Morometii, volumul al doilea, pare alt roman si prin structura, si prin tehnica narativa si prin stil. El reprezinta in primul rand o victorie a scriitorului asupra lui insusi. Preda a luptat multa vreme, incepand cu romanul "Risipitorii", sa-si creeze propriul sau stil, care sa nu fie stilul in care se exprima taranii sau cu care scriitorul exprima tema taranilor. In "Imposibila intoarcere", cat si in "Convorbiri cu Marin Preda", el arata ca pentru un creator ambitios care vrea sa creeze in mod deliberat un anumit univers si sa atace teme de constiinta este necesar un stil al scriitorului, 'instrument formidabil- de a lumina si de a stapani dintr-un punct de inalta intelectualitate materia inspiratiei. 'Cu acest stil care, fie ca-i place, fie ca nu-i place cititorului - a devenit stiltul rneu- am scris "Morometii" volumul doi, "Intrusul", povestirea "Friguri" si apoi volumul "Imposibila intoarcere" si romanul "Marele singuratic".
Marturisirea scriitorului da un alt sens raporturilor dintre cele doua volume, pentru ca, desi primul e un roman al individului, iar al doilea al masei - iar masa nu traieste exact aceeasi drama economica si aceeasi tragedie sufleteasca -, unitatea lor tine de viziune. In ambele creste imaginea unui univers si a unei civilizatii aflate la rascruce de drumuri si destinul acestui univers si al acestei civilizatii reprezinta adevaratul obiectiv al 'Morometilor'. Schimband stilul, Marin Preda a putut altfel stapani problema pusa in discutie, care ar fi riscat - prin oglindirea doar din perspectiva lui Ilie Moromete - sa deformeze o realitate complexa, revolutionara.
Actiunea celui de-al doilea volum are loc tot in satul Silistea-Gumesti, in primele doua decenii dupa Eliberare. Tehnica de compozitie nu mai este cea a decupajului, ci una rezumativa: evenimentele sunt selectionate, naratiunea cunoaste intoarceri in timp si eliminari de fapte (reluate in Marele singuratic), singurul moment de o mai intinsa coerenta epica fiind cel in care Niculae Moromete participa ca activist la o campanie de seceris in propriul sau sat.
In primele capitole, grija prozatorului e sa distruga imaginea dintai a lui Moromete, aratandu-i o alta fata, lipsita de glorie. Aceasta actiune se justifica prin nevoia de eliberare a scriitorului, care, "pentru a face loc altui destin literar, trebuia, intr-un fel, sa omoare in noi nostalgia fata de cel dinainte, sa ne dea iluzia ca el poate trai si altfel in mijlocul unei familii in care autoritatea lui e contestata si al unei epoci in care subtilitatile limbajului si placerea de a contempla sunt niste frumoase anacronisme' (Eugen Simion).
Desi a cunoscut o perioada de prosperitate si si-a refacut averea, Moromete nu se mai poarta ca inainte si ia hotarari care il coboara in ochii familiei. Ii interzice lui Niculae sa mai frecventeze scoala pe motiv ca "nu-i aduce nici un beneficiu", continua sa nu treaca pamantul si casa pe numele Catrinei, in schimb merge la Bucuresti sa le propuna celor trei fii sa se intoarca in sat, sa le dea lor tot, iar el cu Catrina sa se retraga intr-o cosmelie pe care s-o ridice alaturi de vechea lor casa. O ura naprasnica se ridica atunci in sufletul acestei femei, care-si paraseste barbatul la batranete si se duce sa traiasca la fiica ei din prima casatorie.
Ilie Moromete intra intr-o zona de umbra, autoritatea lui in sat se diminueaza, familia nu-1 mai asculta, vechii lui prieteni au murit sau l-au parasit, noii prieteni, Matei Dimir, Nae Cismaru, Costache al Joachii, Giugudel, ii apar mediocri, el insusi are impresia ca nu mai gaseste nici un om in stare sa glumeasca inteligent.
