-l redacteaza. Pompiliu Constantinescu ,George Calinescu, Tudor Vianu Alexandru Sandulescu, Paul Georgesc * In Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), autorul personaj este unul singur, tehnica folosita fiind numai cea a memoriilor voluntare. In schimb, experienta propusa este dubla, asa cum insusi titlul operi o sustine—intre iubire si razboi, sub semnul noptii. Prin urmare noaptea este cea care poate consemna visul catre ideal sau cosmar. Pe parcursul romanului se propune tocmai fluctuatie posibila intre fericire si cosmar. Debutul romanului expune deja sensurile dublei nopti. Aflat pe front, deci in plin foc al razboiului, Stefan Gheorghidiu participa la o dezbatere pe tema sotului care si-a ucis sotia infidela. Punctul sau de vedere este absolutist: Iubirea este un proces de autosugestie deci ea trebuie sa se inalte deasupra realitatilor curente, sa devina ideea insasi. Momentul inseamna pentru erou si declansarea fluxului memoriei, experienta erotica din trecut fiind adusa in prezent. Astfel ca cititorului i se deruleaza spectacolul unei posibile povesti de dragoste, care trebuie sa fie alegoria imposibilei suprapuneri dintre ideal si concret, dintre ideea de iubire si realitatea acestui moment. Student la filosofie, traind in sfera ideilor, Stefan Gheorghidiu concepe iubirea drept devotiune totala si crede a gasi in Ela perechea ideala. Ca si in Luceafarul lui Eminescu se incearca realizarea cuplului din doua superioritati diverse: inteligenta si frumusetea. Dar membrii cuplului nu pot ascunde faptul ca la mijloc este, in primul rand orgoliul, iar un asemenea cuplu nu poate fi decat aparent fericit, iar o asemenea fericire dureza numai cat dureaza fericirea pentru amandoi. Trebuie sa intervina insa replica realitatii, caci cei doi traiesc intr-un anumit mediu social. Aceasta apare ca o pedeapsa data de unchiul lui Stefan , Tache Gheorghidiu, care, sicanat de lipsa de consideratie a nepotului fata de bani, lasa acestuia, prin testament, o parte considerabila din mostenire, parca punandu-i la incercare rezistenta materiala. C Coordonate importante ale romanului: Microcosmos familial si macrocosmos social In Ultima noapte...macrocosmosul social e vazut prin prisma microcosmosului familial. Punctul de plecare si firmamentul imaginii critice a mediului social in care, datorita partii lor de mostenire, patrund Stefan si Ela, este existenta lui Nae Gheorghidiu. Atitudinea lui Stefan fata de unchiul sau, nu lipsita de acceptari, concesii si compromisuri, isi gaseste explicatia in acel spirit de familie care de fapt nu-l paraseste pe personajul principal, desi de fapt el vede cu luciditate in deputat prototipul a tot ceea ce ura mai mult.[...] In ciuda acestui fapt, Stefan se lasa totusi tutelat un timp in afaceri de catre deputat, si il frecventeaza destul de asiduu. In realitate exista o curiozitate pentru mediul la care avea acum acces, mediu dominat de catre Nae, care devine ghidul lui intr-un univers sordid dar atragator prin necunoscut. Drama personala a lui Stefan Gheorghidiu se desfasoara in climatul de minciuna al acestei lumi conduse de forta banului, de interese meschine si e strict dependenta de mentalitatea mediului in care traieste. Pendularea celor doi soti intre tipurile de categorii sociale, dezvaluie lipsa de coeziune intre ei, care provine din viziunea asupra lumii ce-si pune de fapt amprenta in viziunea asupra iubirii. Un rol decisiv il joaca in aceasta pendulare iluzia lui Stefan ca securitatea materiala ii ofera posibilitatea sa se ocupe de lucrurile sale filozofice, si sa-i asigure nevestei un trai fara griji, fara a-l implica social intr-un nou univers. (p.XXXVII) Razboiul In Ultima noapte...se fixeaza caracterul patriotic al luptei pentru intregirea tarii, fara a omite caracterul de inclestare sangeroasa, profitabila unei paturi de afaceristi. Sunt mentionata o serie de portrete ale oamenilor simpli, capabili de acte eroice, ca de pilda Maria Manciulea si caporalul care pazeste satul de unul singur. Predominanta ramane viziunea de absurditate a macelului din raboiul imperialist. Sub acest aspect putem incadra jurnalul de front a lui Stefan Gheorghidiu seriei de romane din literatura universala scrise pe tema primei conflagratii mondiale, romane cu care se afla in perfect consens. Trebuie amintit ca multe din aceste opere marcante apar in 1929, un an inainte de Ultima noapte...: Aldington – Moartea unui erou, Erich