In literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai mare poet al iubirii si cel mai iscusit cantaret al splendorilor naturi.
Caracterul popular si profund uman al poeziei sale erotice asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii raspundea aspiratilor lui Eminescu inspre un inalt ideal de frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat impotriva unei societati care-l calca in picioare.
Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de natura se dezvaluie filonul sanatos optimist al creatiei poetului. De fapt aceste doua teme se afla strans impletite intregindu-se organic si reciproc.
Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura a lui Eminescu preciza ca prima (1870-1879) se caracterizeaza prin aceea ca "sentimentul iubirii in faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii".Aceste sentimente se cheama unul pe celalalt. Uneori nici nu poti hotara bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii.
Intr-adevar in prima faza intalnim multe din poeziile in care poetul canta o dragoste senina, frumoasa si impacata implinita-cele mai adesea- intr-un cadru feeric de natura proaspata si viguroasa ca in " Fat-Frumos di tei ". Povestea codrului, povestea Fat-Frumos din tei cu totu reprezentativa in acest sens este chemarea din dorinta:
"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund
Unde o natura paradisiatica obladuieste visul trait al dragostei:
Adormit de armonia
Codrului batut de ganduri
Flori de tei deasupra noastra
Ca sa cada randuri-randuri"
sau euforia din Sara pe deal precum si calma evocare a iubirii fericite din Floarea-albastra.Despre intensitatea si statornicia sentimentului de iubire se vorbeste in cadrul legendei Srigoii;la fel in povestea de dragoste a lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amara a asteptarii (Lacul)in balsamul odihnitor al prezentei iubirii (Inger de paza,Noaptea) ca si in unele postume din aceasta epoca:Ea-si urma cararea-n codru, Dormi! Stau in cerdacul tau etc
Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita exista insa si in faza urmatoare:Freamat de Codru, Somnoroase pasarele, La mijloc de codru des la care se pot adauga nepieritoarele si inegalabile momente inchinate iubirii si naturii din Scrisoarea IV si Luceafarul.
Pe de alta parte Eminescu a cantat si starile depresive si regretul, tristetea , cat si durerea pricinuita de dragoste. Poeziile din aceasta categorie sunt numeroase. Incepand cu "Pe aceiasi ulcioara si Departe sunt cu tine (care fac parte din prima faza) cele mai multe apartin fazei a doua:De cate ori iubito.., Atat de frageda. Despartire, S-a dus amorul, Adio, Pe langa plopii fara sot, Iubind in taina, Te duci, Din valurile vremii, Nu ma intelegi, De ce nu mai vii?
Niciodata lirica romaneasca nu a cunoscut o mai mare bogatie de nuante o mai profunda sondare a adancurilor o mai deplina autenticitate a tuturor biruintelor si infrangerilor iubirii.In aceste versuri desi pe primul plan sta miscarea framantata a sufletului nu lipseste nici prezenta naturii.ea este redusa insa la semne si aspecte care se subliniaza simbolic-prin concordanta sau prin contrast-sentimental:
"Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii e ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii."
Poezia dragostei si a naturii are la Eminescu unele trasaturi apropiate specificului creatiei populare orale.asa de pilda ca si in productile folclorice portretul fizic al femeii iubite nu se infaciseaza cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar in aspecte foarte generale (parul blond, ochii mari si albastrii, maini subtiri si reci). Intereseaza in primul rand portretul moral care este dezvaluit intr-o sumedenie de reactii pshice ale sentimentului erotic.
La fel,ca in folclor, natura este intotdeauna in consonanta cu starea sufleteasca (Din acest punct de vedere scriitorul se inrudeste in atitudinea sa fata de natura cu G. Cosbuc M. Sadoveanu).pentru simbioza intre natura si dragoste este semnificativ urmatorul catren postum:
"Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz
Desigur ca la noapte un tei o sa visez
Iar daca peste ziua eu intalnesc un tei
In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei."
Caracteristice pentru poezia erotica eminesciana sunt urmatoarele:particularitati:incadrarea iubirii intr-o ampla perspectiva ce imprumuta dimensiunile nemarginirii osmoza intre sentimentul naturii si puritatea dragostei, imbinarea tumultului simtirii cu puritateasi aspiratia cea mai inalta a dragostei ca un proces si o incercare prin focul careia sufletul se curata limpezindu-si apele adancului precum si tensiunea extrema solicitata de implinirea idealului dragostei.durerea suferinta sau dezamagirea provin din neputinta realizarii puritatii si autenticitatii iubirii fiind reversul fericirii neatinse.
Si poezia naturii are la Eminescu trasaturile propii, poetul selectand din peisaj anumite aspecte. Izbeste insistenta cu care canta codrul apoi izvoarele cristaline luminisurile poienile cu raiul vegetal al plantelor lacul cu limpezime de clestar. Dintre arbori"teiul sfant"il retine cel mai mult atentia. Survine ca simbol al necuprinsului sau al framantarilor neastoite ale vietii.
Farmecul tablourilorde natura sporeste prin faptul ca de obicei ele nu sunt inundate de cruda si violenta naturala lumina a soarelui care subliniaza totul pana in detaliu, ci peste ele se cerne "ca o bura" dulcea lumina a lumii care pune o surdina stridentelor invaluind totul intr-o vraja de nedescris.