Satul intra intr-un ritm accelerat de disolutie, pe scena lui navalesc forte necunoscute, apar figuri noi ca notarul, Bila, Isosica, Zdroncan, Mantarosie, Plotoaga, Adam Fantana, Ouabei, Vasile al Moasei s.a., se discuta probleme noi si se naste o politica noua. Taranii asista la un fenomen amenintator, la o adevarata 'spargere' a satului, a carei ratiune le scapa : 'Erau evenimente pline de viclenie s-ar fi zis, vazand ce oameni ieseau acum la iveala, ca un sat nu era o asezare de cel mult doua mii de case adunate intr-o vale de rau si ascunse sub salcami, ci o groapa fara fund, din care nu mai incetau sa iasa atati necunoscuti'.
Aceasta este o epoca de tranzitie, cand Moromete dispare o vreme ca erou activ, ca sa redevina cand totul va fi iremediabil pierdut pentru el. Se impune, in schimb, Niculae Moromete, copilul neglijat de parinte, care-si paraseste si el, ca si fratii mai mari, dar in alt mod, conditia de taran, fiind hotarat sa realizeze o existenta, si o atitudine care sa-1 indeparteze de la greselile tatalui sau.
Discutiile dintre ei doi, destul de numeroase, provocate mai ales de Moromete-tatal, au semnificatia unei confruntari intre doua conceptii de viata, intre doua civilizatii. Niculae Moromete crede intr-o 'noua religie a binelui si a raului' si devine 'apostolul' ideilor socialiste care prevad, odata cu schimbarea intregii societati, innoirea radicala a satului.
Ilie Moromete nu se impaca cu gandul ca rostul lui in lume a fost gresit, si ca taranul trebuie sa dispara. Ideea nu numai ca il deruteaza, dar ii produce o disperare fara margini. Exista in acest sens o scena de mare forta artistica - ultima in care Moromete apare in viata - in care batranul, udat de o ploaia repede de vara, sapa un sant in jurul sirei de paie din gradina si discuta cu un personaj imaginar, in timp ce in alta parte a satului se pun la cale schimbari hotaritoare pentru destinul taranimii:
'Pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!' 'Ca tu vii si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem. Si de ce crezi ca, n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba, tu ar trebui sa, dispari, nu eu?' 'Asa ca vezi, relua apoi Moromete in glas cu o admiratie de sine neacoperita fata, de generozitatea lui, eu te las pe tine sa traiesti Dar rau fac, ca tu vii pe urma si-mi spui mie ca nu mai am nici un rost pe lumea asta si ce-o sa mananci, ma, Biznae? Ce-o sa mananci, ma, tampitule, exclama Moromete apasand cu un fel de mila nesfarsita, aproape parinteasca pe ultimul cuvant, contempland parca cu jale mizeria mintala a acelui Biznae care ii spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervata in viitor taranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, si de la Niculae stia si Moromete) Macar, zise Moromete mai departe, eu tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana, in momentul de fata - ca n-au vrut sa-1 munceasca, ce sa le fac eu, toata viata le-am spus si i-am invatat - ,dar pe tine sa, te vedem daca esti in stare cel putin de-atat! O sa fii fn stare? Nu sa-i imbraci si sa le dai sa. manance, ca asta e lesne, de mancare ii dai si unei vite in grajd, dar ce le spui!? Ce-i inveiti, fiindca un copil chiar daca nu-i intra lui in cap cat e mic, cand se face mare isi aduce aminte Fiindca degeaba o sa le spui tu vorbe, c-o fi, c-o pati, ca mai destept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o sa vaza ca nu esti nici destept si nici n-ai ce sa le spui si or sa ajunga de capul lor si or sa te invete ei pe urma minte cand oi imbatrani. Ori sa-si stearga picioarele pe tine, ca n-ai stiut sa faci din ei oameni"
In indirjirea aproape nebuneasca cu care isi apara punctul de vedere se gaseste atat maretia, cat si mizeria personajului, profet al unei cauze iremediabil pierdute. El e totusi prea inteligent ca sa nu-si dea seama ca valorile pe care le apara vor disparea, ca civilizatia 'micului proprietar agricol' nu mai are nici un viitor, e in stare sa accepte chiar ideea ca va fi bine cum va fi, dar nu se simte pregatit, nu mai poate organic sa traiasca acest nou. De fapt, tragedia lui Moromete nu provine din inadaptare; inadaptarea a declansat insa criza unei constiinte care nu se mai regaseste, pentru ca intrebarea fundamentala pe care si-o pune la batranete, cand traieste toate aceste schimbari, este "de ce se intampla ceea ce se intampla si mai ales cum se putea sti daca tot ceea ce avea sa se intample in viitor avea sa se intample orice-ai face ?" Oare asta sa fie schimbarea vesnica a lumii pe care cat esti tanar n-o simti, desi poate ca altii batrani cand tu nu stiai nimic au suferit ca si tine acun asa sa fie oare?"