Maria Remarque – Pe frontul de vest nimic nou, Hemingway – Adio arme. Cu acestea romanul lui Camil Petrescu se inrudeste, indeosebi prin tehnica de jurnal de front, de naratie a vietii cotidiene duse de o formatie militara care face un efort colectiv pentru supravietuire. Ultima noapte... intentioneaza sa dea o replica episoadelor de batalie idealizate, de un eroism factic, prezente in majoritatea scrierilor aservite demagogiei belice, si chiar in alte lucrari in care, in locul veridicitatii se face uz de un verosimil harazit sa-l impresioneze pe cititor. Se poate discuta despre plecarea in razboi a lui Stefan Gheorghidiu, in pofida ofertei unchiului sau de a-l plasa undeva la adapost, in spatele frontului. Contactul lui Stefan Gheorghidiu cu razboiul se impregneaza cu uimirea fata de necunoscut. Calvarul frigului patrunzator fara manta il caracterizeaza pe eroul dezarmat, intr-o situatie cu care nu-i obisnuit, dar careia se sileste sa-i faca fata. Absurditatea, haosul, sunt receptate de personaj trepat, ca un lant de revelatii ce-i fauresc pana la urma ucenicia in razboi si-i determina o noua atitudine fata de viata. (p.XLV) Drama geloziei A sustine ca gelozia lui Stefan Gheorghidiu e determinata de orgoilu nu inseamna nimic, deoarece asa se intampla cu oricine traieste acest sentiment. Framantarile sufletesti ale personajului sunt generate de locul pe care iubirea si femeia il au in viata eroilor camilpetrescieni. Gheorghidiu e constient de rolul pe care femeia trebuie sa-l joace in viata sa, iubirea fiind singurul domeniu in care socoate ca poate atinge certitudinile totale. Gelozia lui Stefan isi are izvorul in faptul ca se simte diminuat in ochii nevestei, ca nu mai e adulat, ca nu mai e el singurl in stare sa-i dea sentimentul bucuriei si implinirii. Jocul erotic in romanul lui Camil Petrescu nu e nici pe departe al dragostei si intamplarii. Totul incepe datorita orgoliului lui Gheorghidiu de a fi iubit, de a fi singura preocupare a Elei. Cand o asemenea certitudine se clatina, prima lui decizie e despartirea. Apoi incepe insa indoiala, iar drama izvoraste din necesitatea de a sti daca hotararea separatiei e justificata sau nu. (p.LIX) Ea si el (relatia intre personaje) Orgoliul constituie cheia de bolta a relatiilor, si in unirea si in separarea eroilor. Desi Ela nu este genul lui Stefan, el incepe sa tina la ea din orgoliul de a fi iubit. Ea il iubeste cat e mandra de valoarea lui intelectuala, si se departeaza cand in noul ei cerc admiratia pentru sot nu-si mai are obiect. Gelozia lui Gheorghidiu are drept ax principal orgoliul, care de asemenea ii impiedica pe amandoi sa se impace. Dar in final, lipita parca pentru a incheia romanul, intervine explicatia venalitatii femeii. In aceasta lupata de orgolii sinceritatea piere de ambele parti si odata cu ea intimitatea, iar jocul erotic se preface intr-o abordare ceremonioasa, platosa, a simtamintelor. (p.LXXIII) Timp si anotimp Timpul e un factor fundamental al romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi . Conceptul de timp dobandeste in roman nenumarate expresii artistice in planul constructiei si caracterizarii personajelor. Ultima noapte... este scris ca o rememorare a unor episoade din viata eroului, asezate in ordinea in care acesta le povesteste conform cu intuitia sa. In genere, romanul sta sub semnul precipitatiei, al grabei. Actiunea are o desfasurare si o respiratie scurta, cuprinzand trei ani din viata personajului, care pentru el inglobeaza trecutul si prezentul in definirea personalitatii sale. Ca si timpul, anotimpul cu natura sa caracteristica este colorat de starile sufletesti ale eroului, si uneori le transpune. Camil Petrescu se opreste indeobste asupra vremii calde, primavara, vara sau toamna timpurie, prezentand bogatia vegetala si variata paleta de culori. In final deci Stefan Gheorghidiu detestat, dar si imbogatit de o perioada de timp a trairilor dramatice poate considera incheiata o etapa existentiala in cunoasterea sa, a lumii si a conditiei umane. Camil Petrescu: [Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi – Editura ALBATROS, 1982 (15 exemplare); tabel cronologic, prefata si bibliografie de Sanda Radian]. Jocul ielelor Jocul ielelor constituie baza intregii sale dramaturgii si ca punct de plecare exploziv a ceea ce va insemna sensul specific al literaturii sale si ca obsesie tematica si caracterologica, si ca structura conflictuala si ca atitudine