Vant strain
de Tudor Arghezi
comentariu prelucrare
Alexandra-Andreea STANESCU, Cls. a VI-a A
Scoala Generala nr. 3 "Nicolae Titulescu" Bucuresti
Mar. 2001
Poezia 'Vant strain', care face parte din volumul 'Hore' al lui Tudor Arghezi infatiseaza un tablou de natura in care este protagonist vantul 'personificat'. Plin de miscare, acest element al naturii este privit dintr-o dubla perspectiva: de prieten si de dusman al omului. Accentul cade pe ipostaza de adversitate, de dusmanie a vantului, a carui forta surprinzatoare poetul o hiperbolizeaza.
Daca vantul este principala componenta a acestui tablou de natura, accentul cade pe latura nebanuita, dusmanoasa a acestuia. Vantul 'strain' se arata ostil omului, forta lui dezlantuita zdruncina echilibrul naturii si inspaimanta. Poetul incearca sa zugraveasca aceasta forta necunoscuta, ascunsa a stihiilor naturii, care rascolesc si ameninta intreg universul. Chiar forma nearticulata a substantivului contine in ea aluzia la o ipostaza mai putin cunoscuta omului, accentuata de epitetul 'strain' pe care poetul o prezinta intr-un tablou tumultuos.
Prima parte contureaza imaginea prietenoasa a vantului integrata intr-un tablou
calm de natura campeneasca. Vantui 'mic' si bland ('bun') este un prieten al omului, il ajuta (epitetele personificatoare sunt sugestive). Caracterul benefic al acestuia il surprinde poetui printr-o enumeratie de activitati din universul rural: 'ma cruta', 'Merge-ncet dupa caruta', 'mana boii', si-i 'dejuga la popas'. Printr-o expresiva metafora poetul il numeste considerandu-l copilul cel bun al taranului: 'E copilul nostru bun'. Ca un fiu ascultator, el il ajuta pe taran in muncile sale, insotind caruta, manand sau dejugand boii, sau in treburile gospodaresti: 'Sufla-n foc si in ceaun'. Toata aceasta succesiune de imagini este o expresie a comuniunii omului cu natura, subliniata si de utilizarea adjectivului posesiv 'nostru'. El isi arata firea calma si domoala sugerata prin epitetele ce caracterizeaza actiunile: 'merge-ncet"; 'Mana boii grei la pas'. Acest fiu mai mic ('vantul nostru mic') este cuminte si intelegator: 'Vantui nostru mic ma cruta'. Poetul se asociaza si el acestei familii de tarani, iar vantul pare fratele sau mai mic care-l intelege si-l ajuta ('ma cruta') in treburile gospodaresti. Ritmul lent al miscarii carutelor, al boilor, imaginea popasului si a ceaunului pregatit pentru masa contureaza un tablou cald, al intelegerii si armoniei simple de la fara.
Partea a doua a poeziei pune in evidenta cel de-al doilea termen al antitezei si ne
dezvaluie imaginea necunoscuta, ostila a vantului 'celui adevarat'. Printr-un dublu epitet poetul descrie trasaturile acestui personaj pe care-l simte strain si dusmanos: 'Vantul cel adevarat / E strain si-nviersunat.' Nelinistit si nestatomic, nu-si gaseste locul si intregul univers nu pare suficient pentru a gazdui firea lui greu de stapanit, neincatusata.
0 ampla enumeratie bazata pe repetitii surprinde intinsa lui arie de cuprindere pe care incearca sa o largeasca mereu printr-o cautare patimasa si inversunata a vantului neobosit:
"N-are loc in ce sa-ncapa,/ Nici pe piscuri, nici in groapa,/ N-are de-ajuns pamant,/
Campul meu ii este stramt.' Ostilitatea dintre vant si om este evidenta in ultimele versuri, in care forta expansiva a vantului apare in contrast cu spatiul redus la bucata mica de pamant a taranului. Aceasta forta neincatusata care domina cu furie intreaga natura reiese si din comparatia 'Ca o bucata de apa'.