Criza lui Moromete este pusa, dupa cum se vede, in termeni supremi de constiinta, confirmandu-se parca mai vechea observatie polemica a lui G. Calinescu in legatura cu imaginea simplificatoare a taranului: "Taranul si Kant isi pun aceleasi probleme, cu deosebirea ca cel din urma le rezolva cu alta tehnica'.
In ultimele capitole ale cartii Moromete dispare ca personaj si tot ceea ce se intampla, o asezare mai temeinica a lucrurilor si prin aceasta chiar a vietii taranesti, se desfasoara fara Moromete si in afara constiintei sale, intrata intr-o lunga si definitiva intunecare. Putinii ani care i-au mai ramas ii traieste in tacere si insingurare si moare lent, ca si cum viata s-ar scurge din el, nu inainte de-a exclama cu o trufie pe care ar vrea s-o pastreze si dincolo de moarte: 'Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta!"
In "Morometii", Marin Preda analizeaza procesul istoric al destramarii celei mai vechi clase sociale romanesti, a satului traditional, lume organica, siesi suficienta, purtatoare a unei civilizatii milenare, dar ajunsa intr-un ceas de crepuscul. Criza satului arhaic se reflecta in chiar constiinta celor care il reprezinta, in asa fel incit substanta romanului va deveni tragedia unei umanitati pe cale de disparitie. Legile implacabile ale istoriei vor juca acum roluI acelui 'fatum" clasic, pentru ca interventia istoriei in universul considerat anistoric al satului traditional va duce nu numai la modifiearea structurii lui, la degradarea elementelor arhaice, ci si la transformarea si chiar disparitia vechilor institutii rurale, a unor relatii si conventii sociale, a unui cod etic si a unei filozofii.
Procesul acesta este profund dramatic, pentru ca cei care nu vor voi sau nu vor putea sa se adapteze vor sta sub condamnarea istoriei. Sub acest aspect, Ilie Moromete este un personaj exponential, al carui destin exprima moartea unei lumi si nasterea alteia, iar prin profunzimea spiritualitatii sale este un personaj monumental.
Vocatia realista a prozei Iui Marin Preda isi gaseste in Morometii o confirmare de inalta tinuta artistica. Scriitorul realizeaza aici una dintre cele mai verosimile imagini literare a satului romanesc printr-o observatie rece, obiectiva, aproape dura, a dramelor obscure, dar profunde, care insotese trecerea unei categorii sociale spre alte forme de existenta. Ca si Rebreanu, umple si el albia vietii rurale pana la refuz, tinzand sa o zugraveasca in datele ei calendaristice, universale. Muncile agricole, mai ales secerisul si treierisul, au sansa unui pictor remarcabil, care stie sa-si dozeze culorile si nuantele in tablouri de-o mare autenticitate si poezie. In acelasi timp, privirea scriitorului se indreapta si asupra acelor obiceiuri si traditii populare care tradeaza o realitate spirituala mai adanca. Inmormantarea, parastasul, forme vechi de ritual, ca spalatul picioarelor de Rusalii si calusul, jocul baietilor pe camp cu bobicul, intalnirile nocturne ale tinerilor tarani, hora, atitudinile curente ale sotilor in familie etc. sunt infatisate cand ironic, cand cu o evidenta nota lirica, dar permanent cu grija de a reliefa specificul unui rnod de existenta. Sub acest aspect, capitolul despre moartea lui Moromete este tot ce s-a scris mai tulburator in literatura romana despre moartea unui barbat.
