Mihai Eminescu. Poezia iubirii si a naturii. DORINtA
Ca la toti mari poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanenete in creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativa filosofica la cea erotica. Infatisarea ei se constitue pe doua dimensiuni esentiale: una terestra, celalta cosmica, aflate de cele mai multe ori in interferenta. Mihai Eminescu e in primul rind un tulburator al spatiului cosmic, fie in mari proiectii ale genezei sau stingerii universale (Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac, Luceafarul), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, luna, cer, luceferi) care impregneaza parca intreaga opera. Pe de alta parte este un cintaret frenetic al naturii terestre in vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natura cu un contur precis geologic si ..floral.., salbatica si deopotriva familiara, mitica - prin aspectele ei parapsihice si luxuriante; umana, calda, intima, ocrotitoare - prin componentele ei sufletesti. Dragostea, poate mai mult ca la alti poeti, se afla intr-o permanenta consonanta cu natura. Natura este o stare de suflet, in sensul ca infatisarea ei, e dictata de un sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (Dorinta, Lacul, Floare-albastra, Lasa-ti lumea , etc.) cadrul fizic este al unei naturi incintatoare, de basm: vara e in toi, ierburile au frageziune, sunetele si culorile se armonizeaza. Cind dragestea sa stins, sentimentului de dezamagire ii corespunde o natura, sumar ..veleitata.., cu plopi stingheri, cu cetuiri, brume si ploi, cu intinderi ..borede.., albe, nemiscate si reci (de cite ori iubita, Pe langa plopii fara sot, De ce nu-mi vii, Din valurile vremii, Sonete etc. ).
Relatia aceasta, specifica poeziei eminesciene, este de factura romantica dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si radacini in folclorul romanesc.
DORINtA. Poezia apare in numarul din 1 sept.
1876 al "Convorbirilor literare". Din variante,
deducem ca
poetul o concepuse initial ca pe o scrisoare de dragoste, adresata
iubitei si semnata
cu initiala
O specie, e un mic poem pastoral, in genul idilei clasice, complicat in spirit romantic prin intensitatea visului de dragoste. Poetul aspira spre o iubire implinita, proiectind pe fundalul unei naturi feerice o poveste de dragoste ideala, in care gesturile se implinesc intr-un ritual al intelegerii si al armonicii depline.
Nimic nu-i tulbura pe ingragostiti, nici o conventie nu-i indeparteaza, dragostea lor e muta, reprefacuta si inscenta, e un foc de initiere solemn. In Dorinta, dragostea nu e realiatate, ci aspiratie spre implinire prin iubire.
In visul secret al omului, vrea sa spuna Eminescu, Iubirea ideala este in totdeauna a barbatului si a femeii parind alaturi, fericiti, prin gradina mirifica al universului, ca perechea mitica (Adam si Eva).
Compozitional, poezia are o structura lirica, fiind o succesiune de cinci tablouri corespunzatoare fiecarei strofe, mai putin ultimul tablou care cumuleaza ultimele doua strofe. Fiecare strofa fixeaza o secventa dintr-o idila cu ceremonial stereotip (care apare si in alte poezii eminesciene), alcatuit din acelasi lant de fapte erotice.
1. - O chemare in cadru. In strofa intii, imaginea codrului se constitue doar din trei elemente: izvorul "care tremura pe prund" (personificare), prispa cea de brazde (metafora), crengi "plecate o ascund" (metonimie cu epitet metaforizat). Ele sunt suficiente pentru a sugera infatisarea feerica a cadrului fizic.
2. - O imagine a asteptarii.
3. - Asta a intituirii pe care le realizeaza cu ajutorul unei mite de verbe (sa alergi, sa cazi, sa desprind, sa ridic) care ..inainteaza.. puternic miscarea, dar o si individualizeaza cu unitati stereotipe - usor de observat si in strofele urmatoare - care creeaza treptat impresia ca se ..recompune.. un ritual al intimitatii: "Si in bratele-mi intinse / Sa alergi, pe piept sa-mi cazi, / Sa-ti desprind din crestet valul, / Sa-l ridic de pe obraz.".
4. - Jocul gesturilor de ..tandrete..: "Pe genunchii mei sade-vei, / Vom fi singuri - singurei, / Iar in par, infiorate, / Or sa-ti cada flori de tei. / / Fruntea alba-n parul galban / Pe-al meu brat incet s-o culci, / Lasind prada gurii mele / Ale tale buze dulci"
5. - In final somnul si visul in acord cu miscarea naturii. Fata de prima stofa in care era prezentat cadrul fizic, in ultimele doua strofe, imaginea se completeaza cu alte detalii (cintul singuraticelor izvoare, blinda batere de vint, armonia codrului batut de ginduri, caderea floarelor de tei), care confera naturii o nota umana, meditativa. Aceasta interferenta de planuri, om-natura, ne ingaduie sa descoperim ideea poetului, substractul filosofic al imaginii sale. Codrul batut de ginduri (personificare cu valoare metaforica) pare o fiinta ce a ajuns sa reflecteze asupra semnificatiei povestii de iubire pe care o tainuieste: perechea - izolata in spatiul lui ocrotitor - este un simbol mitic al perpetuarii vietii.
Fuziunea om-natura, pentru care pledeaza Eminescu in toate poeziile lui de dragoste este o modalitate de a nega totalitatea omului ca tinta trecatoare, natura este vesnica si, aspirind prin contemplatie la o contopire organica cu ea, omul cauta o cale de acces spre eternitate.
Ritmul trohaic si masura de 7-8 silabe ca in doina populara, versurile cu o singura pereche de rime care sunt percepute in actul rostirii ca ..distihuri.. ample ( de 15 silabe ) diferentiaza aceasta poezie de tonalitatea poeziei populare.