Portretul liric al vantului dusmanos este completat de alte trasaturi care il arata
singuratic, neiubind oamenii, avand un temperament impulsiv si violent: 'Pustnic si
intaratat.' Caracterul potrivnic al vantului 'strain' este redat printr-o enumeratie de
actiuni ostile si distrugatoare: 'Plugul si l-a-ngenuncheat,/ Rupe, scurma si sfarama,/ Umple cerul de tarana'. Actiunile enumerate exprima o crestere in intensitate a fortei sale distructive ('rupe, scurma, sfarama'), care intuneca si rupe echilibrul initial al tabloului, prefigurand deznodamantul stihial din strofa urmatoare.
Adevarata dezlantuire a fortei ostile a vantului este redata intr-un tablou de
sfarsit de lume, maret si terifiant in acelasi timp. Furia vantului este hiperbolizata printr-o aglomerare de verbe de miscare si printr-o ampla enumeratie sprijinita pe
metafore, epitete si personificari. Elementele care cad prada furiei devastatoare a vantului fac parte din acelasi univers rural, prefigurat de ocupatii traditionale: 'hergheliile', 'turmele', 'taurii'. Stihiile vantului par mii de herghelii, negre, alergand innebunite.
Tabloul este plin de miscare: vantul zdruncina din temelii intreaga natura, rascoleste
marile, provocand furtuni si inundatii ('Rascoleste marile, / Le varsa caldarile'), rataceste turmele ('la-n varteje turmele / Si le pierde urmele') si pune pe fuga taurii nauciti de forta lui ('In spinare, sa rastoarne /Taurii izbiti, in coarne'). Antiteza este accentuata de opozitia verbelor: 'dejuga' - 'injuga' sau de contrastul dintre cele doua imagini: 'Mana boii grei la pas' si 'sa rastoarne / Taurii izbiti in coarne'.
Dar vantul devastator nu tulbura numai universul uman, provocandu-i mari pagube, ci zdruncina din temelii intreaga natura, creand imaginea unui adevarat tablou apocaliptic, infiorator: 'Pune zarile pe fuga, / Prinde muntii si-i injuga, / Cu padurile galbui / Alergand in hora lui.' Este un vartej urias, haotic, dezlantuit, terifiant, care realizeaza un tablou vizual, intunecat, brazdat de fulgerele aurii date de padurile prinse intr-o hora nebuna.
Dimensiunile ample, hiperbolizante ale tabloului sunt create si prin utilizarea substantivelor la plural: 'turmele', 'herghelii', 'muntii', 'padurile', 'marile', dar si prin utilizarea unor hiperbole ('mana cu miile', 'pune zarile pe fuga', 'prinde muntii si-i injuga') sau a unor constructii expresive hiperbolice: 'Rascoleste marile, / Le varsa caldarile'. E ca o lupta in care acest 'strain' a vrut sa arate intregii naturi ca este cel mai putemic, netemandu-se de nimic. Imaginile vizuale sunt completate de imagini auditive, in ritmuri infernale, sumbre, sugerate de cele doua metafore: 'Navala de ropote, / Gloate-adanci de clopote'.
In fata acestui tablou inspaimantator aratand o fata straina, dusmanoasa a vantului, poetul amuteste, refuzand orice comuniune cu vantul 'venetic'; nu-i poate inchina nici macar un vers: 'Vantului, noi, venetic/ Nu-i putem canta nimic.' Trecerea
de la singular ('ma') la plural ('noi') subliniaza integrarea afectiva a poetului in
colectivitate.
Prin intreaga versificatie, prin versul scurt (7/8 silabe), cu ritmul trohaic si rima
pereche poetul realizeaza rezonanta tulburatoare a acestui tablou tumultuos de natura.
Aceasta poezie este o opera lirica in care autorul descrie un tablou tulburator prin imagini si semnificatii, construit pe cele doua ipostaze antitetice ale vantului. Daca primul tablou este linistit si armonios, cel de-al doilea este apocaliptic, devastator si terifiant. Starile sufletesti ale poetului cunosc si ele o evolutie in functie de imaginile zugravite: seninatate, liniste sufleteasca si incantare, apoi neliniste si teama. Atitudinea poetului de refuz a ipostazei dusmanoase a vantului este exprimata
convingator in ultimele doua versuri ale poeziei.