existentiala, si ca relatie intre factorul biografic si reprezentarea lui metafizica. Jocul ielelor deschide o lume a ideilor chemata sa guverneze faptele. Centrul filozofic al problematicii sta in metafora titlului tradus de dramaturg in intelesul de joc al ideilor. In Jocul ielelor se infrunta patru sentimente, care, rand pe rand, cer suprematia absolutului. Sunt sentimente generate de politic, onoarea familiala, erotica si dreptatea absoluta. Din felul cum se ciocnesc si se ierarhizeaza, ele dezvaluie esenta unei singure afectiuni totale si tiranice, care tine de esenta logicii nestramutate si absolute a lui Gelu Ruscanu. Drama absoluta trebuie sa fie in esenta a eroului central, iar Gelu Ruscanu traieste macar o clipa, triumful. In realitate, sufletul sau e arena unde are loc teribila sfasiere a omului, impartit intre logica si pasiuni. Despre eroul central al piesei se poate spune, cum s-a spus, ca e lucid. E vorba de o luciditate pornita, insa, dintr-o supraconstiinta care traieste destinele primordiale ale omului, amintindu-si de paradisul pierdut. (pag. 92-94) Jocul ielelor, veritabil autoportret spiritual, transfigurand foamea intelectuala de absolut in metafora folclorica a dansului ucigator al fantasmelor.(pag. 13) Aurel Petrescu - Opera lui Camil Petrescu (Ed. Didactica si pedagogica * O opinie generalizata in legatura cu teatrul lui Camil Petrescu este aceea ca dramaturgul ar profesa un teatru de idei . S-ar putea gasi o explicatie in faptul ca acest teatru are drept personaje care sunt in mod obligatoriu legati de idei. In realitate ei nu au idei, sau daca au acestea sunt idei fixe, iar teatrul in ansamblul sau este acela al unei filosofii exprimate prin crezul substantialist. Jocul ielelor are ca punct de plecare reactiile sufletesti ale autorului care in mai 1916 asista la o bataie de flori la Sosea, in timp ce ziarele aruncate printre flori vorbesc despre Verdun. Gelu Ruscanu este directorul ziarului socialist Dreptatea sociala si in numele principiilor sale doreste sa publice o scrisoare care l-ar distruge definitiv pe Saru Sinesti, ministrul justitiei . Esenta dramei sta asadar in tensiunea creata intre o constiinta singularizata si societate . Gelu vede idei si nu lucruri, el este cel care nu poate scrie decat ce gandeste. Drama prezinta o serie de coincidente, stereotipii si recurente ale situatiilor care se preced si se anticipa. Jocul ielelor, credea autorul, e o piesa ideologica aproape pura, in care armatura teatrului nu e prea solida . Marian Popa : Camil petrescu – Editura ALBATROS , 1972 * Jocul ielelor vrea sa fie o drama ideologica si izbuteste la lectura sa ofere o dezbatere inteligenta, dar numai atat, ideile nefiind incorporate in oamenii vii. Gelu Ruscanu, director de ziar socialist, vrea sa aplice principiile morale in absolutul lor (fiind mai degraba un adept al imperativului categorc kantian) si se izbeste de relativitatea vietii morale a oamenilor din jurul sau. Astfel, voind sa denunte prin publicarea unei scrisori imoralitatea ministrului de justitie, afla despre propriul sau tata lucruri dubioase. Neputand concilia absolutul cu relativul se sinucide. George Calinescu - Istoria literaturii romane... p.743. * Drama a absolutului, piesa ilustreaza in fond principiul petrescian: totul sau nimic si axioma aceluiasi autor cata luciditate, atata drama. Gelu Ruscanu, protagonistul discursului dramatic cauta cu fervoare un sprijin in miscarea muncitoreasca pentru a rezolva unele probleme de ordin social in spiritul dreptatii absolute, intrand in contradictie cu normele si legile ce guverneaza societatea. Fara sa inteleaga inutilitatea telului urmarit, incapabil sa faca vreo concesie, eroul sfarseste sinucigandu-se. Camil Petrescu si eroii operelor sale sunt dominati de setea de absolut, de adevar si echitate, de justitie si dragoste. Prieten cu Maria Sinesti, sotia ministrului de justitie, Gelu Ruscanu afla dintr-o scrisoare a acesteia catre el ca Saru Sinesti a omorat o batrana pentru a intra mai repede in posesia averii sale. Decis sa publice scrisoarea, indiferent de consecinte, (publicarea scrisorii ar compromite-o pe Maria), Ruscanu, intre timp afla ca tatal sau, nu a murit dupa cum stia el in urma unui accident, ci se sinucisese pentru o actrita oarecare, fapt cunoscut de Saru Sinesti. Incep tranzactiile: in schimbul tacerii Sinesti ii propune eliberarea din inchisoare a muncitorului Petre Boruga (grav bolnav); Praida