Asezat in descendenta atit de bogata a literaturii romane de inspiratie rurala, romanul Morometii aduce elemente de o neta originalitate: propune un univers satesc autonom, fara ecouri din Slavici, Creanga, Sadoveanu sau Rebreanu; impune alaturi de taranul acestora un alt tip de taran, perfect independent si de egala viabilitate artistica, cu un comportament si o problematica specifice; da prozei taranesti o dimensiune psihologica neasteptat de profunda; consolideaza orientarea realista si stilul adecvat, anticalofil, al lui Rebreanu.
Ca si marele scriitor ardelean, Marin Preda crede ca forta creatoare a literaturii, mai ales a prozei, se revarsa dincolo de formele de expresie, ca ea se evidentiaza intai prin ce spune si apoi prin cum spune si ca sansa literaturii noastre de a interesa si pe altii este ca, descoperind expresiile purtatoare de farmec ale specificului national, sa fie totusi covarsite de continut, si acest continut sa-si caute astfel nestingherit drumul spre universalitate (Circuitul universal, din vol. Imposibila intoarcere).
In conduita lui stilistica, Marin Preda este un prozator care se supune obiectului, temei, personajului. Singura lui grija este sa fie exact, sacrificindu-si o eventuala dragoste pentru scrisul frumos, refuzand mestesugul stilistic. Cuvintele au o valoare functionala, ele trebuie doar sa comunice cu precizie intentia scriitorului. Stilul acesta nu este insa lipsit de expresivitate si de farmec. Cea mai mare calitate a lui este limpezimea. In ciuda unei sintaxe complicate, care topeste intr-o singura fraza exprimarea directa si cea indirecta, gandul scriitorului si gandul personajului, dialogul si evocarea, proza lui Marin Preda are o transparenta exceptionala. Sensul iese la iveala cu toate nuantele sale, nu e niciodata obscur, in schimb e profund si incarcat de sugestii misterioase, ca si cum tainele lumii n-ar incapea niciodata pe deplin in cuvinte.
Iata un scurt fragment exemplificator din capitolul in care Moromete este prezentat pentru ultima oara in mod direct de autor:
"Apa se scurgea la vale cantind si de sus cpntinua sa toarne fara oprire. Moromete ridica fruntea si se uita si ceea ce vazu il facu sa-si dea palaria pe ceafa de admiratie. Santul cel mare, comun tuturor gradinilor de pe-acolo, dadea peste mal de-atata apa si daca n-ar fi curs cu repeziciune spre o directie a ei care ducea spre rau, te-ai fi putut teme ca daca ploaia nu se va opri curand, va ineca satul. Lipsind atata vreme din pridvor, Ilinca se nelinisti cea dintai de tatal ei si iesi dupa ei cu un sac in cap. Cand il vazu eu sapa in mana si ud de sus pana jos incepu sa strige la el sa se intoarca numaidecat in casa, nu-si dadea seama ca putea sa raceasca si sa moara? Dar Moromete parca nici nu auzea si zadarnic fata se apropie si-1 trase de mana, fugi de-aici, o goni el, nu vezi ca e ploaie calda, dar asa calda, cum era, fata si incepuse sa. clantane din dinti. Se intoarse in casa si curand iesira, si celelalte surori si incepura si ele sa strige spre gradina, tata, vin incoace, insa fara ca el sa le asculte, conducand mai departe torentele de apa, facandu-le loc cu sapa si continuand linistit si neturburat sa vorbeasca, prizonier parca fara scapare al elementelor, si al lui insusi"
Morfologic, textul e dominat de verbe, ceea ce tradeaza caracterul narativ al stilului. Verbele intra intr-un joc subtil de relatii temporale - prezentul, perfectul simplu, imperfectul - care ingaduie individualizarea si identificarea mai multor actiuni simultane. Aparitia celor trei gerunzii din final nu este nici ea lipsita de semnificatie, gerunziul fiind modul unei actiuni in desfasurare, fara referire precisa la momentul vorbirii, si cum verbele conducand, facand, continuand se refera la Moromete, acesta pare parca pentru totdeauna prins intr-o actiune fara durata, ceea ce este in perfect consens cu ideea de baza a fragmentului.