ii cere sa accepte propunerea, dar acceptarea ar insemna abandonarea principiilor morale, chiar daca ea ar fi in sprijinul miscarii socialiste si ministrul ar continua sa functioneze in pofida crimei odioase savarsite. In consecinta, intrat in mreaja nedumeririlor si a intrebarilor fara raspuns, inapt sa gaseasca o rezolvare, sa faca o concesie, sfarseste iremediabil prin moarte: Lumea asta din care iti tragi hrana este atat de abjecta incat nu te accepta si nu te tolereaza decat cu pretul complicitatii. Prin urmare piesa Jocul ielelor este o drama de idei si una a inteligentei. Eroul asemenea creatorului sau traieste o drama care se circumscrie unui cerc, unde si de unde nu are iesire. Setea de adevar, dreptate sau atitudine, in fond de absolut, caracterizeaza pregnant eroul si devine pasiunea lui imanenta. Din pacate insa ea nu este insufletita de intransigenta, ci de exasperare nesfarsita. (B.Elvin): Dreptatea este absoluta. Aceasta nazuinta este de fapt sensul dramei sale.Consultatii pentru bacalaureat la limba si literatura romana — Inspectoratul judetului Timis, 1991 p.311. Aprecieri critice: perpessicius: Romanul lui Camil Petrescu este asadar romanul unui razboi pe doua fronturi. Povestitorul este un om de spirit, un portretist extraordinar. Romanul pe ambele fronturi, cel al amorului conjugal si al razboiului, este un neintrerupt mars, tot mai adanc, in constiinta. Eroul este un psiholog al dragostei, si luciditatea si precizia analizei lui se inrudesc cu ale marilor moralisti ai literaturii franceze, si inaintea tuturor cu Stendhal insusi.(...) Razboiul este nu numai pagina de acuta psihologie a luptatorului lasat in plata Domnului sau in voia mortii, dar si actul de justitie al razboiului romanesc, reintegrat in buna parte in limitele si fizionomia lui autentica.Tirul de baraj de la Sasaus, prin care trece eroul domnului Camil Petrescu, concureaza oricare di documentele similare ale literaturilor straine, si grija pe care o pune autorul in referinta ni se pare pe deplin indreptatita. Ele contureaza faptul romanesc si-l incadreaza in singura , posibila literatura de razboi, aceea a adevarului. [Cuvantul, an VII, nr. 2009, 23 noiembrie 1930, p.1.] serban cioculescu: Nimeni ca dansul, in tratatul citat sau in precedentele romane de razboi nu a izbutit sa redea psihologia combatantului, teroarea perpetua a mortii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din fata, asteptarea luptei adevarate, dupa ideea preconizata intr-un cuvant, caracterul specific al razboiului nostru . Domnia sa a dovedit, prin nervul personal si prin ritmul viu pe care l-a imprimat jurnalului sau de campanie, –fara sa fie un jurnal obisnuit zi la zi, din insasi poca razboiului–ca este capabil, dupa atatia ani de la consumarea faptelor, sa invie atmosfera trepidanta de atunci. [...] Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi nu e propriu zis un roman de razboi. Despicat in cele doua parti componente si foarte distincte, e un roman personal, dintre cele mai ascutite si patrunzatoare romane de analiza. Iar in latura privitoare razboiului, singura opera romaneasca literara valabila in acest gen . [Aparut in Adevarul, an 43, nr.14386, 18 noiembrie, 1930, pg.1-2.] eugen ionescu: Prin personalitatea eroului principal si prin solutionarea procesului sufletesc, romanul isi capata astfel o deplina constructie interioara, o deplina unitate interioara. Personajul feminin principal nu are, conform celor mai sus remarcate, o viata obiectiv reala ci una subiectiva. Nu avem posibilitatea sa o deducem clar, dar o vedem, prin ochelarii variabili ai lui Stefan Gheorghidiu. Ea suporta nu privirea analitica a acestuia, ci emotionaltatea lui. Ea este imobila: nu actioneaza, apare rar, traieste pentru noi ca repercursiune sufleteasca urmarita in Gheorghidiu: comotiune. Ea nu exsista decat ca stare de constiinta variabila, fluctuanta. Dar pentru scopul ultim al romanului, care urmareste numai lamurirea personalitatii lui Stefan Gheorghidiu, ea nici nu intereseaza in sine ca fiinta obiectiva si reala; de aceea nici nu stim daca il inseala sau nu pe Stefan, daca il iubeste inca sau nu il iubeste. Lumina in care ne este infatisata variaza, neaparat, cu schimbarea sufleteasca a lui Gheorghidiu. Iubirea lui Stefan fusese rod al acestei cristalizari sthendhaliene: sugestie, pe care vin sa se grefeze, in esafodaj, alte sugestii. [Aparut in Fapta, an I, nr. 7, 22 noiembrie 1930, p.6]