Sintactic, textul e dominat de subordonate. Actiunea principala intra in relatii multiple si complexe, uneori foarte subtile, care arata ca lucrurile nu sunt limpezi daca le lipseste raportarea cuvenita. Sintaxa aceasta ajuta o gandire de tip analitic dispusa sa epuizeze toate nuantele, dar sa nu se impiedice de prea multe conventii gramaticale. De aceea, frazele cuprind adesea propozitii care apartin unor planuri de expresie complet diferite, cum ar fi planul naratorului si al vorbirii directe a personajului, fara sa se marcheze prin mijloace gramaticale sau prin semne de punctuatie trecerea de la un plan la altul. In ultimele doua fraze din textul citat se produce o fuziune neobisnuita in limba scrisa, obisnuita in schimb in vorbire, unde trecerea e anuntata de ton, ceea ce arata caracterul oral al stilului. Oralitatea nu este insa produsul mecanic al copierii limbajului taranesc, Marin Preda nu e deloc un naturalist, in ciuda unor cruditati verbale. El prelucreaza, stilizeaza vorbirea taraneasca, urmarind un efect artistic, asa cum la randul lor facusera candva Creanga si mai ales Caragiale, adevaratul inaintas in comedia cuvintului al lui Marin Preda.
Dupa modul de constructie sintactica a frazelor, stilul lui Preda e intrucatva diferit in cele doua volume: Primul se caracterizeaza printr-o folosire mai accentuata a stilului indirect liber, precum si printr-o tehnica normala de imbinare a stilului direct cu cel indirect; normala, in sensul folosirii tuturor procedeelor gramaticale care indica trecerea de la un stil la altul; In volumul al doilea domina stilul direct al autorului care, topind in fluxul sau - ca in exemplul citat - toate celelalte forme, de exprimare, da gandirii o coerenta si o fluenta remarcabile.
In sfirsit, din punct de vedere stilistic, textul e alb, lipsit de podoabe. Cuvintele sunt folosite cu sensul lor propriu si numai arareori capata si un sens figurat, dar atunci ele produc fie un vag ecou liric intr-o proza total antilirica, ca in constructia 'apa se scurgea la vale cantand', fie o reverberatie misterioasa a ideii, ca in constructia 'prizonier parca fara scapare al elementelor si al lui insusi', metafora care inchide simbolic istoria unui destin prins parca intr-un cerc al fatalitatii.
Arta literara a lui Marin Preda este complexa. El stapaneste nu numai frazele, ci si stiinta organizarii epice, in care distributia episoadelor, a faptelor, si intamplarilor urmareste un inteles, si acompaniaza drumul secret al cartii. Fluxul epic nu este stingherit de nimic. Portretul, descrierea, aluzia, anecdota, analiza, completarile, oricat de minutioase, nu opresc in nici un fel miscarea narativa, care ca singura comunica o impresie covarsitoare de viata.
Din acest punct de vedere, iritarea cu care scriitorul respinge calificaticul de 'analist' si 'proza analitica' se justifica. Principalele lui procedee artistice, viziunea scenica; dialogul, vorbirea aluziva, textul si subtextul ironic, parafraza neologistica, micro-eseul analitic, pauzele si diferentele de ritm, simtul comic si simtul tragic, imbinarea stilului direct si indirect etc. sunt subordonate unor calitati narative si portretistice deosebite. Vocatia fundamentala a lui Marin Preda este cea de povestitor.
